Tragedianul
Reprezentaţia se dădea în folosul
tragedianului Fenoghenov.
Se juca „Prinţul Serebriamîi”.
Fenoghenov interpreta rolul lui Viazemski, impresarul Limonadov pe al lui
Drujina Morozov, iar doamna Beobahtova pe al Elenei… Spectacolul întrecea mult
aşteptările. Tragedianul făcea adevărate minuni. O răpea pe Elena cu o singură
mână şi o purta deasupra capului prin toată scena. Răcnea, şuiera ca un şarpe,
lovea cu piciorul în podea şi îşi sfâşia haina la piept. Refuzând să se bată
în duel cu Morozov, tremura din tot trupul, aşa cum nu tremură nimeni în viaţa
de toate zilele şi glasul i se sugruma zgomotos. Teatrul se cutremura de
aplauze. Actorii fură rechemaţi de nenumărate ori la rampă. Lui Fenoghenov i se
oferi o tabacheră de argint şi un buchet de flori cu panglici lungi. Doamnele
fluturau batistele, îşi îndemnau bărbaţii să aplaude şi multe dintre ele
plângeau… Dar Maşa, fiica ispravnicului Sidoreţki, era zguduită şi înflăcărată
de jocul actorilor mai mult ca toţi ceilalţi. Şedea în primul rând de fotolii,
alături de tatăl ei, nu-şi lua o clipă privirea de pe scenă, şi chiar în timpul
pauzelor rămânea în aceeaşi stare de extaz. Mânuţele şi picioruşele ei subţiri
tremurau, ochişorii îi erau plini de lacrimi şi faţa i se făcea din ce în mai
palidă. Nici nu era de mirare: se ducea pentru prima oară în viaţă la teatru!
Şi dacă tatăl s-ar fi priceput să
citească pe chipul oamenilor, ar fi desluşit pe feţişoara palidă a fiicei sale
o încântare soră cu suferinţa. O zguduiseră până la suferinţă şi jocul
actorilor, şi piesa, şi atmosfera ei. În pauze, când muzica regimentului
începea să cânte, Maşa închidea ochii, sleită de puteri.
— Tată! se rugă
ea de ispravnic în ultima pauză. Du-te pe scenă şi pofteşte-i pe toţi să vină
să prânzească mâine la noi!
Ispravnicul se duse în culise, îi
lăudă pe toţi pentru arta lor şi adresă un compliment doamnei Beobahtova:
— Frumosul
dumneavoastră chip cere să fie imortalizat pe pânză. Ce păcat că nu sunt un
meşter al penelului!
După ce se înclină în faţa ei, îi
pofti pe artişti la masă.
— Veniţi cu
toţii, dar fără sexul feminin, şopti el. Nu pot primi actriţe, fiindcă am o
fată.
A doua zi, o parte din artişti
prânzeau la ispravnic. Nu venise decât impresarul Limonadov, tragedianul
Fenoghenov şi comicul Vodolazov; ceilalţi pretinseseră că aveau felurite
treburi. Prânzul fu plicticos. Limonadov îl asigură de câteva ori pe ispravnic
că-i poartă tot respectul şi că, îndeobşte, el cinsteşte orice autoritate
publică. Vodolazov îi imită pe negustori şi pe armenii beţi, iar Fenoghenov, un
ucrainean înalt şi vânjos (în carnetul de identitate se numea Cnîş) cu ochi
negri şi frunte încruntată, declamă „La intrarea principală” şi „A fi sau a nu
fi?” Limonadov povesti cu lacrimi în ochi întrevederea lui cu fostul
guvernator, generalul Caniuein. Ispravnicul asculta, se plictisea şi zâmbea
blajin. Era mulţumit, cu toate că Limonadov duhnea cumplit a pene arse, iar
Fenoghenov purta un frac de împrumut şi ghete cu tocuri tocite. Oamenii aceia
îi plăceau fiicei sale, o înveseleau, şi asta era de ajuns! Cât despre Maşa,
nu-şi putea dezlipi nicio clipă ochii de pe ei. Nu văzuse încă niciodată oameni
atât de deştepţi, atât de neobişnuiţi.
Seara, ispravnicul şi Maşa erau din
nou la teatru. Peste o săptămână, artiştii prânziră iarăşi la Sidoreţki şi de
atunci începură să vină aproape zilnic în casa ispravnicului, fie la prânz, fie
la cină, iar teatrul ajunse o patimă pentru Maşa, care mergea acum în fiecare
seară la spectacol.
Fata se îndrăgosti de tragedianul
Fenoghenov şi, într-o bună zi, în lipsa ispravnicului care se dusese să-l
întâmpine pe arhiereu, fugi cu trupa lui Limonadov şi pe drum se cunună cu
iubitul ei. După celebrarea şi prăznuirea căsătoriei, artiştii scriseră o
scrisoare lungă, patetică, pe care o trimiseră ispravnicului. O ticluiră toţi
laolaltă.
— Arată-i că ai
argumente! spunea Limonadov, dictându-i lui Vodolazov. Trage-i şi nişte
temenele… Grangurii ăştia mor după ele. Mai adaugă şi ceva… aşa… să-l ungă la
inimă, să-i dea lacrimile…
Răspunsul la această scrisoare fu
cât se poate de dezamăgitor. Ispravnicul o renega pe fiica sa, care, după cum
scria el, se măritase cu un hohol(1)
tâmpit, trândav şi hoinar, fără ocupaţie bine definită.
A doua zi după primirea acestui
răspuns, Maşa îi scria tatălui ei:
„Tată, mă snopeşte-n bătăi!
Iartă-ne!”
O bătea; o bătuse în culise, de
faţă cu Limonadov, cu spălătoreasă şi doi lampagii! Tragedianul nu uita că,
patru zile înainte de nuntă, întreaga trupă se adunase seara la tractirul
„Londra” şi, discutând cazul Maşei, toţi îl sfătuiseră să încerce, iar
Limonadov, cu lacrimi în ochi, căutase să-l convingă:
— Ar fi o
neghiobie şi o nesocotinţă să nu profiţi de o asemenea pleaşcă! Pentru atâta
bănet face nu numai să te însori, dar să te duci şi în Siberia! Odată însurat,
ai să-ţi clădeşti un teatru al tău propriu şi ai să mă poţi lua şi pe mine în
trupa ta. Nu o să mai fiu eu stăpânul, ci tu.
Fenoghenov nu putea uita vorbele astea,
şi acum mârâia strângând pumnii.
— Dacă nu
trimite bani, o fac ţăndări. Să fiu eu al dracului dacă mă las tras pe sfoară!
Trupa încercă să plece dintr-un
oraş capitală de gubernie fără ştirea Maşei, dar Maşa prinse de veste şi sosi
în fugă la gară, după al doilea sunet de clopot(2),
când actorii se şi urcaseră în vagoane.
— Am fost
insultat de tatăl dumitale! îi strigă tragedianul. Totul s-a sfârşit între noi!
Iar ea, cu toate că vagonul era
plin de lume, îşi îndoi picioruşele gingaşe, se lăsă în genunchi în faţa lui
şi ridică braţele într-un gest de implorare.
— Te iubesc! se
tângui ea. Nu mă alunga, Condrati Ivanîci! Nu pot să trăiesc fără dumneata!
Ruga ei fu ascultată şi, după ce se
sfătuiră, artiştii o primiră în trupă cu însărcinarea de „contesă integrală” –
aşa fuseseră poreclite figurantele care ieşeau de obicei în grupuri pe scenă şi
jucau roluri mute… La început, Maşa jucă roluri de fată în casă şi de paj, mai
târziu însă, când doamna Beobahtova, floarea trupei lui Limonadov, fugi, o
făcură „ingenuă”. Juca prost: sâsâia, se fâstâcea. Dar curând se obişnui şi
începu să placă publicului. Fenoghenov era încă nemulţumit.
— Actriţă-i
asta? spunea el. N-are nici siluetă, nici stil, ci numai… prostie şi atât…
Într-un alt oraş, capitală de
gubernie, trupa lui Limonadov interpretă „Hoţii” de Schiller. Fenoghenov juca
pe Franz, iar Maşa, pe Amalia. Tragedianul răcnea şi tremura, Maşa îşi spunea
rolul ca o lecţie bine învăţată şi piesa ar fi mers cum merg toate piesele,
dacă nu s-ar fi petrecut un mic incident. Totul decursese bine până la scena în
care Franz îi mărturiseşte Amaliei că o iubeşte, iar ea îi ia spada.
Ucraineanul răcni, şuieră ca un şarpe, tremură şi o strânse pe Maşa în
îmbrăţişarea sa de fier. Iar Maşa în loc să-l respingă şi să-i strige
„pleacă!”, începu să tremure ca o păsărică în braţele lui şi nu se mai mişcă…
Îngheţase parcă.
— Fie-ţi milă de mine! îi
şopti ea la ureche. Fie-ţi milă de mine! Sunt atât de nenorocită!
— Nu ştii rolul!
Trage cu urechea la sufleur! şuşoti printre dinţi tragedianul, vârându-i cu
de-a sila spada în mână.
După reprezentaţie, Limonadov şi
Fenoghenov şedeau de vorbă la casă.
— Ai avut
dreptate; nevastă-ta nu-şi învaţă rolurile… spunea impresarul. Nu-şi cunoaşte
meseria… Orice om are o meserie… Ea nu şi-o cunoaşte pe a ei.
Fenoghenov îl asculta, ofta şi se
încrunta, se încrunta…
A doua zi dimineaţa, Maşa şedea
într-un magazin de mărunţişuri şi scria:
„Tată, mă bate! Iartă-ne!
Trimite-ne bani!”
(1) Hohol – termen peiorativ la adresa unui ucrainian, în Rusia ţaristă. (N.
trad.)
(2) Înainte vreme semnalul de plecare al trenurilor se dădea cu clopotul.
Se dădeau trei semnale: două prevestitoare, şi al treilea chiar în clipa
plecării. (N. trad.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu