— M-am
hotărît să vă iau cu mine în cea mai fantastică aventură! Plecăm mîine seară
cu ultimul tren de marfă.
— Unde?
întrebară toţi cu răsuflarea tăiată.
— Nu
ştiu. Principalul este s-o ştergem aşa pe negîndite şi să descoperim ceva extraordinar.
De bucurie, Porthos
începu să se dea peste cap, mai-mai să-şi frîngă gîtul.
Prunul sparse zidul şi
bătu din crengi cu violenţă, iar găinile se răsturnară şi căzură înapoi în
curte.
După ce li se calmă entuziasmul, Porthos
chiţăi îndată îngrijorat:
—
Şi
Bonifaciu? Dacă află, ne rupe mustăţile.
—
Ha,
ha, ha! rîseră melcii ostentativ.
—
Nu
vă bucuraţi, îi avertiză Porthos. Bonifaciu rupe şi corniţe.
Melcii
amuţiră.
Băiatul
îi privi batjocoritor.
—
Sunteţi
nişte mămăligi. Nu cumva vă e frică de repetentul ăla?
—
Ba
da!
—
Ei,
aflaţi că dacă-i dau un bobîrnac, îl trimit pe lumea ailaltă cît ai zice ...
—
Cine
a vorbit? tresări băiatul mirat.
—
Eu,
tinere. Nu-i nevoie să-ţi arunci ochii în toate părţile. Sunt pe dulap.
Băiatul
văzu că personajul misterios era un şarpe negru cu barbă şi mustăţi în
furculiţă, care părea trecut de 18 ani.
—
Cine
sunt ăştia? întrebă şarpele dispreţuitor, arătînd spre micile vietăţi.
—
Da
tu cine eşti?
Şarpele izbucni într-un
rîs sinistru. De groază, melcii simţiră nevoia să se ascundă şi, nevăzînd nici
o ieşire, se băgară în urechile lui Porthos, care din acel moment nu mai auzi
nimic.
—
Tinere
neştiutor, eu sunt Invincibilul Ş, cel mai temut bandit din gaşca lui
Bonifaciu.
Porthos
zîmbi. Melcii îi gîdilau plăcut timpanele şi începea să-i fie somn.
—
Ce
te rîzi, blegule? se oţărî şarpele văzînd indiferenţa şi lipsa de consideraţie
a şoricelului.
Spre
surprinderea lui, Porthos izbucni într-un hohot nervos. Hotărît lucru melcii îşi făceau de cap în urechile lui!
— A
înnebunit, luaţi-l de aici! urlă Invincibilul Ş
— Dar
prunul şi găinile, urcate între timp pe crengile de jos se , mulţumiră să-i
întoarcă spatele.
—
Băiatul
îl privi ironic.
— Iţi
baţi joc de mine? urlă din nou şarpele, care în clipa aceea ar fi vrut să-i
omoare pe toţi dintr-o singură suflare. Dar n-avea nici venin, căci se trăgea
dintr-o familie de şerpi de casă, neputincioşi ca nişte rîme.
—
Nu
te supăra! îl îmbună băiatul. Spune-mi mai bine unde-l pot găsi pe Bonifaciu.
Invincibilul Ş îşi recăpătă ţinuta mîndră şi
voit dispreţuitoare.
—
Ce-ţi
trece prin gînd? Nu cumva vrei să-l cureţi?
—
Nu!
Ţi-o jur!
—
Bine,
consimţi Invincibilul Ş. Astă-seară Bonifaciu şi gaşca merg la „Struţul vesel“.
—
Cine
e ăsta?
Şarpele îşi reluă rîsul
sinistru. Cînd se potoli, spuse la rîndul lui, ironic:
—
E
un bar de noapte, tinere.
—
Perfect.
La ora 11 vii să mă duci acolo.
—
S-a
făcut, rînji şarpele îndepărtîndu-se.
—
Ce
tip insinuant! exclamă băiatul dezgustat.
Prunul ieşi încet din
odaie, iar una dintre găini sări de pe o creangă şi se îndreptă cu paşi mărunţi
spre băiat.
—
Ţi-am
adus un ou proaspăt! cotcodăci ea şi scoase de sub aripă alimentul.
Băiatul
se înduioşă. Luă oul, o mîngîie pe găină şi o întrebă cum o cheamă.
—
Vasilica,
îngînă ea sfioasă şi se înroşi pînă în vîrful crestei.
—
Esti
probabil de la ţară, spuse băiatul îngăduitor.
— Da,
nu prea sunt învăţată cu lumea şi cînd l-am văzut pe cuconasul Ş am lepădat
oul, de frică.
Găina nu mai ştiu ce să mai zică şi ieşi
de-a-ndaratelea pe uşă, fîstîcită.
Porthos dormea dus cu lăbuţele sub cap, iar
băiatul aştepta cu nerăbdare ora 11.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu