Cei 13 si misterul (2)

—  M-am hotărît să vă iau cu mine în cea mai fantastică aven­tură! Plecăm mîine seară cu ultimul tren de marfă.

—   Unde? întrebară toţi cu răsuflarea tăiată.

—  Nu ştiu. Principalul este s-o ştergem aşa pe negîndite şi să descoperim ceva extraordinar.

De bucurie, Porthos începu să se dea peste cap, mai-mai să-şi frîngă gîtul.

Prunul sparse zidul şi bătu din crengi cu violenţă, iar găinile se răsturnară şi căzură înapoi în curte.

Melcii se pocneau cu corniţele şi salivau atît de abundent, că băiatul se întrebă neliniştit dacă nu vor produce o inundaţie.

  După ce li se calmă entuziasmul, Porthos chiţăi îndată îngrijo­rat:

—    Şi Bonifaciu? Dacă află, ne rupe mustăţile.

—    Ha, ha, ha! rîseră melcii ostentativ.

—    Nu vă bucuraţi, îi avertiză Porthos. Bonifaciu rupe şi corniţe.

Melcii amuţiră.

Băiatul îi privi batjocoritor.

—    Sunteţi nişte mămăligi. Nu cumva vă e frică de repetentul ăla?

—    Ba da!

—    Ei, aflaţi că dacă-i dau un bobîrnac, îl trimit pe lumea ailaltă cît ai zice ...

—    Ş

—    Cine a vorbit? tresări băiatul mirat.

—    Eu, tinere. Nu-i nevoie să-ţi arunci ochii în toate părţile. Sunt pe dulap.

Băiatul văzu că personajul misterios era un şarpe negru cu barbă şi mustăţi în furculiţă, care părea trecut de 18 ani.

—    Cine sunt ăştia? întrebă şarpele dispreţuitor, arătînd spre micile vietăţi.

—    Da tu cine eşti?

Şarpele izbucni într-un rîs sinistru. De groază, melcii simţiră nevoia să se ascundă şi, nevăzînd nici o ieşire, se băgară în urechile lui Porthos, care din acel moment nu mai auzi nimic.

—    Tinere neştiutor, eu sunt Invincibilul Ş, cel mai temut bandit din gaşca lui Bonifaciu.

Porthos zîmbi. Melcii îi gîdilau plăcut timpanele şi începea să-i fie somn.

—   Ce te rîzi, blegule? se oţărî şarpele văzînd indiferenţa şi lipsa de consideraţie a şoricelului.

Spre surprinderea lui, Porthos izbucni într-un hohot nervos. Hotărît lucru   melcii îşi făceau de cap în urechile lui!

—       A înnebunit, luaţi-l de aici! urlă Invincibilul Ş

—    Dar prunul şi găinile, urcate între timp pe crengile de jos se , mulţumiră să-i întoarcă spatele.

—        Băiatul îl privi ironic.

—     Iţi baţi joc de mine? urlă din nou şarpele, care în clipa aceea ar fi vrut să-i omoare pe toţi dintr-o singură suflare. Dar n-avea nici venin, căci se trăgea dintr-o familie de şerpi de casă, neputincioşi ca nişte rîme.

—        Nu te supăra! îl îmbună băiatul. Spune-mi mai bine unde-l pot găsi pe Bonifaciu.

  Invincibilul Ş îşi recăpătă ţinuta mîndră şi voit dispreţuitoare.

—        Ce-ţi trece prin gînd? Nu cumva vrei să-l cureţi?

—        Nu! Ţi-o jur!

—        Bine, consimţi Invincibilul Ş. Astă-seară Bonifaciu şi gaşca merg la „Struţul vesel“.

—        Cine e ăsta?

Şarpele îşi reluă rîsul sinistru. Cînd se potoli, spuse la rîndul lui, ironic:

—        E un bar de noapte, tinere.

—        Perfect. La ora 11 vii să mă duci acolo.

—        S-a făcut, rînji şarpele îndepărtîndu-se.

—        Ce tip insinuant! exclamă băiatul dezgustat.

Prunul ieşi încet din odaie, iar una dintre găini sări de pe o creangă şi se îndreptă cu paşi mărunţi spre băiat.

—        Ţi-am adus un ou proaspăt! cotcodăci ea şi scoase de sub aripă alimentul.

Băiatul se înduioşă. Luă oul, o mîngîie pe găină şi o întrebă cum o cheamă.

—        Vasilica, îngînă ea sfioasă şi se înroşi pînă în vîrful crestei.

—        Esti probabil de la ţară, spuse băiatul îngăduitor.

—      Da, nu prea sunt învăţată cu lumea şi cînd l-am văzut pe cuconasul Ş am lepădat oul, de frică.

  Găina nu mai ştiu ce să mai zică şi ieşi de-a-ndaratelea pe uşă, fîstîcită.

  Porthos dormea dus cu lăbuţele sub cap, iar băiatul aştepta cu nerăbdare ora 11.