La 19 martie 1965, murea Gheorghe Gheorhiu-Dej, in urma unui cancer la ficat. Intamplarea face sa am o carte despre Dej scrisa de Gheorghe Apostol. Nu am de gand sa scriu niciun cuvant in plus despre Dej ori despre Apostol, pentru cine e interesat am pus linkuri. In schimb, o sa urc primul capitol din cartea lui Apostol, intitulata "Eu si Gheorghiu-Dej". Aceasta carte se adreseaza, dupa cum se poate vedea de la lectura primelor cateva randuri, electricienilor, din a caror tagma a rasarit Gheorghiu-Dej. Ea mai poate fi citita si de turnatori, ceferisti, grevisti, sindicalisti, artileristi si malagambisti.
Apostol cu Kim Ir Sen |
Dej cu Ciu En Lai |
L-am cunoscut pe Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1929. Eram în anul II al Şcolii profesionale a Atelierelor C.F.R. din Galaţi. Lucram ca ucenic la turnătoria de bronz şi fontă, într-o zi s-a produs un scurtcircuit şi am rămas fără lumină. Şeful de partidă, Ion Ifrim, m-a trimis la atelierul de electricitate să vină să repare instalaţia de iluminat. In acest atelier se afla un coleg de an, Dumitru Crăciun, pe care l-am întrebat la cine să mă adresez pentru a-l ruga să meargă la turnătorie. Mi s-a spus că numai un singur lucrător electrician poate să facă acest lucru şi mi l-a arătat, îndreptând privirea spre el. Acest electrician a dat mâna cu toţi turnătorii care l-au primit cu multă căldură şi respect.
- Bine
ai venit, tovarăşe Gheorghiu! Să ne dai lumină!
Gheorghiu le-a răspuns:
- Unde
este lumină mai multă este şi dreptate mai multă şi exploatarea muncii noastre
mai redusă. Uniţi în luptă, muncitorii vor obţine mai multă libertate şi o
bucată de pâine mai mare şi mai bună.
Gheorghiu a reparat instalaţia electrică,
şi-a pus scara pe umăr şi a părăsit atelierul nostru de turnătorie spunând
tuturor:
- La
revedere!
Aceasta a fost
împrejurarea în care l-am cunoscut pentru prima dată pe electricianul Gheorghe
Gheorghiu, căruia nu i se spunea pe atunci, Dej.
Eu lucram ca ucenic pe
lângă un lucrător mai în vârstă, un meseriaş de înaltă clasă. Era
de origine neamţ, pe nume Carol Kesler, căruia i-am povestit despre discuţia
avută cu electricianul.
Mi-a
spus: „Gheorghiu este un electrician de înaltă calificare şi un militant pentru
întărirea şi dezvoltarea unităţii de luptă a muncitorilor organizaţi în
sindicat”. Electricianul avea posibilitatea să meargă în toate atelierele şi
secţiile de producţie pentru repararea instalaţiilor electrice. Cu acest
prilej, discuta despre necesitatea organizării în sindicat şi despre lupta
unită pentru condiţii de muncă mai bune şi o viaţă mai bună şi mai demnă.
La
adunările generale ale sindicatului, care aveau loc o dată pe lună,
electricianul era foarte activ. Nu era doar orator, nu se ocupa de teorii, ci
de practica vieţii şi muncii. Orice intervenţie a lui se termina cu aplauze.
Acest lucru l-am constatat cu ocaziile create de neamţul meu, Carol Kesler,
care mă lua cu el la adunările generale ale sindicatului. Ucenicii, elevi ai şcolii
profesionale, nu aveau voie să se înscrie în sindicat şi să participe la
adunările sindicatului care îşi avea sediul în afara atelierelor, pe strada
Gării, vizavi de ateliere. Eu, însă, aveam un avantaj. Puteam să ies în oraş cu
aprobarea secretarului şcolii profesionale, Radu Georgescu. Viaţa de internat
era foarte severă. Eu, fiind primul în promoţia mea, după regulile vieţii de
internat, am devenit şeful clasei, iar în anul IV, şeful tuturor claselor.
Aveam, deci, avantajul de a ieşi, cu permisiune în oraş şi astfel participam la
adunările mai importante ale sindicatului, împreună cu sfetnicul meu, Kesler.
Atunci
când l-am întâlnit pentru prima dată, în împrejurarea arătată mai sus, eu aveam
16 ani, el fiind mai în vârstă ca mine cu circa 11-12 ani. Deci avea 27-28 ani.
Gheorghe
Gheorghiu a fost căsătorit cu fiica unei familii care avea o sifonărie. Se afla
pe strada Balaban, în dealul oraşului Galaţi. În urma acestei căsătorii, s-au
născut cele două fiice - Lica şi Tanţi (Constanţa).
Gheorghe Gheorghiu,
devenit membru al Partidului Comunist, şi având activitate ilegală clandestină,
venea deseor acasă după miezul nopţii. Această situaţie a creat o stare
încordată în viaţa de familie. Nemulţumirea soţiei a ajuns la urechile
Siguranţei, care a captat-o ca informatoare.
Când Gheorghiu a fost
transferat din Galaţi la Dej, din ordinul directorului general al Atelierelor
C.F.R., soţia sa nu a vrut să-l urmeze. Atunci s-a produs ruptura în căsătorie
şi, mai apoi, divorţul.
Gh. Gheorghiu nu s-a mai
recăsătorit. El şi-a iubit foarte mult soţia. Era o femeie frumoasă. Ea era
conştientă de farmecul frumuseţii ei. Acest lucru a uşurat dorinţa Siguranţei
de a se apropia de ea şi de a o determina să devină informatoare.
Părinţii
soţiei munceau din greu la unitatea lor de îmbuteliat sifoane. Aceasta era
unica lor posibilitate de existenţă.
Socrii lui Gheorghiu
ţineau mult la el. ÎI adorau şi îi acceptau activitatea sa comunistă.
Eforturile personale ale lui Gheorghiu şi ale socrilor lui de a o convinge pe
fiica lor de dreptatea luptei lui au fost zadarnice.
În timpul trăit în
închisori, în special în închisorile din Aiud şi Doftana şi în ultimii ani,
1943-1944, în lagărul din Tg. Jiu, nu a încetat să menţină legătura cu socrii
săi, care s-au ocupat de creşterea şi educaţia fetiţelor lui.
După 23 august 1944,
Gheorghiu-Dej şi-a adus fiicele, care erau de acum fete mari, dar şi socrii, la
Bucureşti, refăcându-şi astfel familia.
Soţia sa putea să vină de
câte ori vroia să-şi vadă fetele şi părinţii, care trăiau sub acelaşi acoperiş
cu Dej.
Nu cunosc nimic despre
părinţii lui Dej. Din cele povestite de acesta, la Bârlad era o puternică
organizaţie comunistă. Unii dintre fruntaşii acestei organizaţii erau prieteni
ai tatălui său. Aceştia s-au apropiat de el, cultivându-i spiritul ideilor
socialiste.
Părinţii săi, fiind oameni
săraci, l-au determinat să meargă undeva la oraş să se facă meseriaş şi să-şi
câştige singur pâinea cea de toate zilele. Astfel Dej a ajuns la Comăneşti
devenind electrician. Acolo a intrat în mişcarea sindicală şi a participat la
greva generală din 1920.
După această grevă a fost
concediat.
Părăsind Comăneştiul a
ajuns la Câmpina, unde a fost angajat ca electrician la una din rafinăriile din
această localitate.
De câte ori mergea cu
diferite treburi în Moldova, mergea regulat şi la Bârlad. Avea nostalgia
locului unde s-a născut şi unde a copilărit. Aşa a fost cu putinţă, după mulţi
ani, că prima întreprindere din ţară care trebuia să producă rulmenţi a fost
construită la Bârlad.
Şi ţinând cont de nivelul
cultural al Bârladului, a sprijinit construirea unui teatru dramatic acolo.
Avea prieteni şi la
Bârlad, şi la Comăneşti, şi la Câmpina, nu mai vorbesc de prietenii săi din
oraşul Galaţi.
Din când în când aceşti
prieteni îl vizitau.
Prin anul 1931, absolvisem
şcoala profesională de 4 ani şi devenisem calfa în meseria de turnător. Nu mai
aveam nevoie de permisiunea nimănui să particip la activitatea sindicatului.
Făceam parte din comisia culturală de tineret a sindicatului şi devenisem şeful
tineretului sindical. În 1931, România intrase şi ea în criza economică care
s-a întins până în 1933-34.
Tot în acel an,
electricianul Gheorghiu, din dispoziţia directorului general al tuturor
Atelierelor C.F.R. din ţară, a fost transferat din Galaţi la atelierele C.F.R.-Dej.
În oraşul Dej, tehnicianul gălăţean a căpătat repede încrederea muncitorilor
şi, mai ales a conducerii sindicatului. Aici, a reuşit să convingă muncitorii
şi conducerea social-democrată a sindicatului să intre în grevă pe baza unui
program de revendicări salariale dintre care cea mai importantă fiind
îmbunătăţirea a condiţiilor de muncă. Drept urmare, Gh. Gheorghiu a fost
concediat nemaiavând dreptul să fie angajat la niciunul din atelierele C.F.R.
din ţară.
În
această situaţie, conducerea de pe atunci a P.C.R., a hotărât să-l determine pe
Gh. Gheorghiu, zis şi Dej, ca urmare a grevei ce a avut loc la Atelierele
C.F.R. Dej, să intre în activitatea clandestină a mişcării sindicale ceferiste.
Numele de Dej i-a fost adăugat de Siguranţa generală a statului, spre a-l
deosebi de alţi militanţi ai sindicatelor ce purtau numele de Gheorghiu.
Ştiu
că s-a hotărât înfiinţarea unei Comisii centrale sindicale C.F.R., al cărui
secretar general a fost desemnat, din partea Conducerii Centrale P.C.R. - Gh.
Gheorghiu- Dej. Din această Comisie faceau parte şi social-democraţi, printre
care Bogătoiu, de la Atelierele C.F.R. Griviţa, Cristocea, de la Atelierele
C.F.R. Braşov, Ilie Pintilie de la Atelierul C.F.R Iaşi, Picalschi de la
Atelierele C.F.R. Paşcani, Petre Isăcescu, Constantin Mârza de la Atelierele
C.F.R. Galaţi şi alţii. S-a realizat un front unic muncitoresc cu
social-democraţii în această Comisie Centrală, aşa cum se hotărâse la Congresul
P.C.R. care a avut loc în acel an, 1931.
Membrii
acestei Comisii Centrale s-au deplasat în toate centrele ceferiste, acţionând
pentru realizarea "frontului unic muncitoresc” în activitatea sindicatelor
şi trecerea la luptă unită pentru revendicări economice şi sociale ale
muncitorilor. Etapa memoriilor înaintate la conducerile administrative ale
Atelierelor C.F.R. şi la Direcţia Generală din Bucureşti, trebuia să fie
abandonată, fiindcă nu a dat rezultate.
Se preconiza trecerea la o
fază superioară de luptă. Numai greva muncitorilor C.F.R. din toate atelierele
din ţară mai putea să impună rezolvarea revendicărilor.
Primele greve de
avertisment au avut loc la Griviţa- Bucureşti, apoi la Cluj, Iaşi, Galaţi şi
alte Ateliere din ţară, culminând cu greva generală a muncitorilor din
Atelierele C.F.R. din toată ţara. Cea mai sângeroasă înăbuşire a grevei a avut
loc la Atelierele Griviţa-Bucureşti, cu mulţi morţi şi răniţi. Poziţia
guvernului naţional-ţărănist a fost puternic zdruncinată. Acesta a fost nevoit
să sisteze „curbele de sacrificiu” şi să renunţe la aplicarea „planului de la
Geneva”.
Coordonatorul şi
conducătorul pregătirii şi organizării grevelor din februarie 1933 la toate
Atelierele C.F.R. din ţară a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, în calitate de
secretar general al Comisiei Centrale ceferiste, formată din comunişti şi social-democraţi.
Comisia avea ca sarcină prioritară, organizarea şi conducerea marilor acţiuni
greviste ale muncitorilor din Atelierele C.F.R. din întreaga ţară. în aceste
împrejurări s-au remarcat pentru prima dată deosebitele calităţi organizatorice
ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Trebuie remarcat faptul că
de la declanşarea crizei econmice din 1929 până în 1933, au mai avut loc greve
muncitoreşti: în Valea Jiului, la Lupeni unde au fost împuşcaţi mai mulţi
muncitori; greve la întreprinderi metalurgice din Bucureşti şi din ţară, în
întreprinderile textile din Buhuşi, greve ale petroliştilor.
Cele mai puternice şi mai
bine organizate au fost însă cele ale muncitorilor din C.F.R., care au culminat
în februarie 1933. Ele au avut şi un fond naţional mai precis conturat
împotriva „planului de la Geneva”.
,,Planul
de la Geneva” era planul băncilor elveţiene care acordaseră împrumuturi
României la cererea Guvernului P.N.Ţ. Împrumuturile trebuiau rambursate o dată
cu plata dobânzilor împovărătoare. De unde aşa numitele „curbe de sacrificiu”
pentru populaţie şi controlul experţilor străini asupra politicii fiscale a
Guvernului. Ceva asemănător cu ceea ce se întâmplă astăzi cu experţii F.M.I.
Grevele
muncitorilor ceferişti şi masacrul de la Atelierele feroviare Griviţa-Bucureşti
au zguduit nu numai România, ci şi întreaga omenire progresistă şi democrată,
opinia publică din Europa.
Guvernul
P.N.Ţ. a fost nevoit să sisteze „curbele de sacrificiu” şi să renunţe la
„planul de la Geneva”. Experţii şi controlorii veniţi de peste graniţă au
trebuit să plece de unde au venit, iar în noiembrie 1933, guvernul P.N.Ţ. a
trebuit să demisioneze.
În
zilele noastre, la mulţi ani de la eşuarea „planului de la Geneva”, se repetă,
deşi în alte condiţii politice decât acelea de atunci, planurile Fondului
Monetar Internaţional şi ale Băncii Mondiale, care nu acordă împrumuturi
României pe degeaba, ci în condiţii politice şi economice din ce in ce mai greu
de suportat, mai înrobitoare.
Mi-a
rămas întipărită în minte cum a fost cu putinţă ca adunarea generală a
sindicatului din Atelierele C.F.R. Galaţi să hotărască intrarea în grevă în
seara zilei de 15 februarie 1933 în condiţiile în care conducerea sindicatului
era dominată de social-democraţi care nu erau de acord cu declanşarea grevei.
Despre
poziţia social-democraţilor a fost înştiinţat Gheorghiu-Dej cu câteva zile
înaintea convocării adunării generale a sindicatului. Gheorghiu-Dej a sosit la
Galaţi fară să ştie Siguranţa din acest oraş. Discuţiile adunării generale
atinseseră temperaturi foarte ridicate. Muncitorii, în mare majoritate, erau de
acord cu intrarea în grevă (inclusiv muncitorii membri ai Partidului
Social-Democrat), dar conducerea social-democrată, majoritară în conducerea
sindicatului, se declara împotrivă. Se putea produce o ruptură între conducerea
sindicatului şi această adunare.
S-a cerut şi s-a acceptat
o pauză de 15 minute, pentru calmarea spiritelor şi încercarea de a se ajunge
la o înţelegere. Conducătorii social-democraţi nu vroiau să cedeze. La
redeschiderea şedinţei se anunţă că în sală se află Gheorghe Gheorghiu-Dej şi
că doreşte să i se dea cuvântul. Această veste a produs o explozie de aplauze
şi strigăte de simpatie pentru Gheorghiu. Social-democraţii din conducerea
sindicatului au rămas stupefiaţi, de asemenea şi agenţii de Siguranţă care erau
destul de numeroşi şi care erau postaţi pe scara ce ducea de la parter la
etajul unu.
Sala sindicatului era
arhiplină de muncitori. I se dă cuvântul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acesta
prezintă situaţia în care muncesc şi trăiesc muncitorii ceferişti din toate
Atelierele C.F.R. din ţară.
A vorbit despre guvernarea
antimuncitorească şi antipopulară a Partidului Naţional Ţărănesc, despre
înfeudarea economiei naţionale de către capitalul monopolist internaţional,
despre „planul de la Geneva”. Singura armă la care trebuie să recurgem pentru
sistarea „curbelor de sacrificiu”, pentru condiţii mai bune de muncă şi de
viaţă, pentru obţinerea celor 12 permise gratuite de călătorie pe calea ferată,
pentru plata orelor suplimentare, etc., etc., este greva.
S-a adresat conducerii
sindicatului cu întrebarea:
- Câte memorii a înaintat conducerea sindicatului,
administraţiei Atelierelor C.F.R. Galaţi şi câte au fost trimise Direcţiei
Generale a Atelierelor C.F.R. Bucureşti?
Răspunsul
a fost:
-
Nici unul!
-
Dacă administraţia Atelierelor din Galaţi şi
Direcţia Generală Bucureşti au fost surde la strigătele mizeriei şi durerii
muncitorilor C.F.R, şi a familiilor acestora, ce putem face pentru a le destupa
urechile ca să audă şi să înţeleagă această stare de lucruri şi să rezolve
revendicările noastre juste?
Din
sală, strigăte majoritare.
-
Grevă!
S-a
pus la vot această propunere. S-a votat în unanimitate intrarea în grevă a
Atelierelor C.F.R. Galaţi. După acest vot pozitiv, muncitorii au năvălit la
tribună, îmbrăţişând pe conducătorii social-democraţi din conducerea
sindicatului şi pe Gheorghiu-Dej.
Prezenţa
lui Gheorghiu-Dej la această adunare generală a Sindicatului C.F.R. Galaţi a
fost hotărâtoare. Frontul Unic Muncitoresc gălăţean s-a realizat, asigurându-
se astfel unitatea de voinţă şi de acţiune în organizarea şi conducerea grevei
ce a avut loc pe 16 februarie 1933.
In
acordurile imnului "Internaţionala”, cântat de muncitori, Gheorghiu-Dej a
ieşit din sală, a coborât scările spre ieşire, în stradă.
Agenţii
de Siguranţă s-au retras pe trotuarul de vizavi de sediul sindicatului, fiind
foarte agitaţi, Gh.-Dej trebuia să fie arestat. El sosise clandestin la
adunarea generală a Sindicatului C.F.R. Galaţi. Siguranţa generală a statului
l-a descoperit la Galaţi şi trebuia să-l aresteze, fiind periculos pentru
Guvernul Naţional Ţărănesc.
Gheorghiu-Dej având în
spate peste 1000 de muncitori s-a adresat agenţilor de Siguranţă:
- Domnilor agenţi, ştiu că aveţi dispoziţie să mă
arestaţi. Nu vrem să se producă o baie de sânge pe această stradă pe care merg
muncitorii la muncă în Atelierele C.F.R. şi se întorc spre casele lor după o zi
istovitoare. Cred că nici dv. nu doriţi acest lucru.
Agenţii s-au retras. Dej a
fost înconjurat de muncitori. Era noapte, după miezul nopţii. Cum a dispărut
Gh.-Dej din Galaţi, nu se ştie. Fapt este că el a ajuns nevătămat la Bucureşti,
şi a declanşat greva muncitorilor C.F.R. de la Griviţa, care a fost înăbuşită
în sânge de către Guvernul Naţional Ţărănesc în frunte cu primul-ministru Vaida-
Voievod.
Armand Călinescu,
adjunctul ministrului de Interne, a condus operaţiunile poliţieneşti şi
militare împotriva muncitorilor de la Griviţa, şi din dispoziţia sa au fost
arestaţi în noaptea de 14-15 februarie 1933, toţi „instigatorii” din ţară, fiind
ridicaţi de la casele lor, în jur de 1600 muncitori. În aceeaşi noapte a fost
arestat şi Gheorghiu-Dej. Guvernul şi-a făcut iluzia că decapitarea mişcării
greviste, va conduce automat la stoparea luptei clasei muncitoare pentru
libertate şi un trai mai bun. Din contră, grevele au continuat cu mai mare
îndârjire, cerând eliberarea celor arestaţi.
Multe adunări şi mitinguri
cetăţeneşti, care au avut loc atunci, au adoptat moţiuni adresate guvernului,
moţiuni care exprimau solidaritatea cu lupta ceferiştilor şi cereau punerea lor
în libertate.
După câte ştiu, şi cred că
nu greşesc, grevele muncitoreşti care au avut loc în ţara noastră după
sfârşitul primului război mondial, nu au fost organizate după indicaţii de la
Moscova.
Grevele
au fost pregătite de conducători care s-au ridicat din rândurile muncitorimii
române. Elementele autohtone, „băştinaşii”, au organi2at şi condus
acţiunile greviste ale muncitorilor şi nu alţii din afara ţării.
Gheorghiu-Dej
cunoştea faptul că P.C.R. era socotit ca o secţie a Kominternului. Dar el facea
permanent o diferenţă între conducerile P.C.R. care, în principal, nu trăiau în
ţară, ci în străinătate - la Moscova, Praga sau Viena, şi conducerile
organizaţiilor din ţară ale partidului care acţionau pe baza condiţiilor concrete
din fabrici, uzine şi întreprinderi, „băştinaşii”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu