sâmbătă, 23 martie 2013

Din povestile lui Cezar Petrescu (2)

Valparaizo

   Trupele guvernamentale au recucerit Cordoba şi Mendoza. Se bănueşte că şeful rebelilor s’a refugiat în Chili, la Valparaizo.(RADOR)

 De unde m’a învăluit deodată, senzaţia aceasta de soare cald, de copilărească fără de grijă, ca o palpitare colorată şi aeriană de aripi de colibri?
Adineori, strada era întunecată, trecătorii păşeau în ceaţă fantomatici, gesticulând să-şi păstreze echilibrul pe movile de ghiaţă sleită peste gunoaie. Tramvaele duruiau negre şi deşarte în noapte, cu luminile fumegoase, ca sinistre dricuri nocturne de sinucigaşi. Totul era pus­tiu, îngheţat şi ostil; hâd şi fără speranţă.
Şi deodată, abia aşezat la masa cafenelei, cu gazeta despăturită; de unde inundarea aceasta de lumină şi de boare îmbălsămată cu exotice mirodenii?
Ce souffle étrangement parfumé, d’ou vient-il?
         Nici samsarul acesta, unsuros, aşezat în faţa cafelei, absent şi cu privirea înfiptă într’un gol unde-i joacă fără îndoială cifre; nici domnul cănit de alături care-şi zâm- beşte singur citind o revistă umoristică; nici chelnerul   cu eczemă de culoarea smetirei pe obraz şi cu şervetul  vânăt pe mână; nici domnişoara bălană şi corpolentă  de la casă care-şi sprijină sânii de cantalupi pe marginea de marmoră a mesei; nici duhoarea cafenelei, capetele  de ţigări aruncate, urmele murdare de halbe, galoşii umezi din picioare, vânzătoarea de cărţi poştale stren- ţuită, provincialul care studiază cu sârguinţă de elev greu de cap lista de preţuri; nimic din ce e urât afară  şi trist, aci, în suflet; nimic nu îndreptăţeşte înseninarea aceasta bruscă, versurile lui Heredia, cântând înlăuntru de acolo, de pe marginea oceanelor, de unde peste tala-zuri şi pustietăţi, peste ape şi continente, adierea a adus un suspin parfumat din ţările de dincolo de noapte.
De unde hohotirea aceasta de soare?
  „Revoluţiile din America de Sud, se transmit de la stat la stat. Săptămâna trecută a fost arestat preşedintele republicei braziliene.”
„Abia s’a restabilit liniştea la Rio de Janeiro şi San Paulo, că alte veşti alarmante sosesc din Argentina. Pentru moment trupele guvernamentale au recucerit Cordoba şi Mendoza. Se bănueşte că şeful insurgenţilor s’a refugiat în Chili, la Valparoizo. Dar alte ştiri, pretind dimpotrivă, că a fost vorba numai de retragere stra­tegică, pentru a ataca cu forţe noui...
Rio de Janeiro, San-Paulo, Cordoba şi Mendoza, Valparaizo şi Santiago de Chili... Împăturesc ziarul sub cot, şi nimic din cafeneaua aceasta nu mai există şi nimic din ce e afară, trist şi rece şi umed şi hâd, nu mai are fiinţă.
Bomanele lui Mayne-Beid, Cooper, Bret-Hart şi Jules Verne: Cap de vultur şi Fiica Soarelui, Şarpele Negru şi Puma cu ochii de chilimbar; peşteri cu mucezite comori sub lespezi, fluvii somnoroase şi indieni lunecând şerpuit în piroge, în codrii virgini, cu lianele spânzurând deasupra apelor ca un decor fabulos de feerie... Şi nucul scorburos din livadă, de sub care mă ridicam de pe cergă cu coatele amorţite şi cu ochii rătăciţi, când un glas mă chema la masă şi la realitate, tocmai în clipa când Don Bartholomeo Diaz y Leon y Carillo y Belalcazar, prizo­nierul şefului indian, îşi tăiase frânghiile şi se arunca  în şea.
Lume ireală şi mai reală decât cea mai apropiată realitate.
Vecinul de peste gard, domnul cu bărbiţă albă şi cu pălărie tare, ne era indiferent şi strein. Nici odată n’am fost curioşi să ştim unde pleacă la ore fixe, de unde se întoarce din capătul străzii, citindu-şi din mers gazeta; ce gândeşte, când cu acelaş ziar pe genunchi şi cu oche­larii alături, în cerdac, îşi soarbe cafeaua. Dacă ar fi murit a doua zi, ne-ar fi înduioşat evenimentul mai puţin decât moartea Vuturului Alb, indianul scăpat de la spân­zurătoare de eroul lui Mayne-Reid şi al nostru, pentru o săptămână, până când altul îi lua locul; din Chili, în Brazilia; din Antile, în Mexic.
Cum ne înfiora emoţia, pe noi, feţele palide, când luam parte la întâlnirea lui Cortez cu Montezuma, ulti­mul rege al Aztecilor; după descripţia lui Bernal Diaz, tovarăşul conchistadorului. Cât de viu vedeam litiera cu baldachin, împodobită cu pene albastre şi verzi, cu aur şi perle, din care a coborât în manta albastră, cu sandale de fire de aur împletit, Montezuma, încarnarea zeului răsboiului şi a zeului colibri: Huitzilopochili...
Şi cum visam cu ochii închişi, alt cer, pe al cărui albastru, noaptea se aprinde crucea sudului, în locul constelaţiilor noastre bătrâne, uzate şi răscunoscute.
A fost ca un miragiu care şi-a tremurat amăgirea în duhoarea cafenelei, mi-a adus în nări parfum de fructe necunoscute şi miros amărui de frunze de nuc; haluci­naţia civilizaţiei dispărute Maya şi halucinarea a două­zeci şi cinci de ani în urmă: Huitzolopochili şi volumul conului, Şarpele negru şi treiurile la matematici; flutu­rarea minusculă de aripi de colibri şi carcera liceului... Şi ochii domnişoarei Lucia. Unde-o mai fi oare domni­şoara Lucia? Şi unde s’au scufundat, în ce negură, soa­rele de atunci care nu mai este, şi copacii livezilor care au fost tăiate şi atâtea capete neastâmpărate de copii după pupitre; capete sburlite şi cu ochi drăcoşi, pe care vârsta le-a împodobit cu mustăţi stufoase, cu sprâncene grosolane şi cu veştede cearcăne în jurul pleoapelor, — şi atâtea capete din care astăzi nu mai este nimic, decât undeva sub pământ, un os rotund, o scăfârlie netedă şi un rânjet de dinţi?... Unde sunt? În ce negură oare s’au scufundat?
Acum, iată-mă la rândul meu, plăzmuind şi eu povestiri pentru alţi ochi. Dar ce povestiri fără căldură şi fără soare! Ce povestiri fără eroisme! Ce acre ca viaţa din juru-ne; şi chiar râsul, ce rânjet e, în loc de izbucnirea robustă şi sănătoasă, de veselie!
E de mirare? Sunt de osândă? Îndată ce-am împă­turit ziarul sub cot, cu numele sonore de dincolo de ape şi de copilărie, totul s’a astupat ca de de-un negru capac de sicriu, tot din ce era lumină, şi eroism, şi frumuseţe, şi plăsmuire fermecătoare.
Pe urmă, din nou a rămas numai ce este. Cafeneaua cu samsarul moţăind în faţa ceştei golite, chelnerul cu eczemă de culoarea smeurei, domnişoara decolorată şi corpolentă de la casă — şi capetele de ţigări stinse, şi galoşii umezi, şi frigul de afară, şi tramvaele duruind în întuneric, negre şi goale, cu luminile lor fumegoase, ca sinistre dricuri nocturne, de sinucigaşi.
 P1


Un comentariu:

După mine!