Ieri a fost ziua in care, dupa destul de multa vreme de tacere, lumea coincidentelor s-a manifestat din nou. De data asta, aproape neverosimil. Iata cum s-au petrecut lucrurile.
Dis de dimineneata, mi-a facut cafeaua si m-am asezat in fata compului ca sa vad ce mai nou. Intrand pe Facebook, am gasit un raspuns la comentariul meu glumet (nu sunt sigur ca mi-a iesit) facut unei poze urcate de Nico - nasa de cununie si nasa Mariei. Mai multe doamne si domnisoare, printre care Nico, Maria, Liliana, au fost in Italia si au facut acolo poze. In cateva dintre ele, poti observa intregul grup rasfirat si asezat pe niste scari, toate doamnele si domnisoarele, inclusiv fiica-mea, cu ochelari din aia negri care nu te lasa sa le vezi privirea, asa incat trebuie sa te orientezi dupa alte amanunte ca sa le poti deosebi. Eu am comentat asa: "sa bati atata drum ca sa stai pe niste scari..." - intelegeti, asta a fost gluma, la care am primit raspunsul "a meritat". N-aveam nicio indoiala pe tema asta.
Am citit eu raspunsul si, intrebandu-ma ce contra-raspuns sa dau, mi-a venit in minte vechea piesa a lui Mircea Vintila - "Un om pe niste scari". Am cautat-o, am gasit o varianta cu Pasarea Colibri si am pus-o drept comentariu. Sigur, imaginile folosite in clip sunt ca nuca-n perete, conform gradului de intelegere al celor care cred ca din orice-ai produce in vederea urcarii pe net, nu trebuie sa lipseasca niscai fete infasurate in panglici si cu picioarele vizibile pana la buric. Am cautat alte variante, dar nu am gasit niciuna mai acatarii. In schimb, mi-au cazut ochii pe diverse oferte ale lui Youtube, printre care "Pamantul deocamdata" - piesa lui Vintila pe care o ascultam cu veneratie inainte de a intelege cum stau lucrurile cu versurile alea, cu Adrian Paunescu si, in general, cu porcia sentimentala facatoare de bani. Din nostalgie, am dat click si am inceput sa ascult. Si cum curgea ea muzica, dintr-odata m-am vazut in parcul de la Sinaia, impreuna cu Nicu Buric, mergand noi catre casa si reamintindu-ne unul altuia versurile lui Paunescu - alea cu fiii muncii care au naduseala pe piept etc. De aici, n-a mai fost decat un pas pana sa ma cuprinda jalea pentru tineretea care nu se va mai intoarce si sa-mi revina in minte fel de fel de intamplari din acele vremuri. Pana la urma, am scris un text pe tema adolescentei spargatoare de nori si am dat sa-l urc pe blog. Aveam insa nevoie si de o poza, ceva care sa-mi evoce vraja tineretii inocente. Am scormonit prin memorie, am mai oftat, am mai baut o gura de cafea si, brusc, am stiut ce trebuie sa urc: Chagall. Asa ca m-am pus pe Google si am cautat tablourile maestrului. Am gasit ce-mi trebuia, am luat poza si m-am dus pe blog. Si ce sa vezi? Acolo, adica de fapt aici, pe blog, pe scrollul ala sau cum ii zice din partea stanga, unde curg evenimente petrecute de-a lungul vremii, imi sare in ochi ca azi - adica ieri, dar deja nu mai conteaza asta - azi, 28 martie, asadar, e ziua in care a murit Chagall...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu