Scoala
femeilor (k)
5 iulie.
A trebuit să întrerup jurnalul ca să
merg cu Gustave la doctor. Slavă Domnului! Am ieşit de la consultaţie foarte
liniştită. Marchant ne alarmase, aşa că, din fericire, am luat boala lui
Gustave din pripă. Doctorul de aici, care îi urmăreşte îndeaproape starea
sănătăţii, m-a asigurat că peste puţin timp va fi complet vindecat. E convins
că după vacanţă Gustave se va putea duce la şcoală, aşa că nu va fi nevoit
să-şi întrerupă studiile la liceu.
Nu sunt deloc mulţumită de cele ce am
scris ieri aici. Mi se mare că m-am lăsat furată de condei şi că lucrurile de
care mă plîng pot părea neîntemeiate, dacă nu încerc să le explic mai limpede.
Fiecare are cusururile lui şi îmi dau foarte bine seama că într-o căsnicie nu
poate domni buna înţelegere decît dacă cei doi soţi sunt dispuşi să-şi facă
concesii reciproce şi să se arate îngăduitori unul faţă de celălalt. De ce oare
mă exasperează acum atît de mult defectele lui Robert? Să fie oare tocmai
fiindcă din pricina lor am căzut în capcană? Căci tocmai acele apucături pe
care azi le consider drept defecte le-am admirat altădată, luîndu-le drept
calităţi deosebite şi demne de toată lauda. Trebuie să recunosc că nu Robert
s-a schimbat, ci că eu am devenit alta. Altfel judec acum. Şi ca atare, pînă şi
cele mai frumoase amintiri se spulberă, cînd proiectez asupra lor felul meu
actual de a gîndi. Doamne, de pe ce culmi m-am prăvălit! Pentru ca să-mi dau
seama de această profundă prefacere, am recitit ceea ce scrisesem în acest
caiet acum douăzeci de ani. Cît îmi vine de greu să mă recunosc în copila
nevinovată, încrezătoare şi cam prostuţă de altădată! Frazele lui Robert pe
care le citam şi pe care le scriam cu bucurie, cu dragoste şi cu mîndrie, îmi
sună încă în urechi, dar înseamnă acum cu totul altceva pentru mine. Şi aş vrea
să desluşesc în trecut obîrşia bănuielilor care mă rod azi. Cred că au început
să se înfiripe curînd după nuntă, cînd l-am auzit pe Robert vorbind cu tata
despre sistemul de clasare a fişelor. Tata nu mai contenea cu cuvintele de
laudă şi a sfîrşit prin a-l întreba pe Robert:
— Zău, tu ai inventat
sistemul ăsta?
Robert a răspuns pe un ton pe care cu
greu îl pot defini, superior şi totodată modest, pe-un ton pătruns, dar care
voia să dea totuşi impresia că nu acordă cine ştie ce importanţă acestui lucru:
— Da... tot căutînd, am
găsit.
Ştiu, nu te poţi lega de un asemenea
fleac, şi nici eu nu am stat atunci să-mi analizez impresia. Cîtva timp după
aceea m-am dus să achit o factură la o papetărie în rue du Bac şi cu această
ocazie am aflat că acel clasor perfecţionat se vindea în mod obişnuit în
magazinul respectiv. Mi s-a părut că nu era cazul ca Robert să ia un aer atît
de pătruns, aş zice chiar de martir, aerul unui inventator, dar pesemne credea
că „e de datoria lui să-l ia", pentru a rosti aceste cuvinte: „Am
găsit". — Da, da, dragul meu; totul e foarte limpede acum: ai găsit
clasorul la papetărie; de ce ai spus: „Tot căutînd"? Poate ar fi fost mai
bine să adaugi: „Tot căutînd mape cu hîrtie de scrisori, am găsit clasorul...“
M-a fulgerat gîndul că unui savant care a făcut o adevărată descoperire nu
i-ar trece niciodată prin minte să spună: „Tot căutînd, am găsit", căci
căutarea este implicată în descoperire şi că, în consecinţă, cuvintele spuse
de Robert nu aveau alt rost decît acela de a ascunde faptul că el, Robert, nu
inventase nimic. Tata, săracul, a fost complet orbit de cuvintele lui Robert,
iar eu n-am văzut limpede decît mai tîrziu. Am simţit doar instinctiv că în
atitudinea lui Robert exista ceva greu de definit, şi care suna fals. De
altfel, Robert nu vorbise aşa cu intenţia de a-l duce de nas pe tata. Dăduse
drumul acestei mici fraze fără să-şi dea seama, dar tocmai din cauza asta este
atît de revelatoare. Nu pe tata îl înşela, ci pe sine însuşi.
Căci Robert nu este ipocrit. Crede
într-adevăr că simte ceea ce spune. Şi pînă la urmă poate chiar izbuteşte să
simtă şi poate că, solicitate de el, ies la suprafaţă întotdeauna cele mai
frumoase, cele mai nobile, cele mai generoase sentimente, tocmai cele pe care
se cade să le nutreşti, cele pe care este bine să le ai.
Nu cred să fie mulţi care să se lase
păcăliţi de Robert; dar toţi se poartă ca şi cum ar fi muşcat din momeală.
Astfel se stabileşte un fel de convenţie; nimeni nu crede într-adevăr ce spune
Robert, dar toată lumea se preface că-l ia în serios, poate fiindcă e mai comod
aşa. Tata, care părea să vadă limpede pe vremea cînd eu eram încă orbită de dragoste,
tata, a cărui părere despre Robert m-a îndurerat atît de mult în timpul logodnei,
pare să-şi fi schimbat total punctul de vedere. De cîte ori asistă la vreuna
din discuţiile mele cu Robert, consideră că eu n-am dreptate. Tata e atît de
bun, atît de slab şi Robert e atît de dibaci!... Despre mama ce să mai spun...
Uneori mă simt îngrozitor de singură. Nu-i pot împărtăşi nimănui ce gîndesc,
aşa că mărturisesc totul acestui caiet, pe care am început să-l iubesc ca
pe-un prieten discret şi răbdător căruia îi pot destăinui gîndurile ce nu-mi
dau pace.
Robert crede că ştie tot despre mine.
Nici măcar nu bănuieşte că pot avea o viaţă a mea, independentă de a lui. Mă
consideră doar drept o anexă. Ii sunt necesară pentru a se simţi confortabil
instalat în existenţă. Sunt soţia lui.
5 iulie.
Cînd are de-a face cu un om străin,
ştiu că prima grijă a lui Robert e să afle care este punctul lui sensibil, ca
să-l poată ţine în şah. Chiar şi în acele fapte care în aparenţă nu dovedesc
decît mărinimie şi prin care se arată atît de îndatoritor faţă de prieteni, eu
desluşesc intenţia de a face din celălalt un datornic. Şi cu cîtă candoare o
face, cît de firesc!... In prima perioadă a căsniciei noastre, cînd nu se
gîndea încă să se ferească de mine, lăsa să-i scape unele fraze revelatoare:
„Iată cu ce m-am ales fiindcă mi-a fost milă de el“; ca şi cum mila ar trebui
să-şi afle răsplata în recunoştinţa celui pe care l-ai ajutat la nevoie! Şi
deseori m-au trecut fiorii cînd îl auzeam spunînd: „...Cutărică... după cîte am
făcut pentru el, nu mă poate refuza, orice i-aş cere“.
Revista pe care Robert a condus-o timp
de patru ani şi de care n-a încetat să se ocupe decît anul trecut, cînd din
cavaler al Legiunii de onoare a devenit ofiţer al Ordinului, n-a avut de fapt
niciodată alt scop. Afişînd o viguroasă obiectivitate, revista nu era decît o
oficină. Fiecare articol în care se aduceau osanale cuiva era considerat de
Robert drept o poliţă în alb. Culmea este că Robert, slujindu-se de alţii, dă
impresia că el este cel care le face servicii. Ce valoare ar fi avut acele
puţine articole pe care le-a publicat în revistă, dacă n-ar fi existat acel
tînăr secretar care le-a gîndit şi le-a scris din nou de la un cap la altul?
Dar cînd pomeneşte numele acelui băiat atît de drăguţ şi atît de înzestrat,
numele acelui om discret şi cu purtări atît de alese, Robert nu uită niciodată
să spună: „Nu ştiu, zău, ce s-ar fi ales de el de n-aş fi fost eu!“
Dacă ai sta să-l crezi pe Robert,
revista nu avea nici un alt scop decît acela de a veni în ajutorul artiştilor
ignoraţi de public. Revista era dedicată cauzei lor, se străduia să-i facă
cunoscuţi, să-i impună publicului; numai în slujba lor era revista, nu şi a lui
Robert, care şi-a făcut un nume datorită acestei reviste. Da, fără îndoială,
Robert a făcut mult pentru a pune în lumină extraordinarul talent al lui
Burgweilsdorf, pictorul care avea darul să se arate mîndru cînd trebuie, dînd
altminteri dovadă de o fermecătoare modestie, şi care în mod sincer nu punea
niciun preţ pe succes. Extraordinara valoare pe care tablourile sale au
căpătat-o datorită campaniei extrem de bine organizate şi duse de revistă după
moartea lui Burgweilsdorf i-a permis lui Robert să vîndă două pînze din ceea ce
el numeşte „galeria" lui, cu un preţ mult mai mare decît cel pe care îl
plătise pentru toate celelalte. Scoase din dulapurile unde zăcuseră atîţia
ani, tablourile sunt expuse acum în văzul tuturor, aşa încît Robert are
prilejul să-i spună lui Gustave pe tonul cel mai sentenţios: „Arareori, băiete,
se întîmplă ca Dumnezeu să nu ne răsplătească pînă la urmă binele pe care l-am
făcut."
Ce n-aş da să-l văd odată, odată măcar,
apărînd o cauză care ar putea să-i dăuneze, nutrind un sentiment din care n-ar
avea ce folos să tragă, avînd convingeri care să nu-i renteze...
Cînd l-a îndemnat pe tata şi pe verii
mei de Berre, ba chiar şi pe bietul Burgweilsdorf, care o ducea destul de greu,
să investească bani într-o antrepriză editorială, care de altfel a eşuat atît
de lamentabil, Robert părea să le facă tuturor un mare bine: titlurile erau
foarte căutate; nici el nu poseda decît un număr limitat. Dat fiind că i se
îngăduise, printr-o favoare cu totul specială, să dispună cum crede de cuviinţă
de acţiunile sale, considera că se cuvine ca şi prietenii lui să profite de
această ocazie... Prezenta afacerea cu atîta abilitate încît pînă şi eu
ajunsesem să-mi spun: „Ce drăguţ poate fi Robert!...“ Nu ştiam încă pe-atunci
că toate acţiunile pe care le oferea celorlalţi îi asigurau majoritatea în
consiliul de administraţie, făcîndu-l să devină dintr-o dată extrem de
important.
După ce afacerea a căzut baltă, ce mai
fraze meşteşugite născocea Robert pentru a-şi găsi scuze faţă de el însuşi,
căci din cauza lipsei lui de prevedere ceilalţi pierduseră bani grei:
— Bieţii mei
prieteni... Ce răsplată pentru încrederea pe care mi-au arătat-o! Plătesc acum
scump greşeala de-a fi vrut să-mi ajut aproapele. Cînd o păţeşti cum am păţit-o
eu, zău de-ţi mai vine să sari în ajutorul cuiva etc.
Şi se tot căina mereu, cînd ar fi fost atît de simplu să-i dea
înapoi, cel puţin lui Burgweilsdorf, banii pe care pictorul nu-i băgase în
afacerea aceea decît fiindcă Robert îl bătuse atîta la cap, spunîndu-i să-i
depună pe garanţia lui. Cît despre Robert, el a găsit sistemul să scape aproape
nevătămat, „lichidînd situaţia" la momentul oportun, aşa cum mi-a mărturisit-o
mai tîrziu; şi cînd l-am întrebat, în culmea indignării, cum de nu s-a gîndit
mai întîi să aibă grijă de banii celorlalţi, a bîiguit ceva, explicîndu-mi
confuz că nu putea vinde acţiunile altora fără să fi avut în prealabil o
procură, că în clipele acelea n-a avut răgazul s-o facă, şi mai ales că
vînzarea bruscă a unui număr mare de acţiuni risca să stîrnească panică şi, în
consecinţă, să ducă la o scădere a valorii lor. Cred că niciodată nu l-am
dispreţuit ca atunci. Dar m-am ferit să i-o arăt, şi Robert nu şi-a dat seama
de nimic, într-atît tot ceea ce îmi povestea i se părea firesc. Nu-i trecea de
loc prin minte că, în aceleaşi împrejurări, eu n-aş fi procedat ca el.
6 iulie.
Cred că Marchant a fost primul care m-a
făcut să-mi dau seama că Gustave seamănă cu taică-său. Toate iluziile pe care
mi le-am făcut atîta amar de ani despre Robert am continuat pînă acum cîteva
luni să mi le fac despre Gustave, într-atît este de greu să judeci lucid pe
cineva pe care-l iubeşti. În timp ce dragostea mea pentru Robert se fărîmiţa cu
fiecare zi, credeam că, de vreme ce m-am trezit la realitate, sunt îndreptăţită
acum să-mi întorc privirile asupra lui Gustave şi să-mi pun în el toată
nădejdea. La început îmi ziceam: „El cel puţin..." Drept este că defectele
lui Robert se manifestă la Gustave sub altă formă, „remaniată", dacă se
poate spune aşa. Dar acum le recunosc. Sub aparenţe diferite, e vorba de aceleaşi
defecte, şi nu mă mai pot înşela. Aş zice chiar că anumite trăsături de
caracter ale lui Robert mi le explic acum prin purtarea fiului meu. Nu-mi place
cînd îl văd că nu-şi face lecţiile la materiile la care ştie că nu va fi
ascultat. Nu învaţă niciodată nimic numai din dorinţa de a-şi îmbogăţi
cunoştinţele şi nu vrea să ştie, ci să dea impresia că ştie. M-am străduit
mult să-l dezbăr de obiceiul pe care-l avea de cînd era numai de-o şchioapă de
a mă întreba la tot pasul: „La ce foloseşte asta?“ -— întrebare în care eu nu
desluşeam, la început, decît dorinţa de a afla. Acum nu mai rosteşte această
întrebare; dar cîteodată mă gîndesc că aş prefera s-o aud, căci ştiu bine că
fraza asta îi răsare mereu în minte şi că puţin îi pasă de lucrurile care nu folosesc
la ceva.
Şi cînd mă gîndesc că la început eram
încîntată de felul cum ştiuse să-şi aleagă prietenii! Ce naivă eram! „Gustave
nu s-a împrietenit decît cu elevii cei mai buni", aşa îi spuneam Yvonnei;
şi spusele mele îl făceau să zîmbească pe Marchant. Anul trecut, la petrecerea
pe care am dat-o la rugămintea lui Gustave, şi fiind de altfel sfătuită de
Robert să nu-l refuz, au luat parte un băiat de ministru, nepotul unui senator,
un mic conte, în sfîrşit, ce să-i mai înşir, nu era niciunul printre ei care să
nu fi avut părinţi fie extraordinar de bogaţi, fie foarte celebri, fie oameni
cu vază. Nici Robert n-ar fi putut face o alegere mai judicioasă. Gustave mai
are un prieten, care e bursier. Părinţii lui sunt amîndoi profesori, dar oameni
săraci. Gustave mi-a dat a înţelege că nu se cădea să-l invite la petrecerea de
care am amintit. Am crezut că e o dovadă de delicateţe sufletească. Astăzi sunt
convinsă că lui Gustave îi era pur şi simplu teamă ca, invitîndu-şi prietenul,
să nu se facă de rîs faţă de ceilalţi musafiri simandicoşi. Gustave stă adesea
de vorbă cu acest prieten, dar o face numai ca să-i arate ce poate şi ce ştie,
ca să facă pe grozavul. Mie, din toţi colegii lui Gustave, băiatul ăsta îmi
place cel mai mult. E singurul care mi se pare că o să dea odată ceva. E foarte
inimos şi-l adoră pe Gustave. Cînd îl văd stînd mut de admiraţie în faţa lui,
mă bate gîndul să-l pun în gardă şi să-i spun:
— Ascultă, puiule, nu
te lăsa dus de nas; nu tu personal însemni ceva pentru Gustave, ci afecţiunea
pe care i-o arăţi.
— Vai, mamă, dar nu
ştii cît se bucură cînd vede că mi-a fost de folos, îmi răspunde Gustave cînd
îl dojenesc că-i cere prietenului său, profitînd de prietenia ce ştie că i-o
poartă, să facă ceva ce-ar fi putut foarte bine face el. Pe mine mă plictisea,
şi el a fost încîntat.
Aşa că
băiatul care munceşte în locul lui îi mai zice şi: „Mulţumesc". 
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu