Trei povesti scurte si incredibile ale lui Lev Tolstoi

Sîmburele

         Mama a cumpărat prune ca să le dea copiilor după masa de prînz şi le-a aşezat pe o farfurie.

Vania, care nu mai mîncase pînă atunci prune, le tot mirosea de zor. Tare-i mai plăcea cum miros şi tare-ar mai fi vrut să le guste! Tot dîndu-le aşa tîrcoale, băieţelul pîndi clipa cînd nu era nimeni în odaie şi, nemaiputîndu-se stăpîni, înhăţă o prună şi o mîncă pe furiş.

Cînd s-a apropiat ora prînzului, mama a numărat pru­nele şi văzînd că lipseşte una, i-a spus tatălui.

Stăteau cu toţii la masă şi tatăl a întrebat:

         —      Ia să-mi spuneţi, copii. Nu cumva a mîncat cineva din voi o prună?

—      Nu, au răspuns copiii în cor.

Vania, roşu ca un rac, a spus şi el:

—      Nu, n-am mîncat-o eu!

—   Că unul din voi a mîncat pe ascuns o prună, a mai spus tata, nu-i frumos deloc, dar nu despre asta-i vorba. Nenorocirea-i alta. Fiecare prună are înăuntru un sîmbure. Şi dacă cineva nu ştie cum să le mănînce şi înghite sîmburele, a doua zi moare. De asta mi-e frică.

Atunci Vania, galben la faţă, a zis repede:

—      Ba nu, că sîmburele l-am aruncat pe fereastră.

Toţi au izbucnit în rîs, iar Vania a început să plîngă.

Fetita si ciupercile

         Două fetiţe se întorceau cu ciuperci acasă.

In drum, ele au trebuit să treacă peste o cale ferată. Crezînd că trenul e departe, s-au urcat pe terasament, ca să treacă peşte şine.

Deodată a şuierat locomotiva. Fetiţa mai mare a fugit înapoi, iar cea mică a trecut în fugă linia ferată.

Sora cea mare i-a strigat celei mici:

—      Nu veni îndărăt!

Insă locomotiva era atît de aproape şi pufăia atît de tare, încît fetiţa cea mică n-a auzit; a crezut că-i strigă să se întoarcă îndărăt. A alergat înapoi peste şine, s-a împie­dicat, a scăpat ciupercile pe jos şi s-a apucat să le adune.

Locomotiva era aproape. Maşinistul şuiera din răsputeri.

Fetiţa cea mare striga întruna:

—      Lasă ciupercile!

Cea mică însă înţelese că-i cere să le strîngă şi se tîra pe jos după ele.

Maşinistul n-a putut opri locomotiva. Şuierînd din toate puterile, a trecut peste fetiţă.

Fetiţa cea mare ţipa şi plîngea. Călătorii priveau în­groziţi de la ferestrele vagoanelor, iar conductorul alergă la celălalt capăt al trenului să vadă ce s-a întîmplat cu fe­tiţa.

După ce trenul a trecut, toţi văzură că fetiţa stătea în­tinsă între şine cu faţa la pămînt şi nu se mişca.

De abia cînd trenul s-a depărtat de tot, fetiţa a ridicat capul, s-a sculat în genunchi, a adunat ciupercile şi a aler­gat la sora ei.

Ciinele lui Iacov

        Un paznic avea o nevastă şi doi copii: un băieţel şi o fetiţă. Băieţelul era de şapte ani şi fetiţa, de cinci. Aveau un cîine lăţos cu botul alb şi nişte ochi mari.

Odată, paznicul a plecat în pădure şi i-a poruncit neveste-sii să nu lase copiii să plece de-acasă fiindcă toată noap­tea au umblat lupi în jurul casei şi s-au dat la cîine.

—   Copii, să nu vă duceţi cumva în pădure! a spus fe­meia, apoi s-a apucat să coasă.

Îndată ce mama s-a aşezat la lucru, băiatul a îndemnat-o pe surioara lui:

—    Hai în pădure, ieri am văzut un măr plin de mere coapte.

Fetiţa s-a învoit:

—     Hai! Şi au fugit amîndoi în pădure.

După ce mama şi-a sfîrşit lucrul, a chemat copiii, dar ei n-au răspuns. Mama a ieşit pe prispă şi a început să-i strige. Copiii, nicăieri. Bărbatul a venit acasă şi a întrebat:

—      Unde-s copiii?

Nevastă-sa a răspuns că nu ştie.

Atunci paznicul s-a supărat pe nevastă şi a alergat să-şi caute copiii.

Deodată a auzit cîinele schelălăind. S-a repezit într-acolo şi i-a văzut pe copii stînd sub un tufiş şi plîngînd, iar lupul se încleştase cu cîinele să-l sfîşie. Paznicul a înşfăcat toporul şi a omorît lupul. Apoi a luat copiii în braţe şi a fugit cu ei în casă.

După ce au ajuns acasă, mama a închis uşa şi s-au aşe­zat cu toţii la masă. Deodată au auzit cum scheaună cîinele la uşă. Au ieşit în curte şi au vrut să-i dea drumul în casă, însă cîinele era însîngerat şi nu putea umbla. Copiii i-au adus apă şi pîine. Dar el n-a vrut nici să mănînce, nici să bea, ci numai le lingea mîinile. Pe urmă s-a întins pe o parte şi n-a mai scheunat. Copiii au crezut că a adormit, dar cîi­nele murise.
Alte povesti ale lui Tolstoi1 
Alte povesti ale lui Tolstoi3