Foamea(1)

Era pe vremea când umblam flămând prin Christiania, acest oraş minunat, pe care nimeni nu-l părăseşte fără să fi rămas cu amprenta lui...

Stăteam culcat, dar treaz, în camera mea de la mansardă şi dedesubt auzeam o pendulă bătând de şase ori; se luminase bine de ziuă şi oamenii începeau să circule pe scară. Jos, lângă uşă, unde camera era tapetată cu numere vechi ale ziarului Morgenbladet, puteam desluşi un anunţ dat de directorul farului, iar puţin mai la stânga o reclamă cu litere mari, în care brutarul Fabian Olsen îşi lăuda pâinea proaspătă.

          De îndată ce am deschis ochii, am început, după un vechi obicei, să mă gândesc dacă există ceva care mă îndreptăţeşte să mă bucur de ziua de astăzi. În ultimul timp îmi mersese destul de greu; unul după altul, lucrurile mele luaseră drumul casei de amanet, devenisem nervos şi arţăgos, în câteva rânduri rămăsesem în pat ziua întreagă din pricina ameţelilor. Uneori, când îmi surâdea norocul, reuşeam să încasez de la un ziar sau altul până la cinci coroane pentru câte un foileton.

Se lumina din ce în ce mai mult de ziuă şi m-am apucat să citesc anunţurile de jos, de la uşă; se puteau desluşi până şi literele subţiri şi triste: „Pompe funebre la domnişoara Andersen, în gang, pe dreapta". Această ocupaţie mi-a reţinut atenţia mai mult timp; pendula de jos bătuse opt când m-am hotărât, în sfârşit, să mă scol şi să mă îmbrac.

Am deschis fereastra şi am privit afară. Din locul în care mă aflam, aveam drept perspectivă o frânghie pentru rufe şi un teren viran; mai încolo ruinele unei fierării ce fusese mistuită de un incendiu. Câţiva muncitori tocmai curăţau terenul de acele ruine. M-am sprijinit cu coatele pe pervazul ferestrei şi am privit afară. Desigur că avea să fie o zi frumoasă. Venise toamna, anotimp diafan şi răcoros, când totul îşi schimbă culoarea şi piere. Pe străzi începuse forfota, ademenindu-mă afară; camera aceasta goală, a cărei podea se îndoia la fiecare pas, era ca un sicriu lugubru, rău încheiat; uşa nu avea broască, iar de sobă nici vorbă; obişnuiam să dorm cu ciorapii în picioare ca să se mai usuce până dimineaţă. Singurul obiect ce-mi făcea plăcere era un mic balansoar roşu în care moţăiam serile şi mă gândeam la câte şi mai câte. Când vântul sufla puternic şi poarta de la intrare era deschisă, prin podea şi prin pereţi se auzeau tot felul de şuierături ciudate iar în ziarul Morgenbladet de jos, de lângă uşă, se produceau rupturi lungi cât braţul.

M-am sculat şi am căutat într-un pachet din colţul de lângă pat ceva de-ale mâncării, dar nu am găsit nimic şi m-am întors la fereastră.

Ştie Dumnezeu, mi-am zis, dacă mi-ar fi de vreun folos să-mi caut o slujbă! Aceste numeroase refuzuri, aceste jumătăţi de promisiuni, aceşti „nu" spuşi pe şleau, toate speranţele nutrite şi risipite, toate încercările care de fiecare dată se sfârşeau fără niciun rezultat, mă descurajaseră. În ultima vreme umblasem după un post de ajutor de casier, dar sosisem prea târziu; şi apoi, nu puteam nici să depun garanţia de 50 de coroane. Totdeauna se ivea o piedică. In cele din urmă, m-am prezentat şi la corpul de pompieri. Eram vreo cincizeci de oameni în sală şi cu toţii scoteam pieptul în afară ca să dăm impresia de forţă şi de mare curaj. Un funcţionar îi examina pe solicitanţi, le pipăia braţele şi le punea întrebări. El a trecut şi prin faţa mea, dar nu a făcut decât să dea din cap. Mi-am dat seama că sunt refuzat din pricina ochelarilor. M-am prezentat încă o dată, fără ochelari, îl aşteptam pe examinator cu sprâncenele încruntate şi cu privirile tăioase ca nişte cuţite, dar, trecând prin faţa mea, el s-a mulţumit doar să zâmbească - desigur, mă recunoscuse. Dar lucrul cel mai grav era că hainele mele erau atât de uzate, încât nu mă mai puteam prezenta nicăieri ca un om onorabil, spre a solicita un post.

Cât de jos alunecasem în tot acest timp - încet, dar sigur - pe panta mizeriei! Până când, în cele din urmă, ajunsesem să nu mai am chiar nimic; nici măcar un pieptene sau o carte din care să mai citesc când viaţa mi se părea prea tristă. Vara întreagă mi-am petrecut-o prin cimitire sau sus, în parcul castelului, unde şedeam pe o bancă şi scriam, unul după altul, articole pentru ziare, despre lucrurile cele mai diferite: invenţii bizare, capricii, fantezii ale creierului meu agitat; în disperarea mea, alegeam adesea subiectele cele mai puţin actuale, care îmi cereau eforturi îndelungate şi, până la urmă, nu erau primite de niciun ziar. De-abia terminam un articol, că începeam imediat altul, lăsându-mă greu descurajat de un „nu" al redactorilor şefi; îmi spuneam mereu că într-o bună zi tot voi izbuti. Şi într-adevăr, câteodată, când aveam inspiraţie şi reuşeam să realizez un articol mai acătării, puteam câştiga cinci coroane cu munca unei singure după-amieze.

M-am ridicat din nou de la fereastră, m-am dus la scaunul pe care se afla ligheanul cu apă de spălat şi mi-am umezit puţin genunchiul lustruit al pantalonului ca să-l mai înnegresc şi să-l fac să arate mai nou. După aceea am băgat în buzunar, ca de obicei, o bucată de hârtie şi un creion şi am plecat. Am coborât foarte uşor pe scară ca să nu trezesc atenţia gazdei; trecuseră câteva zile de când trebuia să plătesc chiria şi nu mai aveam nicio leţcaie.

Se făcuse ora nouă. Aerul fremăta de zgomotul trăsurilor şi al vocilor omeneşti - un cor matinal uriaş însoţit de paşii pietonilor şi pocniturile de bici ale birjarilor. Acest zgomot care mă învăluia m-a trezit de-a binelea şi am început să mă simt tot mai mulţumit. Nimic nu era mai departe de mine decât intenţia de a face o mică plimbare de dimineaţă în aer curat. Ce importanţă avea aerul pentru plămânii mei? Eram puternic ca un uriaş. Aş fi putut opri o trăsură cu umărul. Mă cuprinsese o dispoziţie senină, ciudată, simţământul unei vesele nepăsări. Am început să observ oamenii pe care îi întâlneam sau îi depăşeam, să citesc afişele de pe ziduri, am interceptat o privire ce-mi fusese aruncată dintr-un tramvai în mers; rând pe rând, m-am lăsat pătruns până şi de cele mai mici fleacuri, de cele mai neînsemnate amănunte care se iveau în drumul meu şi apoi dispăreau.

De-aş fi avut doar un pic de mâncare într-o zi atât de senină! Impresia acestei dimineţi vesele mă copleşise, nu-mi puteam stăpâni sentimentul de mulţumire şi, fără vreun motiv precis, am început, de bucurie, să fredonez un cântec. În faţa unei măcelării, o femeie cu un coş în mână se gândea dacă e cazul să cumpere cârnaţi pentru prânz; când am trecut pe lângă ea, s-a uitat la mine. Nu mai avea decât un singur dinte în gură. Nervos şi iritabil cum devenisem în ultimele zile, m-am simţit dezgustat de figura femeii; dintele lung şi galben arăta ca un deget mic crescut din falcă, iar privirea pe care o îndreptase spre mine era încă preocupată de cârnaţi. Dintr-odată mi-a pierit toată pofta de mâncare şi mi s-a făcut greaţă. Când am ajuns la hala de carne, m-am dus la fântâna şi am băut puţină apă; apoi am ridicat ochii... ceasul din turnul bisericii Vor Frelsers (Mântuitorul nostru) arăta ora zece.

Am continuat să colind străzile, hoinărind fără grijă; m-am oprit la un colţ, deşi nu era nevoie; apoi am schimbat direcţia, luând-o pe o stradă lăturalnică, unde n-aveam ce căuta. Lăsasem totul în voia sorţii şi rătăceam prin oraş în acea dimineaţă veselă, purtându-mi lipsa de griji printre ceilalţi muritori fericiţi; atmosfera era senină şi luminoasă, iar dispoziţia mea nu era tulburată nici măcar de un pic de umbră.

De zece minute mergeam în urma unui bătrân şchiop. Într-o mână ţinea un pachet şi călca parcă cu întreg corpul, muncindu-se din răsputeri să înainteze cât mai repede. Auzeam cum gâfâia de oboseală şi deodată mi-a trecut prin cap că aş putea să-i duc eu pachetul; dar nu am căutat să-l ajung din urmă. Sus, pe strada Graensen, l-am întâlnit pe Hans Pauli, care m-a salutat şi a trecut grăbit mai departe. Oare de ce zorea aşa? Nu mă gândisem nici o clipă să-i cer o coroană şi chiar voiam să-i înapoiez cât mai curând pătura pe care mi-o împrumutase cu câteva săptămâni în urmă. După ce mă voi mai întrema, nu o să mai datorez nimănui nicio pătură; poate că voi începe chiar azi să scriu un articol despre crimele viitorului sau despre liberul arbitru - indiferent despre ce, dar în orice caz ceva interesant, pentru care voi primi cel puţin zece coroane... Şi cu gândul la acest articol, m-am simţit dintr-odată îndemnat să mă apuc imediat de scris. Capul îmi era atât de plin de idei! Voiam să-mi găsesc un loc potrivit în parcul castelului şi să nu mă opresc până nu isprăvesc.

Dar bătrânul infirm continua să meargă şchiopătând înaintea mea. În cele din urmă, faptul de a-l avea tot timpul în faţă pe acel invalid a început să mă irite. Părea că expediţia sa nu se mai sfârşeşte; poate avea de gând să meargă în acelaşi loc ca mine şi va trebui să-l am în faţă tot drumul. În exasperarea mea, mi se părea că îşi încetineşte paşii la fiece răspântie, de parcă ar fi aşteptat să vadă în ce direcţie o apuc. Apoi îşi ridica pachetul bălăbănindu-l în aer şi pornea iarăşi la drum, zorind din toate puterile spre a-şi menţine avansul. Pe măsură ce înaintam şi îl privesam pe acest individ obsedant, simţeam cum îmi creşte furia împotriva lui; îmi dădeam seama că, încetul cu încetul, îmi strică buna dispoziţie şi, pe nesimţite, îmi întunecă această dimineaţă senină şi frumoasă. Parcă era o gânganie mare, ce sărea într-un picior şi ţinea cu tot dinadinsul să-şi asigure un loc în lume păstrându-şi trotuarul numai pentru ea. Ajuns în vârful colinei, m-am hotărât să curm această situaţie; astfel, la un moment dat, m-am oprit în faţa unei vitrine ca să-i dau posibilitatea să se depărteze cât mai mult. Când, după câteva minute, am luat-o din loc, bătrânul era iarăşi înaintea mea - cât timp rămăsesem eu pe loc, se oprise şi el. Atunci, fără să mai stau pe gânduri, am făcut exasperat încă trei paşi mari înainte, l-am ajuns şi l-am bătut pe umăr.

S-a oprit. Am început să ne holbăm unul la altul.

- Câţiva bănişori pentru lapte! zice el în cele din urmă şi lăsă capul într-o parte.

Aşa, asta-mi mai trebuia! Am căutat prin buzunare şi apoi i-am spus:

- Pentru lapte, da. Hm... E greu cu banii în ziua de azi şi nu ştiu cât eşti dumneata de lipsit.

- N-am mai mâncat de ieri, de la Drammen, spuse bătrânul; nu mai am niciun 0re şi n-am găsit încă de lucru.

- Eşti muncitor?

- Da, sunt rihtuitor.

- Ce?

- Rihtuitor. Dacă-i nevoie, ştiu să fac şi ghete.

- Atunci se schimbă lucrurile, am spus eu. Aşteaptă-mă puţin aici; mă duc să-ţi fac rost de nişte bani, de câţiva 0re.

Am luat-o în grabă la vale, pe Pilestraede, unde ştiam că într-o casă, la primul etaj, locuieşte cineva care împrumută bani în schimbul unui amanet; de altfel, nu mai fusesem niciodată acolo. Când am intrat în gang, mi-am scos cu grijă vesta, am împăturit-o şi am luat-o la subsuoară. Apoi am urcat treptele şi am bătut la uşă. M-am înclinat şi am aruncat vesta pe tejghea.

- O coroană şi jumătate - spuse omul.

- Fie, mulţumesc, am răspuns. Dacă nu se întâmpla să ajung la strâmtoare, nu m-aş fi despărţit de ea.

Am luat banii mărunţi şi hârtia de o coroană şi am plecat. De altfel, ideea aceasta cu vesta fusese minunată! O să-mi mai rămână bani şi pentru un dejun copios, iar până seara articolul meu despre crimele viitorului va fi gata. Dintr-odată mi s-a părut mai frumoasă viaţa şi m-am grăbit să mă întorc la bătrân, ca să mă descotorosesc de el.

- Poftim! îi spun. Îmi pare bine că mi te-ai adresat întâi mie. Omul luă banii şi începu să mă cerceteze cu privirea. La ce se holba oare? Aveam impresia că îşi concentrează atenţia mai cu seamă asupra genunchilor pantalonilor mei şi această obrăznicie mă scoase din sărite. Credea oare, mizerabilul, că eram chiar aşa de sărac cum păream? Oare nu începusem aproape să scriu un articol de zece coroane? Şi-apoi, nu-mi era frică nici de viitor; aveam, doar, atâtea posibilităţi!

Ce-i păsa unui om atât de străin că îi făceam cinste cu banii pentru o masă, într-o zi atât de însorită? Privirea bătrânului mă enerva şi m-am hotărât să-i dau o lecţie înainte de a-l părăsi. Am înălţat din umeri şi i-am spus:

- Se vede treaba că dumneata ai deprins obiceiul ăsta urât să te holbezi la genunchii unui om în momentul în care acesta îţi dă o coroană.

El îşi lăsă capul mult pe spate şi rămase cu gura căscată. Părea că în dosul frunţii sale de cerşetor începuse să se mişte ceva; se gândea, desigur, că vreau să-l prostesc într-un fel sau altul şi-mi întinse banii.

Am bătut cu piciorul în pământ. Am înjurat. Trebuie să-i păstreze, îşi închipuie cumva că-mi dădusem atâta osteneală degeaba? La urma urmelor, poate îi datoram acea coroană; eu nu obişnuiesc să uit o datorie veche; se găseşte în faţa unui om onorabil, cinstit din creştet până în tălpi. Ce mai calea-valea, banii îi aparţin... Nu trebuie să-mi mulţumească, mi-a făcut plăcere. La revedere!

Am plecat, în sfârşit, scăpasem de acest invalid inoportun şi acum puteam să-mi continui drumul în linişte. Am luat-o din nou în jos pe Pilestraede şi m-am oprit în faţa unui magazin de alimente. Vitrina era plină cu tot felul de bunătăţi şi m-am hotărât să intru şi să cumpăr ceva de mâncare.

- O bucată de brânză şi o pâine albă! am spus eu şi am aruncat o jumătate de coroană pe tejghea.

- Brânză şi pâine de toţi banii? întrebă vânzătoarea ironic, fără să mă privească.

- Da, de toti cei cincizeci de 0re, am răspuns eu nepăsător. Am luat cumpărăturile şi i-am spus, foarte politicos, bună ziua vânzătoarei bătrâne şi grase, apoi am plecat direct spre parcul castelului de pe colină. Am găsit o bancă liberă şi am început să înfulec cu lăcomie, îmi făcea bine; demult nu mai avusesem parte de o masă atât de îmbelşugată şi, încetul cu încetul, - după ce mă săturasem - m-a cuprins acea stare de linişte pe care o simţi după un plâns îndelungat. Curajul mi-a crescut; nu mă mai mulţumeam să scriu doar un articol despre ceva atât de simplu şi banal cum ar fi crimele viitorului - de altfel, un subiect care nu conţinea nicio enigmă pentru nimeni; oricine se putea documenta asupra lui răsfoind puţin prin cărţile de istorie. Mă simţeam în stare de un efort mai mare. Doream să înving greutăţi serioase şi m-am hotărât să scriu o disertaţie în trei capitole despre cunoaşterea filosofică. Voi avea fireşte şi prilejul să-i fac de petrecanie vreunuia din sofismele lui Kant... Dar când am vrut să scot cele trebuincioase pentru scris şi să mă apuc de lucru, am descoperit că nu mai aveam creion; îl uitasem la zaraful căruia îi amanetasem vesta; era în buzunarul acesteia. Doamne, cum îmi mergeau toate de-a-ndoaselea! Am tras câteva înjurături, m-am ridicat de pe bancă şi am început să măsor aleile în sus şi în jos. Era linişte peste tot; departe, lângă pavilionul reginei, câteva bone îşi împingeau cărucioarele - încolo, nu se mai zărea nimeni. Eram enervat la culme şi mă plimbam furios prin faţa băncii mele. Cât de prost îmi mergea din toate punctele de vedere! Să eşueze o dizertaţie în trei capitole pentru simplul motiv că nu aveam la mine un creion de zece 0re! Ce-ar fi dacă m-aş întoarce în Pilestraede şi aş cere creionul înapoi? Aş mai avea încă timp suficient să termin o parte bunicică până când cei care ies la plimbare vor începe să populeze parcul. Şi-apoi, atât de multe depindeau de acest articol privitor la cunoaşterea filozofică! Poate fericirea multor oameni! Cine ştie! Îmi spuneam că se prea poate ca articolul meu să fie de mare ajutor multor tineri. La drept vorbind, nici nu voiam să-l atac pe Kant; puteam evita aceasta; nu trebuia decât să fac o digresiune când ajungeam la problema timpului şi a spaţiului; nu aveam de gând, în schimb, să-mi iau răspunderea pentru Renan, bătrânul preot Renan... în orice caz, se impunea să scriu un articol de atâtea şi atâtea coloane: chiria neplătită, privirea lungă a gazdei, dimineaţa, când mă întâlnea pe trepte, mă urmărea ziua întreagă şi revenea chiar şi în puţinele mele momente mai vesele când nu eram chinuit de gânduri sumbre. Toate astea trebuie să ia sfârşit odată. Am plecat repede din parc ca să-mi iau înapoi creionul de la omul la care îmi amanetasem vesta.

Coborând colina castelului, am ajuns din urmă două doamne. Trecând pe lângă ele ca să le-o iau înainte, am atins braţul uneia; m-am uitat la dânsa: avea o faţă plină, puţin palidă. Ea a roşit îndată, devenind nespus de frumoasă. Nu ştiu pentru ce. Poate din cauza unui cuvânt rostit de un trecător, poate datorită unui gând ce i se înfiripase fugar. Sau nu cumva fiindcă i-am atins braţul? Pieptu-i plin palpită şi ea strânge cu putere mânerul umbrelei. Ce se petrece oare cu ea?

M-am oprit şi am lăsat-o să treacă din nou înaintea mea. Nu mă simţeam capabil să merg mai departe; totul mi se părea ciudat. Eram într-o stare de agitaţie; mânios pe mine însumi din cauza creionului şi foarte iritat din cauză că mâncasem prea mult pe stomacul gol. Dar deodată, datorită unui impuls capricios, gândurile mi se îndreptară într-o direcţie foarte ciudată: mă simt împins de dorinţa năstruşnică să o sperii pe această domnişoară, s-o urmăresc într-un fel sau altul, s-o necăjesc. O ajung din nou din urmă şi o depăşesc, fac pe neaşteptate stânga împrejur şi iată-mă faţă în faţă cu ea, putând s-o observ. Mă opresc şi o privesc în ochi - şi cu iuţeala fulgerului îmi vine în minte un nume pe care nu-l mai auzisem niciodată, un nume cu o rezonanţă alunecoasă, nervoasă: Ylajali. Când ajunge destul de aproape de mine, o privesc din nou cu îndrăzneală şi îi spun cu glas energic:

- Vă pierdeţi cartea, domnişoară.

Puteam să-mi aud inima bătând la rostirea acestor cuvinte.

- Cartea mea? întrebă ea pe cea care o însoţea. Apoi porni mai departe.

Dar parcă în momentul acela cineva mă îmboldea să fiu tot mai răutăcios. Continui s-o urmăresc pe această fată. Eram pe deplin convins că făceam o prostie. Dar nu puteam altfel. Această stare de tulburare pusese stăpânire pe mine şi îmi insufla ideile cele mai năstruşnice, cărora trebuia, vrând-nevrând, să le dau ascultare.

Nu îmi folosea la nimic să îmi spun că mă comport stupid: am făcut cele mai idioate strâmbături în spatele fetei, apoi am tuşit cu desperare de câteva ori, când am trecut pe lângă dânsa. Şi am mers astfel agale înaintea ei, având tot timpul un avans de câţiva paşi. Ii simţeam ochii aţintiţi asupra spatelui meu şi, fără să vreau, îmi venea să intru în pământ de ruşine că am necăjit-o atâta; încetul cu încetul, s-a înfiripat în mine senzaţia că mă aflu departe, în alte locuri; mi se părea că nu eram eu acela care se târăşte, adus de spate, pe caldarâm.

După câteva minute, fata ajunge la librăria Pascha; eu mă oprisem la prima vitrină şi în momentul în care ea trece pe lângă mine îi spun din nou:

- Vă pierdeţi cartea, domnişoară.

- Ce carte? întreabă ea speriată. Poţi să pricepi despre ce carte vorbeşte?

Apoi se opreşte. Mă amuza grozav încurcătura în care se afla; nedumerirea din privirile ei mă încântă. Nu poate pricepe sensul acestor câteva cuvinte pe care i le adresez cu desperare; nu are niciun fel de carte la ea, nici măcar o filă de carte, şi totuşi caută prin buzunare, îşi priveşte de mai multe ori mâinile, se întoarce şi cercetează cu privirile strada din spatele ei, îşi forţează la maximum creieraşul sensibil ca să afle despre ce carte îi vorbesc.

Faţa îşi schimbă culoarea; are când o expresie, când alta, pot să-i aud respiraţia. Chiar şi nasturii de la rochie par să se uite la mine ca nişte ochi speriaţi.

- Nu te mai ocupa de el, îi spune însoţitoarea; e beat; nu vezi că-i beat?

Oricât de străin mă simţeam în acel moment faţă de mine însumi, oricât de mult căzusem pradă unor influenţe nevăzute, totuşi, în jurul meu nu se petrecea nimic fără să observ. Un câine mare brun alergă de-a curmezişul străzii către chioşcul studenţilor şi apoi în jos, spre Tivoli. Avea o zgardă îngustă de argint. Mai sus, pe aceeaşi stradă, se deschise o fereastră la etajul doi şi o fată cu braţele goale începu să cureţe geamurile pe dinafară. Nimic nu scăpa atenţiei mele, capul îmi era limpede şi dovedeam prezenţă de spirit. Toate impresiile mă învăluiau cu o claritate atât de strălucitoare, de parcă s-ar fi aprins dintr-odată o lumină puternică. Cele două fete din faţa mea aveau fiecare câte o pană la pălărie şi câte un fular scoţian de mătase în jurul gâtului. Aşadar, sunt surori, mi-am zis.

Au cotit şi s-au oprit în faţa magazinului de instrumente muzicale Cisler, stând de vorbă. M-am oprit şi eu. După aceea s-au întors înapoi, luând-o pe acelaşi drum pe care veniseră, au trecut din nou prin faţa mea, au cotit pe după colţul străzii Universităţii, îndreptându-se spre piaţa Sfântul Olaf. Tot timpul am mers în urma lor, cât mai aproape cu putinţă; într-un rând, s-au întors şi mi-au aruncat o privire pe jumătate speriată, pe jumătate curioasă - pe feţele lor nu am zărit nicio umbră de mânie, nici o cută în jurul sprâncenelor. Această răbdare faţă de tracasările mele m-a ruşinat profund şi am lăsat privirile în jos. Nu vroiam să le mai necăjesc. Doream să le urmăresc doar cu privirea, din simplă recunoştinţă, să nu le pierd din ochi până când în cele din urmă vor intra undeva şi vor dispărea.

În faţa casei cu numărul 2, un imobil mare cu patru etaje, ele se întoarseră încă odată, apoi intrară. M-am sprijinit de stâlpul unui felinar cu gaz de lângă fântâna arteziană şi am ascultat paşii ce urcau pe scară, pierzându-se în cele din urmă la etajul doi. M-am depărtat de felinar şi am privit în sus, spre frontonul clădirii. În acel moment se întâmplă ceva deosebit: perdelele de sus încep să se ridice, după o clipă se deschide o fereastră, un cap se apleacă în afară şi doi ochi fermecători îşi fixează privirile asupra mea. Ylajali! am spus eu cu voce destul de tare, simţind cum mă înroşesc. De ce nu a strigat oare după ajutor? De ce nu a împins un ghiveci de flori ca să-mi cadă în cap sau de ce nu a trimis pe cineva jos să mă alunge? Ne privim ţintă în ochi, fără să ne mişcăm, cam un minut. Gânduri zboară între fereastră şi stradă, dar nu se rosteşte niciun cuvânt. Ea se întoarce. Simt o zguduitură, un şoc uşor; văd un umăr care se întoarce, un spate care dispare înăuntru. Acel mers agale care se îndepărta de fereastră, mişcarea aceea intenţionată cu umărul era ca un salut care mi se adresa mie; în foru-mi lăuntric, recepţionam acel salut delicat şi totodată mă simţeam foarte bucuros. Apoi am făcut stânga împrejur şi am luat-o pe stradă în jos.

N-am îndrăznit să mă uit înapoi şi nu ştiam dacă mai revenise la fereastră. Cu cât mai mult mă gândeam la ea, cu atât deveneam mai neliniştit şi mai nervos. Probabil că tocmai în momentul acela ea îmi urmărea în amănunt toate mişcările şi e absolut insuportabil să te ştii urmărit în felul acesta. Mi-am făcut curaj cât am putut mai bine şi mi-am continuat drumul; am început să simt zvâcniri în picioare şi mi-am pierdut siguranţa umbletului din pricina tensiunii provocate de dorinţa de a-l face să pară elegant. Ca să dau impresia că sunt calm şi indiferent, balansam braţele fără vreo noimă, scuipam şi umblam cu nasul în vânt. Dar nimic nu-mi folosea. Simţeam mereu cum mă urmăreau privirile aţintite asupra cefei şi mă trecură fiori reci. În sfârşit, m-am refugiat pe o stradă laterală şi de acolo m-am îndreptat spre Pilestraede ca să intru iarăşi în posesia creionului.

Cap2