Rugăciune pentru Fosa Marianelor

Am auzit odată pe cineva zicându-i nevestei cam aşa: „cine dracu' m-a pus să locuiesc în aceeaşi casă cu tine?!?!” şi trebuie să mărturisesc că întrebarea aia retorică şi nervoasă mi-a sunat ca o lovitură de măciucă aplicată direct în moalele capului. Nu fiindcă omul o spusese fără să ţină seama că eram şi eu acolo, ci pentru infinita gravitate a mesajului pe care l-am întrezărit în dosul cuvintelor. Dacă i-ar fi zis „cine dracu m-a pus să mă însor cu tine?!” ar fi fost ceva cu mult mai blând, ar fi fost o simplă reacţie iritată la nişte răutăţi spuse anterior de ea. Ar fi fost o vorba ca oricare alta, de genul „eşti un porc mizerabil” sau „nu mai suport o nenorocită ca tine” - vorbe care se spun şi se uită. Dar să te referi la locuirea împreună, asta este dincolo de nişte simple răbufniri mânioase. Este expresia limpede a unei aversiuni de nedepăşit, a unei stări de spirit negre, a unei dorinţe reprimate de a face rău.

Oamenii ăia au un copil şi copilul este singurul motiv pentru care încă mai sunt împreună: vor să-i ofere un cămin aşa cum scrie la carte, să nu-l priveze nici de mamă nici de tată. În rest, între cei doi este o prăpastie mai adâncă decât Fosa Marianelor. Lucrul asta se vede cu ochiul liber - din replicile pe care şi le dau, din tonul pe care îşi vorbesc, din multe alte semne pe care un ochi nu neapărat foarte experimentat le percepe destul de rapid. Poate că îşi dă seama şi copilul, nu ştiu.
Sigur, ca bărbat sunt înclinat să îi dau lui dreptate, atunci când îmi povesteşte diverse nefericiri pe care i le provoacă nevastă-sa. Pe de altă parte, nevastă-mea, care e înclinată să-i dea ei dreptate, îmi spune lucruri credibile care ar înclina balanţa în cealaltă parte. Oricum, asta nu mi se pare că are mare importanță. Până la urmă, fiecare îşi alege drumul. Însă răbufnirea aia.....
Căsătorirea dintre doi oameni este un act care se consumă în câteva ore. Te duci la starea civilă şi la biserică, spui da şi colo şi colo, după care gata, eşti căsătorit. Locuirea împreună însă durează luni şi ani, este ceva care se petrece continuu, ceva care nu este facultativ. Dacă oamenii care s-au căsătorit nu stau împreună, atunci căsnicia lor nu se consumă şi, până la urmă, ei se despart oficial. Locuirea împreună este însăşi raţiunea căsătoriei, partea ei principală. Dragostea poate să fie, poate să nu mai fie, dar căsnicia se consumă în continuare câtă vreme cei doi locuiesc împreună.
Aşa încât atunci când l-am auzit pe tipul ăla spunându-i nevestei că numai dracu' l-a pus să locuiască sub acelaşi acoperiş cu ea, mi s-a părut pur şi simplu sinistru. Am înţeles că pentru el locuirea împreună este un chin, o corvoadă, un sacrificiu pe care, cum spuneam, îl acceptă doar de dragul copilului. Ieşirea aia mi s-a arătat brusc ca un fel de rânjet pe care el nu l-a mai putut controla, ca un fel de scoatere a măştii, în spatele căreia am văzut brusc întreaga contorsiune, uriaşa încordare menită să ţină lucrurile sub control, cu preţul suferinţei de fiecare clipă, imensul potenţial negativ care stă acolo, în adâncuri, gata în orice clipă să erupă precum un vulcan. M-am gândit că locuirea împreună înseamnă timp care nu mai poate fi recuperat, în vreme ce actul căsătoriei se desface în câteva minute, la fel de repede cum a fost încheiat şi atunci am înţeles că omul nu înjura clipă, ci eternitatea.
Dacă aş mai fi în ţară şi m-aş întâlni cu omul ăsta, l-aş ruga să citească o rugăciune pe care mi-a recomandat-o, între timp, o prietenă aflată şi ea în nişte momente de cumpănă:

Stăpâne, Iubitorule de oameni, Împăratul veacurilor şi dătătorul bunătăţilor, Care ai stricat peretele cel din mijloc al vrajbei şi ai dat pace neamului omenesc, miluieşte, Doamne, pe cei ce ne urăsc, ne pizmuiesc şi ne ocărăsc; aşijderea şi pe cei ce ne grăiesc de rău. Ca nu cumva vreunul din ei să pătimească ceva rău pentru noi, păcătoşii, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie.

Doamne, Dumnezeul nostru, caută dintru înălţime ca un Bun asupra inimilor noastre, ce sunt lipsite de dragoste şi de unire şi sunt îmboldite de spinii urii şi ai altor păcate. O picătură din harul Sfântului Tău Duh coborând peste Dânsele, rourează-le bogat, ca să aducă roade bune şi din dragostea cea către Tine să sporească în fapte bune şi să petreacă în dragoste şi unire.

Aşa, Doamne, înmulţind dragostea în inimile noastre, păzeşte-ne de tot răul şi de asuprirea vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, de sabie, de năvălirea altor neamuri asupra noastră, de războiul cel dintre noi şi totdeauna ne ajută să ne iubim unii pe altii şi să facem tot binele, spre a ne învrednici de bunătăţile Tale cele cereşti. Amin.