luni, 18 februarie 2013

Tarzan of the apes (17)

Funeralii        
         Cum se lumină de ziuă, dat fiind că nimeni din grup nu pusese nimic în gură şi nu închisese un ochi din dimineaţa zilei anterioare, începură să se agite ca să prepare ceva de mîncare. Răzvrătiţii de pe Arrow debarcaseră o cantitate de conserve de carne, supe şi legume, biscuiţi uscaţi, făină, ceai şi cafea pentru cei cinci abandonaţi şi toate acestea fură iute folosite spre a le satisface pofta de mîncare îndelung neastîmpărată.
Următoarea sarcină era aceea de a face cabana locuibilă şi în acest scop, hotăriră să îndepărteze de urgenţă relicvele lugubre ale tragediei ce se consumase acolo cîndva, în trecut.

          Profesorul Porter şi domnul Philander se arătară foarte interesaţi să studieze scheletele. Cele două mai mari, susţineau ei, aparţinuseră unui bărbat şi unei femei. Scheletului mic nu-i dădură decît o atenţie trecătoare, din pricina localizării sale în leagăn, care nu lăsa nici o îndoială asupra faptului că era pruncul acelei perechi nefericite.
Cînd pregătiră scheletul masculin pentru îngropăciune, Clayton descoperi un inel masiv, care, evident, se aflase pe degetul omului în momentul morţii, pentru că o falangă subţire a mîinii mai era încă vîrîtă în cercul de aur. Ridicîndu-l ca să-l examineze, Clayton scoase un strigăt de uimire, căci inelul purta blazonul Casei Greystoke.
În acelaşi timp, Jane descoperi cărţile din dulap şi deschizînd coperta uneia, citi pe pagina de gardă numele John Clayton — Londra. Într-o a doua carte pe care o cercetă în grabă găsi un singur nume:   Greystoke.
— Domnule Clayton, strigă ea, ce înseamnă asta? Am găsit în cărţile de aici numele familiei dumitale.
— Şi dincoace, replică el cu gravitate, este marele inel al Casei Greystoke, dispărut odată cu unchiul meu John Clayton, fostul Lord Greystoke, care a pierit, presupus fiind că s-a înecat în mare.
— Dar cum îţi explici existenţa acestor lucruri aici, în sălbatica junglă africană? exclamă fata.
— Nu există decît o singură explicaţie, domnişoară Porter, răspunse Clayton. Răposatul Lord Greystoke nu a pierit înecat. A murit aici, în această cabană şi sărmanul schelet de pe jos este tot ce a mai rămas din el.
— Atunci aceasta trebuie să fi fost Lady Greystoke, spuse Jane, înfiorată, indicînd mormanul de oase de pe pat.
— Frumoasa Lady Alice, răspunse Clayton, despre ale cărei virtuţi şi farmec personal i-am auzit discutînd de atîtea ori pe tatăl şi pe mama mea. Biata femeie! murmură el cu tristeţe.
Cu adîncă reverenţă şi solemnitate, scheletele răposaţilor Lord şi Lady Greystoke fură îngropate lîngă mica lor cabană africană şi între ei fu aşezat scheletul minuscul al puiului Kalei, maimuţa.
Cînd domnul Philander înveli oscioarele fragile ale puiului într-o fîşie de pînză de catarg, examină craniul cu atenţie, apoi îl chemă lîngă el pe profesorul Porter şi cei doi dezbătură chestiunea cîteva minute, pe un ton scăzut.
— Remarcabil, extrem de remarcabil! observă profesorul Porter.
— Doamne sfinte! exclamă domnul Philander. Trebuie să facem imediat cunoscută domnului Clayton descoperirea noastră.
— Ţtţ, ţţţ, domnule Philander, ţţţ, ţţţ! îl dojeni profesorul Archimedes Q. Porter. Să lăsăm morţii cu morţii!
 Şi astfel, bătrînul cu păr alb rosti asupra acestui mormînt bizar rugăciunea de îngropăciune, în timp ce ceilalţi patru tovarăşi ai săi asistau cu capetele descoperite şi înclinate.
Tarzan din neamul maimuţelor urmărea din copac ceremonia solemnă; dar privirile îi întîrziau cel mai mult pe faţa dulce şi silueta graţioasă a Janei Porter.
În inima lui sălbatică, neştiutoare, se stîrniseră emoţii noi. Nu le putea descifra. Se întreba de ce-o fi simţind atîta interes pentru aceşti oameni, de ce se canonise atîta ca să-i salveze pe cei trei bărbaţi? Dar niciun moment nu se întreba de ce-o smulsese pe Sabor de pe carnea fragedă a fetei ciudate. Fără îndoială, bărbaţii erau proşti, ridicoli şi laşi. Pînă şi Manu, maimuţica, era mai deşteaptă decît ei. Dacă aşa erau făpturile de-un neam cu el, atunci se îndoia că mîndria lui din trecut fusese întemeiată.
Dar fata, ah, aici era cu totul altceva. Cînd era vorba de fată, nu mai raţiona. Ştia că fusese creată ca să fie ocrotită şi că el fusese creat ca s-o ocrotească.
 Acum se mira ce le-o fi venit să sape o gaură mare în pămînt, numai ca să îngroape nişte oase uscate. Era, fireşte, un lucru lipsit de noimă; doar nimeni n-avea să fure nişte oase uscate. Dacă ar fi avut carne pe ele, ar fi înţeles, pentru că numai în felul ăsta îţi puteai feri hrana de Dango, hiena, sau de alţi prădători din junglă.
După ce groapa fu astupată cu pămînt, micul grup se întoarse în cabană, iar Esmeralda, continuînd să plîngă în hohote pentru cei doi despre care nici nu auzise măcar pînă în acea zi şi care muriseră în urmă cu douăzeci de ani, privi din întîmplare spre golf. Pe dată, lacrimile îi secară.
— Ia uitaţi-vă la spurcaţii ăia albi de-acolo! ţipă ea, arătînd cu degetul spre Arrow. Ne abandonează aici, pe insula asta blestemată.
Şi, într-adevăr, Arrow îşi croia drum spre larg, ieşind încet pe gura golfului.
— Au promis să ne lase arme şi muniţii! strigă Clayton. Bestii fără inimă!
— Asta-i isprava individului ăluia, Snipes, sunt sigură, adăugă Jane. King era o lichea dar, de bine, de rău, mai avea un pic de omenie în el. Dacă nu l-ar fi omorît, sunt sigură că el ar fi avut grijă să ne aprovizioneze cu tot ce ne trebuie înainte de a ne lăsa în voia soartei.
— Regret că nu ne-au vizitat înainte de a ridica ancora — spuse profesorul Porter. Mi-am propus să le cer să ne lase comoara, căci, dacă se pierde, sunt un om ruinat.
Jane îşi privi tatăl cu tristeţe.
— Nu te mai gîndi la asta, dragule. Nu ne-ar fi folosit la nimic, doar ştii bine că din cauza acestei comori şi-au ucis ofiţerii şi ne-au debarcat pe ţărmul ăsta îngrozitor.
— Ţţţ, ţţţ, copila mea, ţţţ, ţţţ, replică profesorul Porter. Eşti o fată bună, dar n-ai pic de experienţă în ceea ce priveşte chestiunile practice.
Profesorul Porter întoarse spatele şi o porni agale spre junglă, cu mîinile împreunate la spate, sub cozile redingotei şi cu ochii pironiţi în pămînt. Fiică-sa îl urmări cu un zîmbet patetic pe buze, apoi, întorcîndu-se spre Philander, îi şopti:
— Vă rog, nu-l mai lăsaţi să hoinărească aşa ca ieri. Ştiţi, contăm pe dumneavoastră să-l ţineţi din scurt.
— Devine pe zi ce trece tot mai puţin maleabil, răspunse domnul Philander, cu un suspin şi o clătinare a capului. Bănuiesc că acum se duce să raporteze directorilor Grădinii Zoologice că unul dintre lei s-a plimbat aseară în libertate. Ah, domnişoară Jane, nu-ţi poţi imagina cît am de furcă cu el!
— Ba îmi imaginez, domnule Philander, dar din moment ce noi cu toţii îl iubim, dumneavoastră sunteţi cel mai indicat să-l supravegheaţi, pentru că indiferent de ceea ce vă spune, are o mare consideraţie pentru erudiţia dumneavoastră şi în consecinţă, are o încredere neţărmurită în judecata dumneavoastră. Bietul de el, nu izbuteşte să facă distincţie între erudiţie şi înţelepciune.
Domnul Philander, cu o expresie vag derutată zugrăvită pe chip, se întoarse ca să-l urmeze pe profesorul Porter, rumegînd în minte întrebarea dacă trebuie să se simtă măgulit sau ofensat de complimentul cam întortocheat al domnişoarei Porter.
Tarzan văzuse consternarea de pe feţele celor din micul grup cînd priviseră plecarea vasului Arrow; şi cum vaporul era, în plus, o minunată noutate pentru el, hotărî să se deplaseze rapid spre limba de pămînt din nordul gurii golfului, ca să vadă mai bine nava şi totodată să afle, dacă ar fi fost cu putinţă, direcţia în care se îndrepta.
Circulînd cu mare viteză din creangă în creangă, ajunse la punctul de observaţie la un minut după ieşirea vasului din golf, aşa încît obţinu o excelentă imagine a minunăţiilor de pe această curioasă casă plutitoare.
Vreo douăzeci de oameni alergau încoace şi încolo pe punte, trăgînd şi tîrînd după ei odgoane.
Sufla o briză uşoară dinspre uscat şi vaporul fusese scos din golf cu o viteză redusă, dar acum, cînd ieşise în larg, toate pînzele fuseseră amplu desfăşurate pentru a putea ţine piept, cu cît mai mare uşurinţă, mării.
Tarzan urmări în extaz graţioasele unduiri ale navei şi tînji să se afle la bordul ei. După un timp, ochii lui ageri desluşiră o dîră foarte vagă de fum la orizont şi se minună ce anume o fi putut stîrni fum pe apă.
Cam în acelaşi timp, marinarul de cart de pe Arrow văzu la rîndul său fumul şi timp de cîteva minute, Tarzan urmări felul cum pînzele navei erau întoarse şi scurtate. Vaporul îşi schimbă direcţia şi Tarzan înţelese că se întorcea la ţărm. Un om aflat la prora cufunda întruna în mare o funie la capătul căreia era legat un mic obiect. Tarzan se întreba ce rost or fi avînd toate astea.
În cele din urmă, vaporul luă vîntul în faţă, ancora fu coborîtă, pînzele de asemenea. Pe punte era zarvă mare.
O barcă fu lăsată la apă şi în ea depozitară un sipet masiv; apoi o duzină de marinari puseră mîna pe vîsle şi înaintară rapid spre locul unde Tarzan se cuibărise printre ramurile unui copac. Cînd barca se apropie, Tarzan îl recunoscu la pupa pe omul cu mutră de şobolan.
Cîteva minute mai tîrziu, barca atinse ţărmul. Oamenii săriră pe uscat şi depuseră cufărul cel mare pe nisip. Se aflau pe limba de pămînt dinspre nord, astfel încît prezenţa lor nu putea fi văzută de cei din cabană. Cîteva clipe, marinarii se ciorovăiră furioşi. Apoi mutra de şobolan, împreună cu alţi cîţiva, urcară dîmbul pe care se afla arborele unde sta pitit Tarzan. Cîteva minute scrutară împrejurimile.
— Aicea-i un loc bun, spuse marinarul cu mutră de şobolan, indicînd un petic de pămînt sub arborele lui Tarzan.
— La fel de bun ca oricare altul, răspunse unul din ceilalţi. Oricum, dacă ne prinde cu comoara la bord, ne-o confiscă pe dată. O putem îngropa aici în speranţa că unul din noi o să scape de ştreang şi o să vină mai tîrziu înapoi, să se bucure de ea.
Mutra de şobolan le strigă ceva oamenilor care rămăseseră lîngă barcă şi aceştia urcară încet faleza înaltă, aducînd cu ei sape şi tîrnăcoapc.
— Hei, mişcaţi mai iute! le strigă Snipes.
— Ia mai slăbeşte-ne! i-o întoarse unul dintre marinari pe un ton posac. Ce, te-i fi crezînd amiral, nemernic pricăjit ce eşti!
— Nerozilor, am să vă fac să-nţelegeţi că eu sunt căpitan aici! strigă Snipes, însoţindu-şi cuvintele cu o salvă de înjurături.
— Astîmpăraţi-vă, băieţi! interveni unul dintre oameni, care pînă atunci nu vorbise. Dacă începem să ne mîncăm între noi, asta n-o să ne ducă la nimic bun.
— Chiar că nu, răspunse marinarul care se revoltase la auzul tonului autocratic al lui Snipes, dar nici dacă-ncepem să ne dăm aere, n-o să ne ducă la ceva bun.
— Voi săpaţi aici! porunci Snipes, indicînd un loc sub copac. Şi-n timpul ăsta Peter poa', să deseneze o 'artă a locului ca să-l mai putem găsi. Tu, Tom şi tu, Bill, mai luaţi încă doi de colo şi aduceţi cufăru'!
— Şi tu ce dracu faci? întrebă din nou cel care protestase înainte. Te mulţumeşti să dai porunci?
— Vezi-ţi acolo de treabă! mîrîi Snipes. Doar nu ţi-oi fi închipuind că un căpitan o să s-apuce să sape?
Oamenii îl priviră mîniaţi. Nici unul nu-l avea la stomac pe Snipes şi toată această neplăcută autoritate ostentativă pe care şi-o aroga de cînd îl omorîse pe King, adevăratul cap şi conducător al răzvrătiţilor, nu făcea decît să toarne gaz peste focul urii lor.
— Vrei să spui că n-ai de gînd să iei o sapă şi să dai o mînă de ajutor la treaba asta? Doar umărul nu ţi-o fi aşa de vătămat — spuse Tarrant, cel care vorbise mai înainte.
— Nici prin cap nu-mi trece, replică Snipes, plimbîndu-şi nervos degetele pe mînerul revolverului.
— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, răspunse Tarrant, dacă nu vrei să iei o sapă, ia un topor!
Rostind cuvintele de mai sus, îşi ridică toporul deasupra capului şi cu o lovitură puternică, îi înfipse tăişul în creierii lui Snipes.
O clipă, oamenii statură locului, în tăcere, privind la rezultatul sinistrei toane a camaradului lor. Apoi unul dintre ei vorbi:
— Asta-i trebuia dihorului de Snipes! zise.
Un altul începu să izbească cu tîrnăcopul în pămînt. Solul era moale, aşa încît zvîrli tîrnăcopul şi luă o lopată; ceilalţi îi urmară pilda. Nimeni nu rosti o vorbă în legătură cu omorul, dar oamenii lucrau într-o stare de spirit mult mai bună decît avuseseră vreodată de cînd Snipes preluase comanda.
Cînd săpară un şanţ destul de mare ca să poată îngropa sipetul, Tarrant le dădu ideea să-l lărgească şi să înmormînteze şi cadavrul lui Snipes pe capacul lăzii.
 — Ca să-l înşele pe-ăl care s-o întîmpla să sape vreodată pe aici, explică dînsul.
Ceilalţi pricepură şiretlicul acestei sugestii, aşa încît şanţul fu lungit după dimensiunile cadavrului, iar în centru săpară o groapă mai adîncă pentru cufăr, pe care-l înveliră mai întîi în pînză de catarg, apoi îl coborîră în pămînt, la vreo treizeci de centimetri sub şanţul principal. Zvîrliră pămînt peste ladă si-l bătătoriră cu picioarele pînă cînd fundul şanţului păru neted şi uniform. Apoi doi dintre oameni rostogoliră în groapă, fără niciun pic de ceremonie, cadavrul mutrei de şobolan, despuindu-l mai întîi de arme şi de alte diverse articole după care rîvneau cîţiva membri din grup. După aceea astupară groapa cu pămînt şi-l bătătoriră cu picioarele cît mai bine. Restul pămîntului desţelenit fu împrăştiat pe toată suprafaţa şi un maldăr de vegetaţie uscată fu risipit, în chip cît mai firesc, deasupra mormîntului proaspăt pentru a înlătura orice urmă care ar fi putut trăda faptul că ţărîna fusese răscolită în acel loc. După ce-şi isprăviră treaba, marinarii se întoarseră la barcă şi vîsliră iute spre vasul Arrow.
Vîntul se înteţise considerabil şi cum trîmba de fum de la orizont se vedea acum foarte clar şi într-o cantitate mai mare, răzvrătiţii nu stătură pe gînduri şi o porniră cu toate pînzele sus în direcţia sud-vest.
Tarzan, spectator plin de interes al tuturor celor întîmplate, stătea deoparte, meditînd la ciudatele acţiuni ale acestor bizare personaje. Într-adevăr, oamenii erau mai proşti şi mai cruzi decît sălbăticiunile junglei! Cît de fericit era el că trăia în tihna şi siguranţa marii păduri!
Tarzan se întrebă ce-o fi conţinînd lada pe care o îngropaseră. Dacă n-o voiau, de ce oare n-au aruncat-o pur şi simplu în apă? Ar fi fost mult mai uşor. „Ah — îşi spuse Tarzan — dar pesemne c-o voiau!" O ascunseseră în acel loc pentru că aveau de gînd să se întoarcă mai tîrziu s-o ia.
Se lăsă jos din copac şi începu să examineze pămîntul din jurul gropii. Urmărea să vadă dacă fiinţele acelea nu scăpaseră vreun obiect pe care i-ar fi plăcut să şi-l însuşească. Curînd descoperi o sapă ascunsă de un tufăriş pe care-l deplasaseră, aşezîndu-l peste groapă.
O luă şi încercă s-o folosească aşa cum îi văzuse pe marinari slujindu-se de ea. Era o treabă anevoioasă şi-i rănea tălpile, dar stărui pînă cînd dezgropă parţial cadavrul. Îl trase apoi afară din groapă şi-l zvîrli deoparte. Continuă apoi să sape pînă cînd dezgropă şi cufărul. Îl trase şi pe acesta, aşezîndu-l lîngă cadavru. După care, astupă cu pămînt gaura de sub mormînt, aşeză din nou cadavrul, puse pămînt deasupra şi în jurul lui, îl acoperi cu tufăriş şi se reîntoarse la cufăr.
Patru mateloţi asudaseră din greu cărîndu-l. Tarzan din neamul maimuţelor îl ridică însă de parc-ar fi fost o ladă de ambalaj goală şi legînd sapa cu o frînghie pe care şi-o petrecu peste umăr, transportă cufărul în partea compactă a junglei. Încărcat cu această povară apăsătoare, nu putea circula prin copaci, dar ţinu potecile, aşa încît înainta destul de repede.
Călători cîteva ore spre nord-est pînă ajunse la un impenetrabil zid de vrejuri împletite şi încîlcite. De aici se căţără pe crengile mai joase şi cincisprezece minute mai tîrziu, descinse în amfiteatrul maimuţelor, locul unde se întruneau la sfat sau pentru a celebra ritualul Dum-Dum-ului.
În centrul acestui luminiş, nu departe de tobă sau altar, Tarzan începu să sape. De astă dată munca era mai trudnică decît atunci cînd îndepărtase ţărîna afînată de pe mormînt, dar Tarzan din neamul maimuţelor perseveră şi nu se lăsă pînă cînd nu săpă o groapă destul de adîncă pentru a introduce lada şi a o ascunde de alţi ochi.
De ce-şi dăduse atîta osteneală fără a cunoaşte valoarea sau conţinutul lăzii? Tarzan din neamul maimuţelor avea o înfăţişare şi o minte de om, dar prin deprinderi şi mediul în care trăise era maimuţă. Mintea lui îi spunea că lada conţinea ceva de preţ, altfel oamenii n-ar fi ascuns-o. Deprinderea îl învăţase să imite tot ce vedea nou şi neobişnuit, acum însă, curiozitatea firească, comună atît oamenilor cît şi maimuţelor, îi dădu ghes să deschidă cufărul şi să-i examineze conţinutul. Dar lacătul greu şi barele masive de fier care-l ferecau îi dejucară isteţimea şi uriaşa putere, aşa încît fu nevoit să îngroape lada fără a-şi fi satisfăcut curiozitatea.
Cînd Tarzan îşi croi din nou drum în vecinătatea cabanei, hrănindu-se din mers, se întunecase de-a binelea.
În micuţa clădire ardea o lumină, deoarece Clayton descoperise un bidon cu gaz încă nedeschis, rămas intact timp de douăzeci de ani şi care făcuse parte din proviziile cu care Michael cel Negru îi înzestrase pe cei doi Clayton. Lămpile putuseră fi totuşi folosite, astfel încît interiorul cabanei apăru stralucitor ca ziua în ochii uimiţi ai lui Tarzan.
Se minunase adeseori de rostul pe care lor fi avînd lămpile. Lecturile lui şi pozele îi arătaseră ce anume erau, dar n-avea habar cum puteau fi făcute să producă acea minunată strălucire de soare pe care o revărsau asupra obiectelor din jur, în poze.
Cînd se apropie de fereastra de lîngă uşă, văzu că interiorul cabanei fusese împărţit în două încăperi printr-o cortină rudimentară, alcătuită din crengi şi pînze de catarg.
În încăperea din faţă se aflau cei trei bărbaţi; cei doi mai vîrstnici erau prinşi într-o discuţie înflăcărată, în timp ce tînărul, aşezat pe un scăunaş improvizat şi rezemîndu-se cu spatele de perete, era adîncit în lectura uneia dintre cărţile lui Tarzan.
Tarzan nu manifesta un deosebit interes faţă de bărbaţi, aşa încît se duse la a doua fereastră. Acolo o văzu pe fată. Ce trăsături frumoase avea! Ce gingaşă şi lăptoasă îi era pielea! Scria la măsuţa lui Tarzan, sub fereastră. Pe un morman de ierburi, la capătul celălalt al încăperii, dormea negresa.
Timp de un ceas, Tarzan îşi desfătă ochii cu frumuseţea fetei care scria. Cum mai jinduia să-i vorbească, dar nu îndrăznea să încerce, convins că, asemenea tînărului, nu-l va înţelege; pe de altă parte, se temea că ar putea s-o sperie.
În cele din urmă, fata se ridică, lăsîndu-şi scrisoarea pe masă. Se duse la patul pe care fuseseră împrăştiate cîteva straturi de ierburi moi. Le orîndui în alt chip, apoi îşi lăsă pe umeri valurile de păr auriu, care-i încununau creştetul. Ca o cascadă scînteietoare, prefăcută în aur lichid de un asfinţit învăpăiat, îi lunecară pletele în jurul chipului oval, apoi se revărsară, unduioase, pînă mai jos de mijloc.
Tarzan era vrăjit. După aceea, fata stinse lampa şi cabana fu învăluită într-o beznă cimeriană (*).
Totuşi Tarzan continuă să vegheze. Ghemuindu-se sub fereastră, pîndi, cu urechile ciulite, încă o jumătate de oră. În cele din urmă fu răsplătit, auzind respiraţia calmă care însemna somn. Cu grijă, îşi strecură mîna prin ochiurile grilajului pînă cînd îşi vîrî tot braţul înăuntru. Dibui precaut pe măsuţă. În cele din urmă dădu peste filele scrise de Jane Porter şi-şi retrase la fel de precaut mîna, cu preţioasa comoară cu tot. Tarzan împături filele şi le îndesă în tolba cu săgeţi. Apoi se mistui în junglă, uşor şi tăcut ca o umbră.



(*) Cimeria, tărîm legendar despre care se spune că nu a fost niciodată atins de vreo rază de soare.
Cap16


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!