Nils Holgerson (35)

Kolmården

În partea de sus a golfului Brovik, la hotarul dintre Östergötland şi Södermanland, se înalţă un munte lung de câteva mile, a cărui lăţime depăşeşte o milă. Dacă şi înălţimea ar fi pe măsura lungimii şi lăţimii, muntele ar fi unul din cei mai frumoşi din lume. Dar, din păcate, această proporţie nu există.

Uneori îţi este dat să întâlneşti câte o clădire care la început a fost plănuită atât de mare, încât proprietarul nu izbuteşte niciodată s-o termine. Când te apropii de ea, îţi dai seama că are temelii solide, arcade mari şi pivniţe adânci, dar de văzut nu vezi nici ziduri, nici acoperiş, întreaga construcţie se ridică abia câteva picioare de la pământ. Călătorul care dă cu ochii de acest munte nu poate să nu se gândească la o astfel de clădire lăsată în plata domnului, întrucât nu pare a fi un munte isprăvit, ci mai degrabă o temelie de munte.

Înălţându-şi pereţii abrupţi de-a dreptul de pe şes, de oriunde îl priveşti îi vezi stâncile falnice, aşezate parcă anume ca să crească pe ele arini uriaşi. Totul e solid, sălbatic şi croit în linii mari; de înălţime însă, nici pomeneală. Zidarul a obosit şi a lăsat baltă lucrul înainte de a fi ajuns să dureze povârnişuri, piscuri şi creste, care să alcătuiască pereţii şi acoperişul unui munte cu adevărat isprăvit.

În schimb, în loc de piscuri şi vârfuri, ţinutul acesta muntos a fost totdeauna acoperit cu copaci mari şi înalţi. Pe laturile muntelui şi prin văi cresc stejari şi tei; în jurul lacurilor, mesteceni şi arini; pe pereţii abrupţi, pini; iar brazii pot fi întâlniţi oriunde găsesc un pic de pământ să-şi înfigă rădăcinile în el. Toţi aceşti copaci laolaltă alcătuiau marele codru Kolmården, pe vremuri atât de temut că oricine era nevoit să-l străbată îşi vedea moartea cu ochii.

Vechimea acestei păduri e atât de mare, încât e greu de spus cum a ajuns în starea de acum. La început a dus-o desigur greu de tot pe muntele pleşuv, dar cu timpul s-a călit din nevoia de a-şi face temelie trainică printre stâncile tari şi de a-şi scoate bruma de hrană dintr-un pământ pietros. S-a petrecut şi cu ea ceea ce se petrece cu mulţi care în tinereţe tânjesc, dar care cu vremea, pe măsură ce cresc, se dezvoltă şi prind putere. După ce a crescut, pădurea avea copaci cu trunchiuri groase şi ramuri împletite într-o reţea de nepătruns, cu rădăcini solide şi răzbătătoare, care şerpuiau sub pământ, fixându-le şi întărindu-l. Era astfel un refugiu minunat pentru fiare sălbatice şi pentru tâlhari, care ştiau cum să se caţere şi să răzbată prin desişurile ei. Pentru alţii nu era însă deloc ispititoare, fiind întunecoasă şi rece, încâlcită şi fără pic de drumuri, mărăcinoasă şi plină de ghimpi; iar copacii bătrâni păreau nişte arătări cu ramurile lor stufoase şi cu trunchiurile acoperite de muşchi.

Când oamenii au venit pentru prima oară în Södermanland şi în Östergötland, au dat pretutindeni numai de păduri mari. Pe cele de prin văile roditoare şi de pe şesuri le-au tăiat în scurtă vreme. Cum însă pădurea din Kolmården se afla pe un teren stâncos şi sărac, nu se sinchisea deloc de ce se întâmplase cu altele. Cu cât a rămas mai mult timp neatinsă, cu atât s-a dezvoltat mai puternic. Era ca o cetate ale cărei ziduri se îngroaşă pe zi ce trece, iar cine voia s-o străbată trebuia să-şi ia securea cu el.

Alte păduri se tem de mâna omului. Când era vorba însă de cea din Kolmården, oamenii erau cei care se temeau de ea. Era atât de întunecoasă şi de încâlcită, că vânătorii şi culegătorii de vreascuri se rătăceau sau piereau înainte de a putea ieşi cu mare anevoie din desişurile ei. Cât despre drumeţii care aveau cale către Östergötland şi Södermanland, viaţa lor era pur şi simplu în primejdie. Trebuiau să-şi facă drum pe potecile înguste, bătătorite de jivinele codrului, din pricină că populaţia megieşă nu era în stare să croiască drumuri prin încâlciturile pădurii. Nu existau poduri peste râuri, nici bacuri peste lacuri sau punţi peste bălţi. În toată pădurea nu se afla nicio colibă locuită de oameni paşnici. Bârloguri de fiare sălbatice şi vizuine de tâlhari se găseau în schimb berechet. Puţini erau cei care reuşeau s-o străbată teferi, dar cu atât mai mare era numărul acelora care cădeau în prăpăstii, se înfundau în mocirle, erau prădaţi de tâlhari sau urmăriţi de fiare. Dar chiar şi cei ce erau megieşi cu pădurea şi nu cutezau niciodată să calce pe acolo aveau neajunsuri din cauza ei, căci urşii şi lupii coborau mereu de pe Kolmården şi le sfâşiau vitele. Şi nici măcar nu era chip de stârpit fiarele sălbatice, de vreme ce pădurea deasă le oferea un loc atât de sigur de ascunzătoare.

De bună seamă că atât populaţia din Östergötland, cât şi cea din Södermanland ar fi fost bucuroasă să scape de Kolmården. Lucrul acesta era însă greu de înfăptuit atâta vreme cât se găsea pământ arabil în alte părţi. Încetul cu încetul însă, oamenii reuşiră să o domine. Pe povârnişurile muntelui, de jur împrejurul pădurii, se iviră ferme şi sate. Prin pădure începură, de bine, de rău, a fi croite drumuri, iar la Krokek, în plină sălbăticie, călugării au durat o mănăstire, unde drumeţii găseau refugiu.

Codrul continua totuşi să domine măreţ şi primejdios, până ce, într-o bună zi, un călător care pătrunse adânc în desişul lui descoperi în sânul muntelui minereu. Cum au prins de veste, oamenii s-au năpustit asupra pădurii să-i cerceteze bogăţiile, şi rezultatul a fost că puterea ei a început să descrească. Oameni au început să sape galerii de mină, iar pe terenul din jur au înălţat turnătorii şi uzine metalurgice. Mare pagubă pentru pădure n-ar fi fost din cauza asta, dar buna funcţionare a acestor întreprinderi necesita un consum mare de lemn şi de cărbuni. Cărbunarii şi tăietorii de lemne dădură iama în bătrânul codru înfricoşător. Toţi copacii din jurul uzinelor fură tăiaţi, iar terenul pe care crescuseră fu transformat în ogoare. Mulţi ţărani se strămutară acolo şi, în scurtă vreme, pe locurile unde înainte vreme erau numai bârloguri de urşi, apărură sate noi.

Chiar şi acolo unde locurile nu erau pe deplin despădurite, copacii bătrâni erau tăiaţi, ca şi tufişurile dese. În toate părţile fură croite drumuri, iar fiarele sălbatice fură izgonite, după cum fură izgoniţi şi tâlharii. După ce oamenii puseră în sfârşit stăpânire pe pădure, o schingiuiră într-un chip sălbatic şi fără frâu, fie tăind-o, fie arzând-o, fie prefăcând-o în mangal. Nu uitaseră de vechea lor ură împotriva ei şi voiau parcă s-o distrugă cu desăvârşire.

Spre norocul pădurii însă, în minele din Kolmården nu se afla prea mult minereu, aşa că exploatarea minelor şi industria metalurgică îşi încetiniră ritmul. Nici mangal nu s-a mai făcut, astfel că pădurea putu să răsufle puţin în voie. Mulţi din cei care se aşezaseră în satele din Kolmården rămaseră fără lucru şi îşi câştigau cu greu pâinea; iar pădurea începu să crească şi să se întindă, astfel că fermele şi uzinele rămaseră încercuite în pădure ca nişte insule pe întinsul mării. Locuitorii din Kolmården încercară să se îndeletnicească apoi, cu plugăria, dar nu făcură nicio ispravă. Bătrânul teren acoperit de pădure îi priiau şi-i erau dragi stejarii uriaşi şi pinii înalţi, nu napii şi grânele.

Oamenii se uitau morocănoşi şi încruntaţi la pădurea care sporea zi de zi şi era tot mai puternică, în timp ce ei sărăceau, dar în cele din urmă ajunseră la convingerea că şi ea ar putea fi bună la ceva, putându-le asigura existenţa, în orice caz, cel mai cuminte lucru era s-o ocrotească şi s-o ferească de distrugere.

Oamenii din partea locului începură astfel să scoată din pădure buşteni şi scânduri, vânzând aceste produse locuitorilor de la şes, care îşi distruseseră mai de mult pădurile. Ei constatară în curând că, procedând cu chibzuinţă, îşi puteau asigura existenţa de pe urma pădurii tot aşa de bine ca din plugărie şi din minerit. 

Atunci o priviră cu alţi ochi, nu ca înainte. Învăţară s-o preţuiască şi s-o îndrăgească. Uitară cu totul vechea lor duşmănie şi socotiră pădurea cea mai bună prietenă a lor.