Nils Holgersson (45)

Năboiul

A doua zi era vreme frumoasă. E drept că bătea un vânt destul de puternic dinspre apus, însă lumea era bucuroasă de acest lucru, căci vântul usca drumurile desfundate de ploaia torenţială din ajun.

Cei doi copii din Smoland, Osa, păzitoarea de gâşte şi micul Mats, sosiră pe un drum care ducea din Södermanland spre Närke. Drumul mergea de-a lungul ţărmului de miazăzi al lacului Hjälmar, iar copiii se uitau la gheaţa ce acoperea mai tot lacul. Soarele de dimineaţă îşi revărsase lumina peste gheaţă, care nu părea negricioasă şi neplăcută la vedere, cum e gheaţa de obicei primăvara, ci strălucea albă şi îmbietoare. Cât puteau să vadă copiii cu ochii, era tare şi uscată. Apa de ploaie se scursese printre copaci şi crăpături sau fusese absorbită. Micii drumeţi nu vedeau decât gheaţa în toată splendoarea.

Nils Holgersson (44)

In ajun de bâlci 

La Örebro, în ajunul unui bâlci mare de vite, ploua cu găleata. Ploaia era o urgie, un adevărat prăpăd. Din nori curgeau şuvoaie nu altceva şi multă lume era auzită spunând: 

— Parcă-i pe vremea vrăjitoarei Kajsa de la Ysätter! Oare aţi uitat? Niciodată nu făcea cotoroanţa atâtea pozne ca la bâlciuri!… Numai ea a fost în stare să dezlănţuie potopul ăsta de ploaie în ajunul bâlciului! 

Nils Holgersson (43)

Kajsa de la Ysätter

Pe şesul Närke trăia pe vremuri o fiinţă care n-avea pereche în lume, şi anume vrăjitoarea Kajsa de la Ysätter.

O chema Kajsa pentru că vijelia era elementul ei favorit, toate vrăjitoarele vântului chemându-se de obicei aşa. I se zicea de la Ysätter, din pricină că era de fel din părţile unde se afla balta Ysätter, care ţinea de comuna Asker. Se pare că acolo la Asker îşi avea ea de fapt reşedinţa, dar se arăta şi prin alte locuri. Putea fi întâlnită oriunde pe întreg cuprinsul şesului Närke.

Nils Holgersson (42)

Un rai pământesc

A doua zi, gâştele sălbatice zburau spre miazănoapte pe deasupra Södermanlandului. Băiatul se uita la peisajul de jos şi, îşi zise că nu semăna deloc cu priveliştea de până acum. Nu mai zărea şesuri întinse ca în Scania şi Östergötland, nici lanţuri de păduri mari ca în Smoland. Ceea ce vedea de data asta era un amestec de multe şi de toate.

„Pesemne că oamenii au luat de ici un lac şi-un râu mare, de colo o pădure şi-un coşcogeamite munte, apoi le-au tăiat în bucăţi, le-au amestecat şi la urmă le-au împrăştiat pe pământ alandala”, îşi zise băiatul, căci nu vedea altceva decât vâlcele, lăculeţe, deluşoare şi pădurici. Nimic nu era mare, întins. Cum încerca o câmpie să se întindă, i se punea în cale un deal, iar dacă dealul avea de gând să se înalţe mai sus, începea iarăşi să fie şes. Dacă un lac voia să se lărgească, era îngustat repede şi prefăcut într-un pârâu, iar pârâul curgea ce curgea şi iar se transforma în lac. Gâştele sălbatice zburau cât mai aproape de ţărm, aşa că băiatul putea să vadă destul de bine şi marea. Dar marea nu-şi putea întinde prea mult suprafaţa, căci era curmată de o sumedenie de insule, şi nici insulele nu era chip să ajungă prea departe, căci iar le învăluia marea. Era o variaţie continuă de privelişti. Pădurile de conifere alternau cu cele cu frunze căzătoare; ogoarele cu turbării, iar conacele cu case ţărăneşti.

Nils Holgersson (41)

Răzbunarea

Într-o după-amiază, Akka de la Kebnekajse şi cârdul ei de gâşte sălbatice se lăsară pe malul unui lac din pădure. Erau încă în Kolmården, căci părăsiseră Östergötlandul şi se aflau acum în districtul Jönoker din Södermanland, la graniţa dintre cele două provincii.

Primăvara întârziase, cum se întâmplă de obicei în regiunile muntoase, iar gheaţa acoperea tot lacul, lăsând liberă numai o fâşie de apă pe lângă mal. Gâştele dădură buzna în apă să se scalde şi să-şi caute hrană, dar Nils Holgersson, care îşi pierduse în cursul dimineţii unul din galenţi, hoinărea acum printre arinii şi mestecenii de pe mal, căutând ceva cu care să se poată lega la picior.

Nils Holgersson (40)

Războiul cel mare împotriva „călugăriţelor” 

Într-una din zilele primăverii următoare, Karr alerga prin pădure, după cum îi era obiceiul.

— Karr, Karr! îl chemă cineva de aproape.

Câinele se întoarse şi se opri în loc. Nu se înşelase. O vulpe bătrână ieşise din vizuina ei şi striga:

— Eşti bun să-mi spui şi mie dacă oamenii fac ceva pentru salvarea pădurii?

— Desigur că da, răspunse Karr. Muncesc din răsputeri.

— Mi-au omorât tot neamul şi acum vor să-mi facă şi mie de petrecanie, se plânse vulpea. Asta însă li se poate ierta, dacă ajută pădurea.

Nils Holgersson (39)

Călugăriţele

Într-o dimineaţă, câţiva ani mai târziu, Karr dormea în tinda casei. Era la începutul verii, pe vremea când nopţile sunt scurte şi afară se luminează bine înainte de răsăritul soarelui. Câinele se trezi deodată, auzind că-l cheamă cineva.

— Tu eşti, Păr-Sur? întrebă el, obişnuit să fie vizitat de elan în fiecare noapte.

Nu căpătă niciun răspuns, dar auzi din nou că-l chema stăruitor cineva. I se păru că recunoaşte glasul lui Păr-Sur şi fugi repede spre locul de unde se auzea chemarea. Simţea că elanul alerga în apropierea lui, dar de văzut nu-l vedea nicăieri. Dădu fuga prin tufiş, spre pădurea deasă de brazi, fără să se mai uite dacă era vreo cărare pe unde mergea. Îşi dădea toată osteneala să nu-i piardă urma.

Nils Holgersson (38)

Disperatul

Dintr-un desiş de brazi din afundul marii păduri a păcii se iveau în fiecare an în luna august nişte fluturi de noapte de culoare cenuşiu-alburie, de felul celor care se cheamă „călugăriţe”. Erau mici şi puţini la număr, aşa că nimeni nu-i lua în scamă. Zburau câteva nopţi prin pădure, depuneau mii de ouă pe trunchiurile copacilor, iar pe urmă cădeau morţi la pământ.

Când venea primăvara, din ouă ieşeau nişte omizi mici şi pestriţe, care începeau să roadă acele de brad. Mâncau cu multă lăcomie, dar nu aduceau niciodată pagube prea mari copacilor, căci erau vânate cu înverşunare de către păsări. Rareori se întâmpla să scape de prigoana zburătoarelor mai mult de câteva sute de omizi.

Nils Holgersson (37)

Fuga lui Păr-Sur 

Din ziua venirii lui la casa pădurarului, Karr nu s-a mai dus să vâneze vietăţile mici ale codrului. Nu că se temea, dar nu voia să-l supere pe pădurar. De când acesta îl scăpase de la moarte, Karr ţinea la dânsul mai mult ca la oricine şi n-ar fi ieşit cu o iotă din vorba lui. Nu avea altă plăcere decât să-l urmeze, oriunde se ducea, şi să-l păzească. Când pleca pădurarul de acasă, Karr o lua înainte şi cerceta drumul, iar când stătea acasă, se aşeza în faţa uşii şi îi supraveghea pe toţi cei care intrau şi ieşeau.

Atunci când la locuinţa pădurarului se aşternea liniştea şi nu se mai auzeau paşi pe drum, iar stăpânul se ducea să trebăluiască la grădina de zarzavat pe care o avea în apropiere, Karr îşi petrecea vremea jucându-se cu puiul de elan.

Nils Holgersson (36)

Karr

Cu vreo doisprezece ani înainte de plecarea în călătorie a lui Nils Holgersson cu gâştele sălbatice, proprietarul unei forje din Kolmården voi să se descotorosească de unul din câinii săi de vânătoare. Drept aceea, chemă la el pădurarul şi-i spuse că nu mai putea să ţină câinele, deoarece nu izbutise să-l dezbare de prostul nărav de a vâna toate oile şi găinile pe care le întâlnea în cale, aşa că-l rugă să-l ducă în pădure şi să-i facă de petrecanie.

Pădurarul puse zgardă câinelui, ca nu cumva să-l scape, şi se pregăti să-l ducă într-un anume loc în pădure, unde toţi câinii care nu mai erau buni de nimic erau împuşcaţi şi îngropaţi. Pădurarul nu era om rău, dar ştia că hoţomanul ăsta nu vâna numai oi şi găini, ci că de multe ori intra în pădure şi punea ghearele pe câte un biet iepuraş sau pe câte un cocoşel de sihlă.

Nils Holgerson (35)

Kolmården

În partea de sus a golfului Brovik, la hotarul dintre Östergötland şi Södermanland, se înalţă un munte lung de câteva mile, a cărui lăţime depăşeşte o milă. Dacă şi înălţimea ar fi pe măsura lungimii şi lăţimii, muntele ar fi unul din cei mai frumoşi din lume. Dar, din păcate, această proporţie nu există.

Uneori îţi este dat să întâlneşti câte o clădire care la început a fost plănuită atât de mare, încât proprietarul nu izbuteşte niciodată s-o termine. Când te apropii de ea, îţi dai seama că are temelii solide, arcade mari şi pivniţe adânci, dar de văzut nu vezi nici ziduri, nici acoperiş, întreaga construcţie se ridică abia câteva picioare de la pământ. Călătorul care dă cu ochii de acest munte nu poate să nu se gândească la o astfel de clădire lăsată în plata domnului, întrucât nu pare a fi un munte isprăvit, ci mai degrabă o temelie de munte.

Nils Holgersson (34)

Fota de pănură

Băiatul se înălţa mereu în văzduh. Sub el se afla marele şes al Östergötlandului.

Gheaţa şi zăpada care acoperiseră până de curând şesul nu se mai vedeau pe nicăieri. Peste tot începuseră muncile de primăvară.

— Ce-or fi norii aceia lungi care se târăsc pe ogoare? întrebă după un timp băiatul.

— Pluguri şi boi! Pluguri şi boi! răspunseră în cor gâştele sălbatice.

Nils Holgersson (33)

O prezicere

Într-o noapte se întîmplă ca Năpîrstoc să doarmă pe un ostrov al lacului Tokern. Şi cum dormea el aşa, deodată fu deşteptat din somn de plescăitul unor vîsle. Deschizînd ochii, văzu înaintea lui o lumină strălucitoare care aproape-l orbi.

La început nu-şi putu da bine seama de unde venea pe lac atîta lumină, dar observă îndată că la marginea păpurişului se afla o lotcă şi că la partea ei dindărăt era fixată pe un par o torţă aprinsă. Flacăra torţei se oglindea pe întuneric în apa lacului şi pesemne că lumina ei puternică ade­menise peştii, căci în jurul ei sub apă se vedeau o mulţime de linii negre care săgetau mereu încolo şi încoace.

Nils Holgersson (32)

Secarea lacului

Casa rămase într-adevăr pustie după plecarea lui Jarro. Câinele şi pisica se plictiseau, nemaiputându-se ciorovăi din cauza lui, iar stăpâna era tristă că nu mai auzea măcăitul vesel al bobocului care o încânta de câte ori venea să-l vadă. Cel mai mult îi era însă dor de el băieţelului Per Ola; Nu avea decât trei ani şi era singurul copil al stăpânilor. În toată viaţa lui nu avusese un tovarăş de joacă la fel ca Jarro, care să-i facă toate voile, şi de aceea îl îndrăgise. Auzind că bobocul plecase de la fermă – ca să-şi ducă iarăşi viaţa pe lac laolaltă cu suratele lui băieţelul nu se putea împăca deloc cu gândul ăsta şi îşi făcea fel de fel de socoteli cum să-l aducă înapoi.

Nils Holgersson (31)

Pasăre de nadă

După câteva zile, Jarro se simţi atât de bine, încât putu să zboare prin toată casa. Stăpâna îl dezmierda mereu iar băieţelul alerga prin curte să culeagă pentru el primele fire de iarbă răsărite. Când îl mângâiau, Jarro îşi zicea că, deşi era acum destul de zdravăn ca să poată zbura oricând spre lacul Tokern, nu-i venea să se despartă de oameni. Era bucuros să rămână toată viaţa la ei.

Într-o zi însă, dis-de-dimineaţă, stăpâna puse peste Jarro un fel de căpăstru sau de laţ, care-l împiedica să se folosească de aripi, şi-l dădu apoi argatului care-l găsise. Omul îl puse subsuoară şi porni cu el spre lac.

Gheaţa se topise cât timp Jarro zăcuse. Papura veche şi uscată de anul trecut rămăsese încă pe marginea lacului şi a ostroavelor, dar toate plantele acvatice începuseră a da lăstare la fundul apei, iar vârfurile verzi ajunseseră la suprafaţă. Ciocurile încovoiate ale corlelor se iţeau din păpuriş. Cufundarii se fuduleau cu gulerele noi de pene la gât, iar sitarii adunau de zor paie pentru cuiburi.

Nils Holgersson (30)

Jarro, bobocul de raţă sălbatică

Tokern e un lac destul de mare, dar pe vremuri se vede că a fost mult mai întins. Oamenii au socotit însă că el acoperea o parte prea mare a şesului mănos şi au căutat să-i sece apa, ca să poată ara şi semăna pe fundul lui. N-au izbutit să-l sece în întregime, cum avuseseră de gând, aşa că lacul acoperă şi azi o întindere mare de pământ. După secare, el a rămas atât de scund, încât adâncimea lui nu e nicăieri mai mare de câţiva metri. Ţărmurile lui au devenit lunci mlăştinoase, iar pe lac se văd pretutindeni ostroave mici de nămol ieşite la suprafaţa apei.

Nils Holgersson (29)

De la Taberg la Huskvarna  

Băiatul stătu de veghe mai toată noaptea, dar spre ziuă îl fură somnul şi adormi. Iar în somn îşi visă părinţii. Abia îi mai recunoştea. Amândoi încărunţiseră, având chipurile îmbătrânite şi pline de zbârcituri. Întrebându-i de ce ajunseseră aşa, ei îi răspunseră că îmbătrâniseră de dorul lui. Băiatul rămase mişcat şi uimit, căci fusese tot timpul încredinţat că părinţi săi erau bucuroşi că scăpaseră de el.

Când se trezi dimineaţa, era o vreme frumoasă şi senină. După ce mâncă o bucăţică de pâine pe care o găsise prin casă, dădu de mâncare gâştelor şi vacii şi lăsă deschisă uşa de la grajd, pentru ca vaca să se poată duce la o fermă din apropiere. Văzând-o venind singură, vecinii or să priceapă că s-a întâmplat ceva stăpânei ei.

Cum se ridicară în văzduh, gâştele şi Năpârstoc văzură un munte înalt, cu pereţii aproape verticali şi cu vârful prăpăstios. Imediat îşi dădură seama că era vorba de Taberg. Pe culmea muntelui se afla Akka, însoţită de Yksi, de Kaksi, de Kolme, de Neljä, de Viisi, de Kuusi şi de cei şase boboci care îi aşteptau. Nu trebuie să vă mai spun, că vă închipuiţi şi dumneavoastră ce gâgâială se stârni deodată şi ce bucurie a fost când văzură că gâscanul cel alb şi Dunfin izbutiseră să-l afle pe Năpârstoc...

Nils Holgersson (28)

Bătrânica de la ţară

Înserase demult şi trei drumeţi obosiţi erau în căutarea unui adăpost pentru noapte. Mergeau ca vai de ei, abia târându-se, prin nişte meleaguri sărace şi pustii din partea de miazănoapte a provinciei Smoland. N-ar fi fost însă lucru mare să găsească un loc de odihnă după dorinţa lor, căci nu făceau parte din făpturile acelea gingaşe care să pretindă aşternut moale şi locuinţă cu tot dichisul.

— Dacă unii din munţii ăştia lungi ar avea o culme înaltă şi prăpăstioasă pe care să nu se poată căţăra o vulpe, pentru noi locul ăla ar fi numai bun de dormit, zise unul din drumeţi.

— Dacă vreuna din bălţi ar fi dezgheţată şi atât de mlăştinoasă încât o vulpe să nu se-ncumete să intre în ea, şi balta cu pricina ar fi pentru noi un adăpost foarte bun peste noapte, îşi dădu cu părerea al doilea.

Nils Holgersson (27)

Coliba

Când se trezi a doua zi dimineaţă, băiatul rămase mut de uimire, căci se afla într-un pat. Văzându-se într-o casă cu patru pereţi şi cu acoperiş, i se păru că era acasă la el. „Parcă o văd pe mama că-mi aduce cafeaua”, bâigui el, somnoros. Îşi aduse însă aminte că se afla într-o colibă părăsită de pe dealurile ciorilor şi că Tândală-Nătăfleaţă îl adusese acolo în seara din ajun.

Îl dureau toate mădularele după călătoria pe care o făcuse cu o zi înainte şi i se părea nespus de plăcut să stea tolănit în pat, liniştit, în aşteptarea lui Tândală-Nătăfleaţă, care îi făgăduise că va veni să-l ia. Patul avea perdele de stambă, şi băiatul le trase la o parte, curios să afle ce era în colibă. Îşi dădu repede seama că nu mai văzuse niciodată o colibă ca asta. Pereţii erau încropiţi numai din câteva rânduri de buşteni. Apoi venea acoperişul. Cât despre tavan, nici pomeneală, astfel că putea să vadă din pat coama acoperişului. Coliba era atât de mică, încât păţea anume făcută pentru fiinţe ca el, iar nu pentru oameni în toată puterea cu vântului. În schimb, vatra şi cuptorul îl făceau să creadă că nu văzuse niciodată altele mai mari. Uşa era tăiată în perete, lângă cuptor, şi semăna mai degrabă cu o ferestruie. Peretele opus avea o fereastră scundă şi largă, cu multe gemuleţe.

Nils Holgersson (26)

Răpit de ciori 

Gâştele sălbatice se sculaseră cu noaptea-n cap spre a-şi face rost de puţină mâncare înainte de a porni la drum spre Östergötland. Ostrovul din Gosfjärd, unde dormiseră, era mic şi sterp, dar în apa dimprejurul lui creşteau din belşug ierburi cu care se puteau sătura. Mai rău era însă de băiat, care nu găsea nimic de mâncare prin acele locuri.

Pe când stătea flămând şi abătut, aruncându-şi privirea în toate părţile, doar o găsi ceva de mâncare, dădu cu ochii de nişte veveriţe care se jucau pe un promontoriu împădurit, din faţa ostrovului stâncos. Se gândi atunci că veveriţelor le-or mai fi rămas ceva din merindele lor de peste iarnă şi îl rugă pe gâscanul cel alb să-l ducă până la ele, ca să le ceară câteva alune.