Nils Holgersson (30)

Jarro, bobocul de raţă sălbatică

Tokern e un lac destul de mare, dar pe vremuri se vede că a fost mult mai întins. Oamenii au socotit însă că el acoperea o parte prea mare a şesului mănos şi au căutat să-i sece apa, ca să poată ara şi semăna pe fundul lui. N-au izbutit să-l sece în întregime, cum avuseseră de gând, aşa că lacul acoperă şi azi o întindere mare de pământ. După secare, el a rămas atât de scund, încât adâncimea lui nu e nicăieri mai mare de câţiva metri. Ţărmurile lui au devenit lunci mlăştinoase, iar pe lac se văd pretutindeni ostroave mici de nămol ieşite la suprafaţa apei.

Vezi însă că se află pe lumea asta o plantă căreia îi place să stea cu picioarele în apă, dar care îşi ţine trupul şi creştetul în aer. Planta asta e papura şi nicăieri nu-i prieşte mai bine ca pe ţărmurile joase ale lacului Tokern şi împrejurul ostroavelor de nămol cu care e presărat. Atât de bine îi prieşte acolo, încât creşte înaltă peste un stat de om şi deasă încât e aproape cu neputinţă să treacă cineva cu luntrea prin ea. Alcătuieşte astfel o centură lată şi verde de jur împrejurul lacului şi din pricina asta lacul nu e accesibil decât în unele locuri de unde oamenii au înlăturat papura.

Dacă papura nu face casă bună cu oamenii, ea apără şi adăposteşte în schimb multe alte vietăţi. În mijlocul ei se află o sumedenie de ochiuri şi de canale cu apă verde, stătătoare, unde laolaltă cu iarba-broaştei cresc din belşug lintiţa şi răborina, în care mişună plevuşcă şi larve de ţânţari, ca şi alte gângănii. Pe malurile acestor ochiuri şi canale se află o mulţime de locuri ascunse, în care păsările îşi clocesc ouăle şi îşi hrănesc puii, fără să fie tulburate de vrăjmaşi şi de grija mâncării.

În papura lacului Tokern trăieşte şi un număr foarte mare de păsări din cele care se adună acolo an de an, pe măsură ce află despre existenţa acestui sălaş minunat. Întâi şi întâi s-au aciuat acolo raţele sălbatice, ce şi azi se află cu miile prin acele părţi. Ele însă nu mai sunt stăpâne pe tot lacul, căci au fost nevoite să împartă spaţiul cu alte păsări: lebede, cufundari, lişiţe, bodârlani şi multe altele.

Tokern e cel mai mare lac din Suedia, unde îşi au sălaşul păsările, iar acestea se pot socoti cu drept cuvânt fericite într-un astfel de refugiu. Nu se ştie însă dacă ele vor mai fi multă vreme stăpâne pe tufele de papură şi pe ţărmurile de nămol, deoarece oamenii nu pot să uite că pe fundul lacului se află o mare întindere de pământ bun şi roditor. În discuţiile lor ei aduc mereu vorba despre secarea acestui lac.

Pe Vremea când Nils Holgersson călătorea în tovărăşia gâştelor sălbatice, se afla pe lacul Tokern o raţă cu numele de Jarro. Era doar un boboc, care nu trăise decât o vară, o toamnă şi o iarnă. Acum vieţuia cea dintâi primăvară a sa. Venise de curând din nordul Africii şi ajunsese la Tokern de timpuriu, când lacul era acoperit încă cu gheaţă.

Într-o seară, pe când se desfăta preumblându-se pe lac cu ceilalţi boboci, un vânător descărcă asupra lor câteva focuri de puşcă şi Jarro fu lovit în piept. Era cât pe ce să piară. Ca să nu încapă totuşi pe mâna omului care îi împuşcase, Jarro zbură mai departe cât îl ţinură puterile. Nu se mai gândea încotro mergea, ci se silea să ajungă cât mai departe. Zbură el ce zbură, până ce se simţi fără vlagă. Spre norocul său însă, nu mai era deasupra lacului. Zburase spre uscat, iar în clipa în care îl părăsiră puterile, se prăbuşi fără simţire în dreptul porţii unei ferme ţărăneşti de pe ţărm.

Nu mult după aceea, trecu pe acolo un argat şi, văzându-l, se duse să-l ridice. Jarro însă, care nu dorea altceva decât să moară liniştit, îşi adună cele din urmă puteri şi îl ciupi pe argat de un deget, ca să-i dea drumul. Dar nu izbuti să-şi recapete libertatea. Atacul avu însă un rezultat bun. Argatul băgă de seamă că pasărea era încă vie şi o duse frumuşel în casă, s-o arate stăpână-si, o femeie tânără cu înfăţişare blândă. Femeia luă bobocul din mâna argatului îl dezmierdă pe spinare, văzând cât era de frumos, cu capul verde, strălucitor, cu guleraş alb, cu spinarea roşcată şi cu ochiuri albastre pe pene, îşi zise că ar fi păcat să moară. De aceea făcu repede un coşuleţ şi culcă pasărea în el.

Jarro se zbătu în coşuleţ câtva timp şi se luptă să scape. În cele din urmă însă, înţelegând că oamenii nu aveau de gând să-l omoare, se linişti. Şi se simţea destul de bine în coşuleţul încăpător. Abia acum se putea observa cât era de istovit din cauza rănilor şi a sângelui pierdut. Văzându-l în ce stare se află, stăpâna casei luă coşul şi-l aşeză într-un loc mai ferit, lângă vatră. Când îl puse din nou jos, Jarro închise ochii şi adormi.

După câteva clipe se trezi, simţindu-se pipăit de cineva. Când deschise ochii, îl cuprinse o teamă atât de grozavă, încât era cât pe ce să-şi piardă firea. Soarta lui era pecetluită, de bună seamă, căci avea în faţă un duşman mai primejdios decât oamenii şi păsările răpitoare. Acel duşman nu era nici mai mult, nici mai puţin decât însuşi Cezar, prepelicarul miţos, care îl adulmeca de zor, cu o mare curiozitate.

Câtă teamă încercase Jarro în vara trecută, când era doar un bobocel galben, de câte ori se răspândea prin tufele de papură zvonul: „Vine Cezar! Vine Cezar!...” Când văzuse câinele cu pete negre şi albe şi cu gura plină de dinţi răzbătând prin papură, crezuse că se afla înaintea morţii. Totdeauna nădăjduise că nu va trăi clipa în care avea să se găsească faţă în faţă cu Cezar.

Şi iată că, spre nenorocul lui, căzuse chiar pe terenul fermei unde-şi ducea viaţa şi acel câine. Cezar se afla acum deasupra bobocului şi-l privea cu nişte ochi curioşi şi răi.

— Cine eşti tu? mârâi el. Cum ai intrat aici în casă? Nu faci cumva parte din păsările care trăiesc în papura de pe lac?

Jarro abia avu curaj să-i răspundă.

— Nu fi supărat pe mine, Cezar, că am intrat în casă, zise el. Nu sunt eu de vină. Am fost împuşcat şi rănit. Oamenii, doar nu alţii, m-au aşezat aici în coş.

— Da? Oamenii te-au aşezat aici? se miră Cezar. Vor să te lecuiască, desigur. Eu, unul, cred însă că ar face mai bine să te mănânce, o dată ce le-ai picat în mână. În orice caz, eşti apărat aici în casă. Nu trebuie să-ţi fie teamă. N-o să-ţi fac niciun rău. Acuma nu suntem pe lacul Tokern, la vânătoare...

Cezar se duse apoi să se culce lângă vatra în care focul ardea cu flăcări mari şi jucăuşe. Dându-şi seama că scăpase de acea primejdie îngrozitoare, Jarro adormi din nou, copleşit de oboseală.

Când se trezi a doua oară, văzu în faţa lui o strachină cu apă şi un pumn de grăunţe. Era bolnav, dar, pe lângă boală, îl chinuia şi foamea, aşa că începu să mănânce.

Văzându-l că ciuguleşte cu lăcomie grăunţele, stăpâna veni la el şi-l alintă bucuroasă. Pe urmă Jarro adormi iarăşi. Câteva zile la rând nu făcu altceva decât să mănânce şi să doarmă.

Într-o dimineaţă, Jarro se simţi atât de bine, că ieşi din coşuleţ şi începu să se preumble prin odaie. Nu ajunse totuşi prea departe, căci deodată îl apucă o sfârşeală şi se prăbuşi la pământ, fără să mai ştie de el. Vezi însă că Cezar era şi el în odaie. Numaidecât veni lângă Jarro şi odată îşi deschise gura cea mare, apucându-l de-o aripă. Jarro crezu fireşte că Cezar avea de gând să-l muşte şi să-l omoare, aşa că-l trecură toate spaimele. Dar câinele îl duse înapoi la coşuleţ, fără să-i facă niciun rău. De la întâmplarea asta, Jarro căpătă o încredere aşa de mare în Cezar, că la preumblarea următoare prin casă se duse la câine şi se aşeză lângă el. Pe urmă rămaseră amândoi buni prieteni şi Jarro dormea zilnic câteva ceasuri între labele câinelui.

Şi mai devotat decât faţă de Cezar era Jarro faţă de stăpâna casei. De ea nu se speria câtuşi de puţin şi, de câte ori venea să-i aducă mâncare, o mângâia pe mână cu căpşorul. Când o vedea ieşind din casă, suspina de durere, iar când se întorcea o saluta în graiul lui.

Jarro uită repede cât de mult se temuse mai înainte de câini şi de oameni. I se păţea că erau blânzi şi buni, aşa că-i erau dragi. Dorea să se facă sănătos, ca să poată zbura înapoi la lacul Tokern şi să povestească raţelor sălbatice că vechii lor duşmani nu erau primejdioşi, aşa că nu trebuiau să se mai teamă de ei.

Bobocul băgase de seamă că, atât oamenii, cât şi Cezar, aveau ochi blânzi în care se putea uita cu drag. Singura vieţuitoare din casă de ale cărei priviri se ferea era pisica Clorina. Nu-i făcea nici ea vreun rău, dar nu putea avea încredere în mâţă, socotind-o şireată şi prefăcută, în afară de asta, pisica îl dojenea mereu că s-a ataşat de oameni şi că-i iubeşte.

— Tu crezi că ei te îngrijesc pentru că le placi, zise Clorina într-una din zile. Lasă c-o să vezi cu ochii tăi ce se întâmplă, când vei fi gras şi durduliu. Or să-ţi sucească gâtul şi-or să te pună la frigare, că eu îi cunosc destul de bine doar!

Jarro avea o inimă simţitoare şi devotată, ca toate păsările, de altfel, şi se întrista nespus de mult când auzea astfel de lucruri. Nici prin gând nu-i trecea că stăpâna casei ar fi avut inima să-i sucească gâtul şi nici nu putea crede aşa ceva despre fiul ei, băieţaşul care şedea ceasuri întregi lângă coşuleţul păsării spunându-i câte şi mai câte, de nu mai termina. În mintea lui îşi zicea că le era drag la amândoi, aşa cum îi erau şi ei dragi lui.

Într-o zi, pe când Jarro şi Cezar se aflau la locul lor obişnuit din faţa vetrei, Clorina începu iar să-l cicălească pe boboc:

— Nu ştiu, Jarro, ce veţi face voi, raţele sălbatice, la anul, când lacul Tokern va fi uscat şi prefăcut în ogoare, zise Clorina, prefăcându-se a fi tare îngrijorată.

— Ce vrei să spui, Clorina? strigă Jarro, sărind în sus speriat.

— Mereu uit, Jarro, că tu nu-nţelegi graiul oamenilor, ca Cezar şi ca mine, răspunse cu şiretenie pisica. Altfel ai fi auzit ce-au spus oamenii care au fost ieri aici în casă, anume că toată apa din Tokern va fi secată şi că la anul fundul lacului va fi uscat ca podeaua asta a casei... Şi atunci eu mă-ntreb: unde veţi pleca voi, raţele sălbatice? Încotro vă veţi duce?

Auzind aceste vorbe, Jarro se supără foc.

— Eşti răutăcioasă ca o lişiţă, strigă el la Clorina. Tu nu urmăreşti alt scop decât să mă asmuţi împotriva oamenilor. Nu cred că ei intenţionează să facă aşa ceva. Ei ştiu doar că lacul Tokern este proprietatea raţelor sălbatice. Ce motiv ar avea să lase atâtea păsări de izbelişte şi să le nenorocească? Ai născocit de bună seamă acest lucru ca să mă sperii. Bine-ar face vulturul Gorgo să te sfâşie! Bine-ar face stăpâna casei să-ţi tundă mustăţile!

Jarro nu putu însă s-o reducă la tăcere pe Clorina cu una, cu două.

— Aha! Crezi, prin urmare, că eu mint? zise pisica. Întreabă-l atunci pe Cezar. Aseară era şi el în casă. Cezar nu minte niciodată.

— Cezar, zise Jarro, tu-nţelegi graiul oamenilor mult mai bine decât Clorina. Spune că ea n-a auzit bine. Gândeşte-te ce s-ar întâmplă dacă oamenii ar seca lacul Tokern şi i-ar transforma fundul în ogoare. Nu s-ar mai găsi iarba-broaştei sau altă hrană pentru raţele bătrâne, nici plevuşcă, mormoloci sau larve de ţânţari pentru bobocii lor. Ar dispărea atunci şi tufele de papură în care bobocii se pot ascunde până ce-nvaţă să zboare. Toate raţele ar fi silite să plece în altă parte. Unde vor găsi însă un adăpost aşa de bun ca Tokern? Spune, Cezar, că Clorina n-a auzit bine!

În răstimpul acestei convorbiri, Cezar avu o atitudine despre care nu ştiai ce să crezi. Fusese treaz o bună bucată de vreme, dar în clipa când Jarro i se adresă, cerându-i răspuns, Cezar începu să caşte, punându-şi botul pe labele din faţă şi adormi buştean, cât ai zice peşte.

De sus, de pe vatra unde stătea tolănită, pisica se uita la Cezar cu un zâmbet viclean.

— Cred că Cezar nici gînd n-are să-ţi răspundă, îi zise ea lui Jarro. El e ca toţi câinii, care niciodată nu recunosc că oamenii pot face un lucru nedrept. În orice caz, te poţi bizui pe vorbele mele, căci nu spun baliverne şi nici nu fac din ţânţar ar­măsar. Şi acum îţi voi spune de ce oamenii vor să sece lacul cât de curînd. Câtă vreme voi, raţele săl­batice, eraţi stăpânele lacului Tokern, n-au vrut să-l sece, căci mai aveau nevoie de voi. Acum însă, cuflundarii, lişiţele şi alte păsări care nu-s bune de mâncare au acaparat mai toate tufele de papură, iar oamenii nu vor să mai păstreze lacul doar de dragul lor.Jarro nu ţinea să-i răspundă Clorinei. El ridică însă capul şi-i strigă lui Cezar la ureche:

— Ascultă, Cezar! Tu ştii foarte bine că pe lacul Tokern sunt încă raţe atât de multe, încât ele umplu văzduhul ca nişte nori. Spune că nu-i ade­vărat că oamenii au de gând să le lase pe drumuri!

Cezar sări atunci ca ars şi se năpusti asupra Clorinei cu atâta violenţă, încât pisica fu nevoită să se salveze urcându-se pe o poliţă.

— Te-nvăţ eu să taci când vreau să dorm! urlă Cezar. Am auzit şi eu că e vorba să se scoată apa din lac anul ăsta. Despre acest lucru a fost însă vorba de atâtea ori pînă astăzi şi totuşi nu s-a făcut nimic, încît n-am nicio grijă. Pe urmă, secarea asta e o treabă cu care nu-s de acord. Unde s-ar mai face vânătoarea dacă lacul Tokern ar fi secat? Eşti o mare neghioabă dacă te bucuri de aşa ceva! Gândeşte-te: ce distracţie am mai avea noi, adică eu şi cu tine, dacă n-ar mai fi păsări pe lacul Tokern?