Fixismul iepelor germane

În cele trei zile de mers cu autobuze și tramvaie despre care am povestit aici, întrucât pierdeam mereu autobuzul de la 15:30 și aveam aproape o oră de așteptat până la următorul, ne duceam până la Edeka - un supermarket aflat la cinci minute de mers pe jos de stație. Oricum trebuia cumpărată pâine, cel puțin.

În prima zi, am luat ce am luat și ne-am prezentat la Kasse. Casiera, o tipă tânără și durdulie, nu arăta cu nimic diferit de o iapă din cele pe care le vezi pretutindeni pe străzile Germaniei. Nu se remarca prin nimic, în afară - aveam s-o aflu rapid - de fixismul ideilor. Am scos cardul să plătesc, tipa mi l-a luat din mână, s-a uitat la el și a început să turuie ceva pe nemțește. Evident că n-am înțeles nici măcar un cuvânt, însă era limpede că ceva nu-i convenise. I-am spus că nu înțeleg ce vrea și am rugat-o să încerce să mă lămurească pe englezește. La care a mai vărsat o oală cu texte germane. Am întrebat-o: „asta a fost în engleză?” Și atunci a început să-mi explice pe limba lui (Shakespeare era să zic) pe limba lui Obama, că nu poate să accepte cardul meu întrucât nu este semnat. Aham! Așadar, nu era semnat. Dar tot așa, cu cardul nesemnat, cumpăr eu diverse chestii de la alt magazin din lanțul Edeka, anume de la ăla care e cel mai apropiat de imobilul în care îmi fac veacul. Cumpăr de-acolo de cel puțîn juma' de an și nimeni niciodată nu m-a întrebat de semnătura aia. I-am spus individei acest lucru, dar pe ea n-o interesa absolut nimic pe lume în acea clipă, în afară de faptul că eu nu aveam semnătura pe card. Evident, semnătura aia o puteam face oricând, cu un nenorocit de marker. Lipsa semnăturii era limpede că nu poate reprezenta o problemă, câtă vreme e la latitudinea deținătorului de card dacă o aplică sau nu. Da, dacă ar fi fost o semnătură fotografiată și inserată în însăși structura cardului, precum figura proprietarului, lipsa ei ar fi fost o problema reală. Așa însă, agitația iepei de la Kasse nu avea niciun sens. Puteam să mă duc înapoi în magazin, să iau de pe raft un marker, să semnez cardul cu el și gata - după mintea individei totul ar fi fost în regulă.
Dar n-am mai făcut nimic, eu întotdeauna în fața fixismului imbecil mă moi. Aveam niște mărunțiș prin buzunare, așa că am plătit cash și m-am tot dus. Pe drum, i-am explicat Mariei cum stau lucrurile cu individa respectivă și cred că am întrecut măsura în privința epitetelor și comparațiilor, pentru că la un moment dat am auzit-o: „OK, tata, gata, ajunge!”