O poveste a lui Heikki Toppila

Fiul morţii

La hotarul dintre viaţă şi moarte se văd rătăcind mulţimi de oameni sleiţi, pustiiţi de boli, tîrîndu-se asemeni unor înspăimîntătoare şi respingătoare stîrvuri. Moartea le-a însemnat cu pecetea ei carcasele puturoase, deşi spre pajiştile însorite ale vieţii năzuieşte încă sufletul încărcat de păcate.

Aceasta este calea pe care o străbate şi Silveri, fiul morţii, ucigaş şi sperjur, un om negricios, slab, pe jumătate orb, care de trei ori a scăpat de securea călăului şi al cărui spate e însemnat de cicatricile usturătoare ale biciului la care a fost de şapte ori osîndit. Acolo Silveri-Fiul-Morţii se învîrte în acelaşi cerc, întem­niţat în timpul care se reînnoieşte mereu. Repetîndu-şi rătăcirile vieţii, el merge cu paşi gravi de la casă la casă prin satele întune­cate de dincolo de ţărmul deşteptării, se învîrteşte, cu carnea-i stîrnită, străbate ca şi înainte cărarea strălucitoare, deschide o uşă familiară, recunoaşte chipul ştiut al unei fete. Dar privirea fetei e stranie, lui Silveri i-e frică. Ce să se fi întîmplat oare? Privirea fetei e într-adevăr foarte ciudată... Silveri aruncă o privire piezişă. Vede o vatră îmbîcsită de funingine, o bancă, o etajeră, bîrnele înnegrite ale pereţilor. Cît e de ciudată această încăpere, încăperea aceasta atît de intimă odinioară... Iese şi o ia de-a lungul cărării ce duce la remiză... Tatăl fetei îl întîmpină dojenindu-l:

—  Hal de bărbat, să lase o fată în starea asta, bombăne tatăl. Toate astea au îmbolnăvit-o, şi mi-e  de-a  dreptul teamă  să  mă gîndesc ce-o să se aleagă de capul ei.

Tatăl are un aer grav, e supărat, şi cînd bombăne graseiază puţin. Silveri nu răspunde nimic şi-o apucă pe cărarea care duce la păşune.

—  Uită-te la el cum o întinde ca un pierde-vară, deşi ştie prea bine cum stau lucrurile.

Bătrînul continuă să bombăne cu aceeaşi graseiere. Silveri îşi vede de drumul lui, nici măcar nu întoarce capul, deşi privirea bătrînului îi arde ceafa, merge doar cufundat în sine.

Viaţa lui Silveri se scurgea cu repeziciune în vremea cînd bătea căile păcatului şi se lăsa purtat de zadarnicul vîrtej al plă­cerilor.

Şi iată că acum trebuie să fie biciuit... O poveste urîtă, nici vorbă... Se găsea la ferma lui Ramala, beat, chefuind cu mai mulţi cînd iapa cea neagră apăru în curte, sub fereastră, şi bău din mustul care fermenta în cadă. Bău lichidul cum ar fi băut apă astfel încît, după ce se clătină o clipă pe picioare, se prăbuşi ca lovită de-un glonţ.

—  Iapa neagră a crăpat, iapa neagră a crăpat, strigară copiii, adunaţi în faţa uşii.

Oamenii dădură buzna în curte.

—  S-a curăţat repede, zise umil.

—  Atît i-a fost, zise stăpînul  casei. Jupuiţi-i pielea!

Şi întreaga ceată de beţivani tăbărîră şi jupuiră iapa, care în clipa următoare alerga din nou prin curte, deşi pielea îi zăcea în iarbă.

Şi iată-l acum pe Silveri biciuit pentru isprava asta; nuielele îi gîdilă familiar pielea cicatrizată. Numai el e pedepsit... Pedeapsa aceasta crudă stîrneşte mînia lui Silveri. Numai lui i-au jucat ren­ghiul ăsta, să fie biciuit pentru că a jupuit un cal... Şi totuşi luaseră parte şi alţii, de altfel chiar stăpînul casei îi îndemnase s-o facă, şi el însuşi pusese mîna împreună cu ceilalţi...

Foarte rău că s-a întîmplat aşa... O să se răzbune el, o să jupoaie şi vacile lui Ramala... Ei da, aşa va face, va jupui vacile lui Ramala. Şi ce-o să mai rîdă atunci, o să-i înveţe Silveri minte... Vacile jupuite mugesc înaintea porţii lui Ramala, slugile strigă, şi stăpîna casei leşină în pragul grajdului... Silveri se prăpădeşte de rîs... Dar ce-i asta? Clipeşte din ochi. Va trebui oare să plîngă acuma după ce-a rîs pe săturate? Sade pe o bancă, la ferma luf Ratyla, mîncîndu-şi merindele din traistă, cînd stăpîna casei iese-n prag strigîndu-l:

— Ia vino'ncoa, la grajd!

Şi cînd se duce, acolo, în faţa grajdului, vede vacile jupuite, cu carnea tumefiată, şiroind de sînge.

—  Doamne sfinte, exclamă Silveri, nu erau vacile lui Ramala?

Silveri e întins pe bancă, legat, şi lovituri de nuiele cad cu nemiluita pe spinarea lui. Ele îi gîdilă cu familiaritate pielea cica­trizată... Doar el e pedepsit... Şi suferă cumplit din cauza asta... Doar el e pedepsit... Ce să fie apariţia asta întunecată? E aceeaşi iapă neagră, şi Silveri izbeşte în pielea ei cu pumnii pentru a o jupui, izbeşte, izbeşte mereu, la nesfîrşit...

Aşa se scurge existenţa lui Silveri, retrăindu-şi mereu trecutul, în felul acesta îşi plăteşte grelele păcate. Şi în timp ce zace acolo, în groapa caznelor, maică-sa vine să-i răcorească fruntea încinsă.

—  Trebuie s-o înduri şi pe asta, îi spune mama, păcatele-ţi sunt grele.

—  Da, sunt grele, repetă Silveri.

Abia acum şi-a dat seama. Sunt grele... Acum, că mama lui a venit să-l vadă, se simte atît de bine. Acum nu mai e decît un băieţaş care se joacă cu un cal de lemn alb, avînd parcă ciorapi negri în picioare. Muştele nu-i dau pace, una chiar îl şi înţeapă în genunchi. Silveri prinde gîngania, o chinuieşte un pic, apoi îi smulge labele şi aripile şi în cele din urmă o omoară.

— N-o omorî, îi spune mama. E păcat.

—  Ce-i aia păcat? întreabă Silveri.

În timp ce i se explică ce e un păcat, aude undeva o voce tremurată :

—  Şi chiar de-ţi sunt păcatele roşii ca sîngele, se vor albi ca zăpada...

Bătrînul Ihanteri tălmăceşte cuvîntul Domnului oamenilor care stau pe iarbă, în curte, el le spune că orice rău se toceşte şi piere încetul cu încetul, numai binele rămîne, negrul devine alb... Şi Silveri simte în sinea lui că odată şi odată, la sfîrşitul vremurilor, şi păcatele lui roşii ca sîngele se vor albi, demult a simţit lucrul acesta.

Dar, mai de departe, se aude o voce îngheţată, cuvintele neîn­duplecate ale omului sever care citeşte textul legii:

—  Oricine va avea legături cu o rudă legitimă sau nelegitimă, în linie ascendentă sau descendentă, şi dacă legătura are loc cu fiica fratelui, sau cu fiica surorii, sau cu urmaşii lor, şi dacă ast­fel are loc un adulter simplu sau dublu între rude apropiate, băr­batul va fi tras pe roată, iar femeia adulteră va fi arsă pe eşafod... Dacă însă, ca aici, legătura e mai puţin gravă, un simplu păcat trupesc cu o femeie necăsătorită, omul va fi pedepsit cu patruzeci de lovituri de nuiele...

Şi iată. O osîndă sîngeroasă îl aşteaptă acum pe Silveri. Dar e sfătuit să se împace, şi curînd iată-l în faţa unei porţi preabine-cunoscute. Ograda e plină de gunoi, o pisică moartă zace chiar pe scară. Silveri intră în casă, deschide o uşă pe care o ştie bine şi se trezeşte în faţa unei fete pe care o ştie la fel de bine.

—  Bună seara.

Silveri se aşază pe bancă fără ca cineva să-l fi poftit.

—  Aşadar nu prea merge treaba?

Fără a-i răspunde, fata îl priveşte straniu, cu ochii injectaţi. Ea rămîne locului, scotocind într-un coş.

—  Nu merge treaba?

Fata îl priveşte. Are o privire foarte ciudată, care pe Silveri îl face să se cutremure. Într-adevăr, privirea ei e foarte ciudată.

Din coş se-aude un scîncet.

—  Ce ai acolo, un copil?

Şi iată-l acum înaintea lui Silveri pe Santeri Kalaoja, noul iubit al fetei.

—  Va să zică asta era povestea? bombăne Silveri, şi cei doi se şi încaieră acolo în curte.

Omul loveşte, Silveri loveşte, în timp ce fata, cu pumnul ridi­cat, strigă ceva de neînţeles, aţîţîndu-l pe Santeri împotriva lui Silveri.

Silveri o ia la fugă dinaintea lui Santeri şi se afundă într-o pădure întunecoasă, rătăcind de-a lungul unor poteci umbroase şi întortocheate. Dinapoia arborilor îl pîndesc omuleţi de-o şchioapă, care, în vreme ce el se tîrăşte fără nicio apărare, îl înţeapă cu arme ascuţite, ce-i produc o durere usturătoare. Silveri-Fiul-Morţii caută scăpare în cel mai adînc desiş, dar cine-l aşteaptă acolo?... Tocmai Santeri Kalaoja care-l ameninţă cu un cuţit, scrîşnind din dinţi, mîrîind ca o fiară, provocîndu-l... Se încaieră cu furie, pumnii izbesc cu un zgomot surd carnea, dinţii scrîşnesc. Se bat scăldaţi în sudoare, opintindu-se, gîfîind. Silveri îi smulge arma lui Santeri şi izbeşte cu toată puterea. Se aude un pîrîit oribil, ceva cedează şi Silveri simte că Santeri îşi varsă asupra lui sîngele, un sînge cald, cu miros respingător. Sleit, se prăbuşeşte sub muribund. O greaţă puternică îl cuprinde, în timp ce sîngele cald curge de-a lungul corpului său. Nu vede, n-aude şi nu mai simte nimic altceva. Sîngele cald curge fără încetare peste el, înăbuşindu-l cu miro­sul lui...

Şi înainte ca leşinul să-l cuprindă, Silveri apucă să strige :

 — Luaţi de pe mine veşmîntul răzbunării, luaţi de pe mine veşmîntul răzbunării!

Într-un tîrziu, îl deşteaptă o durere ascuţită în spate. Ceata piticilor se agită, strigă şi gesticulează în jurul unor oameni care îl lovesc.

—  Vai ţie, Silveri-Fiu-al-Morţii, l-ai ucis pe Santeri Kalaoja! Ei strigă şi scrîşnesc din dinţi, împungîndu-l cu armele lor pe omul care fuge.

—  Doborîţi-l pe ucigaş, doborîţi-l pe Silveri-Fiul-Morţii!

Silveri străbate pădurea alergînd pe cărări întunecoase şi în­tortocheate. Oamenii îl urmăresc, strigînd şi înjurînd, pînă cînd îi pierd urma. Rămas singur în mijlocul pădurii, Silveri îşi dă seama că e scăldat în sînge şi geme:

—  Luaţi de pe mine veşmîntul răzbunării!

Şi din nou apare mama lui şi-i răcoreşte fruntea înfierbîntată.

—  Nu m-atinge, mamă, mi-e haina plină de sînge.

—  Da, fiule, e drept să fie aşa, spune mama. Mai trebuie să rabzi, păcatele-ţi sunt grele.

—  Da, sunt grele, grele, repetă Silveri.

A aflat-o pe pielea lui... Buna lui mamă a venit să-l vadă. Din nou, Silveri se simte mai bine. Se simte copil, e acasă în patul lui şi, lîngă el, mama îi explică ce înseamnă un păcat, un mare păcat.

—  Ce-i aia păcat? întreabă Silveri.

Mai e acolo pe bancă şi calul de lemn, care între timp s-a făcut negru de tot, şi Silveri îi spală coapsele întunecate, în vreme ce, alături de el, mama îi explică ce înseamnă un păcat, un mare păcat.

—  Ce-i aia un păcat? întreabă Silveri.

Şi i se explică ce e un păcat şi ce urmări are un păcat, o pedeapsă aspră, aceasta e urmarea. Legea spune: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, ceea ce altuia faci, ţie ţi se va face, cine-şi ucide aproapele, va fi la rîndul lui ucis...

—  Vai ţie, Silveri-Fiu-al-Morţii, l-ai ucis pe Santeri Kalaoja! Şi iarăşi parcă ar visa. Se află într-un loc în care trebuie să ucidă, pentru că acesta e ordinul autorităţilor. Ce miros îngrozitor de sînge omenesc! Parcă ar fi beat... Iată-i acum pe toţi... O gră­madă de oameni se bălăcesc într-o baltă de sînge, clătinîndu-se înmănuncheaţi. Silveri se află în mijlocul celor pe care i-a ucis în război. Aceste hoituri nu-l mai înspăimîntă, pe aceştia nu i-a ucis numai el, şi a fost aproape silit s-o facă, se simţea cuprins de-o ciudată beţie a crimei, însîngerat din cap pînă în picioare, strivea carne omenească vie, prefăcînd-o într-o informă masă neagră.

—  Vai ţie, omule, ce-ai făcut? aude o voce. Sîngele fraţilor tăi strigă din pămînt...

—  Dar ce? răspunde Silveri. Sunt paznicul fraţilor mei? Străbate cu paşi înceţi acest cîmp  acoperit de  răniţi, unde trunchiuri fără braţe şi fără picioare îl îmbrîncesc cu cioturile braţelor şi cu capetele lor. Silveri izbucneşte în rîs la vederea lor. Un bătrînel cu părul cărunt aleargă pe urmele lui, legănîndu-se pe cioturile scurte ale picioarelor însîngerate, şi se agaţă de mîna lui cu dinţii. Asta îl amuză pe Silveri, dinţii putrezi ai bătrînulul trosnesc, izbindu-se de mîna lui osoasă. Nu simte nicio durere, căci toate acestea le-a făcut împreună cu ceilalţi în vîrtejul răz­boiului. Asta nu lasă remuşcări... E într-adevăr nostim bătrînelul, cu părul lui cărunt stropit de sînge căzîndu-i pe gîtul subţire, şi mîinile sale mici, fără degete, caută să-i apuce mîna. Silveri se prăpădeşte de rîs. Locurile astea nu-l înspăimîntă, ba e chiar plă­cut aici.

Dar iată că e tras în altă parte, un lanţ parcă-l smuceşte în sus. Şi din nou se află în faţa căsuţei binecunoscute, în jurul căreia Silveri se învîrteşte ca o căţea în călduri. El vede fata din­colo de uşă. Stă acolo, scotocind în coş. Silveri se învîrteşte în jurul casei ca o căţea în călduri. Tatăl fetei iese şi o ia către sat, merge pentru o daraveră, are o hîrtie de o mie în buzunar. Bătrînul a depus mărturie mincinoasă în povestea cu Santeri Kalaoja. Silveri scrîşneşte din dinţi urmărindu-l pe bătrîn, ştie că acesta are o hîrtie de o mie în buzunar. De ce l-a apărat bătrînul pe Santeri Kalaoja în faţa justiţiei? Silveri se duce în pădure şi se izbeşte cu capul de trunchiul unui copac. De ce l-a apărat bătrînul pe Santeri Kalaoja?

Cu hîrtia de o mie în buzunar, bătrînul îşi vede de drumul lui, în timp ce Silveri face un ocol prin pădure şi-i înfige cuţitul în plămîni. Acum are din nou bani, rachiu, şi în faţa lui o noapte întreagă de desfrîu... O sală de bal plină de femei şi bărbaţi; de mult i-a devenit familiară această casă înăbuşitoare, această încă­pere ticsită de perechi învîrtindu-se într-o grămadă informă. Silveri e şi el luat de această mulţime, de această gloată mişcătoare, unde se îmbulzesc unii în alţii. Cineva îl ţine cu sila în acest ciorchine omenesc, din care tare ar vrea să iasă, dar nu poate scăpa. Braţe goale şi lungi ca nişte şerpi se desprind din mulţime, îl cuprind, îl atrag în această tărăşenie, în care bărbaţi şi femei, înghesuiţi unii în alţii, se duc şi vin purtaţi de-aceeaşi mişcare. Braţe galbene şi osoase îi strîng corpul descărnat, sute de mîini negricioase cu unghii ca nişte gheare îl trag de colo-colo. Înjurînd, Silveri se chinuie să iasă din gloată, dar se găseşte neputincios înaintea unei asemenea mulţimi. Turma omenească dă din colţ în colţ ca un animal inform. Din toate părţile, braţe şi picioare se desprind ca tantaculele lungi ale unei moluşte primitive pentru a-i atrage pe noii-veniţi în vălmăşagul lor. Silveri-Fiul-Morţii e tîrît în acelaşi vîrtej. Acum ştie unde se află, de mii de ori s-a mai zbătut în pră­pastia aceasta; astfel îşi plăteşte vechile păcate.

Dar dansul se iuţeşte şi Silveri se simte hărţuit în aceeaşi miş­care. E oprimat, chinuit, în culmea disperării. Din nou îl vede pe bătrîn mergînd de-a lungul drumului îngheţat; pantofii proaspăt unşi îi alunecă, bătrînul se clatină, cade; e foarte în vîrstă şi puţin cam ramolit, i-e ruşine că a căzut, îşi îndreaptă spinarea pentru a-şi da o înfăţişare mai bărbătească şi bîlbîie cu o voce nehotărîtă.

—  Lasă numai să ajung acasă, că-mi pun ei cuie la tocuri. Bătrînul graseiază puţin şi oamenii rîd de el.

—  Dă în mintea copiilor moşul, zic ei, i-e ruşine că a căzut. Pantofii-i lunecă şi nici picioarele nu-l mai ţin...

Bătrînul încuviinţează şi oamenii îl iau în rîs. Dar Silveri-Fiul-Morţii ştie că bătrînul are o hîrtie de o mie în buzunar, el face un ocol prin pădure şi-i înfige cuţitul în plămîni, apoi o ia la goană, ocolind hambarul şi iazul.

Îndurare, Doamne, îndurare, Doamne!

Hîrtia de o mie îi arde pieptul şi îndelungul dezmăţ nocturn reîncepe. Rachiul tare şi arzător clocoteşte în el, în timp ce în jur zumzăie viaţa şi dansul obscen al păcatului. Silveri e tîrît în mijlocul acestor fiinţe gelatinoase, prins în vîrtejul dansului ca un peşte în apă, în timp ce sîni goi, atîrnînzi şi burţi supte îi ating în trecere trupul descărnat. Asta îi dă o ciudată voluptate, care pare că-l vlăguieşte, această atingere stîrneşte o durere cunoscută cărnii sale torturate, brăzdate de răni. E dureroasa voluptate a cărnii, devenită insensibilă de prea multă suferinţă, dospită în chi­nuri de iad. Silveri se desfată, gustînd cu zgîrcenie pînă şi cea mai mică senzaţie de plăcere, ca avarul care molfăie un cap de scrum­bie putredă. Voluptatea asta îl sleieşte şi-l adoarme.

Silveri se trezeşte cu o senzaţie de durere: îl bat cu nuiele murate   în   saramură, pentru  că  jupuise  calul...  Doamne,   şi   ce doare! Şi asta, doar pentru că jupuise calul, dar lasă c-o să vadă ei... Totuşi, nu-i face plăcere să se gîndească la toate acestea... S-a sfîrşit cu jupuiala, se bea din nou şi, în toiul petrecerii, iapa jupuită apare clătinîndu-se în pragul încăperii, bălăbănindu-şi capul de la stînga la dreapta. Copiii urlă, beţivii răcnesc:

—  Ce cauţi aici, mîrţoagă?

—  Crapă odată, sperietoare, crapă odată!

—  Ah, fir-ai să fii...

Femeile bocesc şi stapîna casei a îngheţat de groază.

Dar numai Silveri e osîndit la nu ştiu cîte lovituri de bici... Asta îl doare şi mai mult decît nuielele sărate... dar lasă c-o să vadă ei...

Şi acum Silveri, din nou liber, se află în pădure. La adăpostul unui tufiş, o cadă cu must. El mînă într-acolo cele două vaci, vaca cu talangă şi cea cu capul bălţat, abia cumpărată de la tîrg. Hai­deţi, umpleţi-vă burdihanele! Vacile beau mustul şi se prăbuşesc în iarbă. Silveri le jupoaie pielea şi se duce să aştepte la Ramala.

Şi cînd se lasă seara şi vacile se întorc, alături de celelalte, se tîrăsc pe genunchi şi cele două vaci jupuite, scoţînd mugete sfîşietoare. Priveliştea e cumplită. Slugile strigă şi stăpîna casei leşină în pragul grajdului. Dar pe Silveri îl ţine rîsul. Iată o răzbunare frăţească pentru ei. De ce să fie numai el condamnat la bici?

Apoi totul se înceţoşează. Acum se află undeva, în altă parte. I se arată două vaci jupuite, cu carnea tumefiată, rotindu-se în cerc, tîrîndu-şi în urma lor pieile sîngerînde, şi o voce furioasă repetă:

—  Tu ai făcut asta? Tu ai făcut asta? Şi din nou totul se înceţoşează.

Se găseşte acum undeva, la o mare adîncime, în inima pămîntului, în mijlocul unei materii grele şi vîscoase. E greu să te mişti aici, trebuie să dai din coate şi să te opinteşti. Iată din nou casa, ceata de beţivani mişună înăuntru, o lumină albastră întunecată străluceşte prin fereastră. Cineva s-a şi dus să vadă despre ce e vorba. Se aud strigăte nedesluşite în curte şi în tindă. Cineva strigă din uşă că iapa neagră care a băut must zace acum moartă în curte.

— Las-o acolo, i se răspunde dinăuntru.

— Să mergem totuşi s-o jupuim de piele, propune o voce de stăpîn.

Silveri se duce în curte şi jupoaie o mîrţoagă neagră, mare cît un munte uriaş şi puturos, şi i se pare că de o sută de ani se află acolo jupuind acelaşi stîrv. Se întunecă şi mîinile alunecă între carne şi piele. Cineva spune că mîrţoaga e vie. Într-adevăr, se mişcă, iat-o în lumina albastră mişcîndu-se greoi. Capul jupuit, de-o albeaţă strălucitoare, are o uşoară mişcare ciudată: sus, jos, sus, jos... Silveri e înspăimântat, dă pe gît un pahar, şi încă unul. Lumea se învîrteşte cu el şi urechile îi vîjîie. Din nou vede ciorchinele de oameni beţi forfotind, dansînd, îmbrăţişîndu-se... Undeva strălu­ceşte o lumină roşie. Dumnezeule, ce e asta? Oameni cu nasturi care lucesc vin, îl duc pe Silveri în sala spaţioasă a tribunalului şi judecătorul rosteşte o sentinţă severă.

—  Cum, numai eu? face Silveri, încercînd să  se apere, dar judecătorul îl dă afară.

În vestibul şi în curte o ceată de oameni negri îl batjocoresc gălăgios :

—  Nu te speria, păcătos bătrîn... Ah, ah, ah!

Într-adevăr, şi-a primit de-acum pedeapsa... Dar ăştia care rîd de el... Silveri se hotărăşte să se răzbune... Iată cele două vaci frumoase ale lui Ramala păscînd iarba galbenă, le dă să bea un must tare. Ele beau cu lăcomie, apoi cad pe spate, cu picioarele în sus. Şi totul reîncepe: jupuirea, apoi scena de la fermă şi de la gospodărie.

—  Cine a făcut-o? Cine-a făcut-o?

Silveri e la strîmtoare. Din nou e biciuit pentru asta. Şi mereu la fel, mereu la fel, pînă la sfîrşitul veacurilor...

—  Omul culege ce-a semănat...

Nu-şi mai aduce aminte de cît timp zace acolo, dar aude o voce de-aproape:

—  Omul culege ce-a semănat...

Se simte foarte rău, nu poate mişca nici mîinile, nici picioa­rele, şi iată-l pe bătrînul care-l dojeneşte:

—  Ai părăsit-o pe fată; tu, un bărbat...

Bătrînul îi apare limpede în lumina albastră întunecată.

—  Aşadar, ai fost biciuit şi acum zaci aici? Asta şi meritai. Fata stă alături de el şi leagănă coşul.

—  Ai un copil acolo?

Se simte atît de rău în pat, spatele îi arde ca şi cum i-ar fi luat foc, nu poate ridica nici braţele, nici picioarele...

O lumină roşie străluceşte la uşă. Îl vede pe noul ei bărbat Santeri Kalaoja... Are nasul coroiat şi gheare de vultur; se aruncă asupra lui Silveri, îl muşcă şi-l loveşte cu picioarele. Fata stă lîngă coş şi rîde. Bărbatul e noul iubit al fetei, Santeri Kalaoja.

Îndurare, Doamne, Doamne Isuse, îndurare.

Silveri se afundă tot mai adînc într-o prăpastie vîscoasă şi lipicioasă. I-e frică, se simte rău. Mici gnomi roiesc în jurul lui, îl muşcă, îl înţeapă — un zbîrnîit de tăuni, un urlet şuierător, repetat de mii de guri, îi umple urechile :

—  Vai ţie, Silveri-Fiu-al-Morţii, l-ai ucis pe Santeri Kalaoja. Silveri se ridică, i-alungă pe pitici, înaintează tîrîndu-se prin materia cleioasă, merge tîrîndu-se în noroi ca o reptilă informă din primele timpuri ale omenirii.  În faţa lui ceva se mişcă... Silveri îl urmăreşte cu privirea... E bătrînul, sfrijit de tot, care înaintează clătinîndu-se. Şi lui i-e foarte greu să meargă. Din cînd în cînd cade şi bîiguie:

—  Lăsaţi numai s-ajung acasă, că bat eu cuie la tocuri! Silveri se tîrăşte spre el, îl urmăreşte, celălalt fuge cu gura strîmbată de-un rictus care-i descoperă dinţii şi în cele din urmă îl doboară. Zac acolo unul peste altul, gemînd de durere. Îl cuprinde o senzaţie ciudată. Ce se întîmplă? Ei sunt parcă o singura făptură  vie,  cele patru braţe  şi  cele patru picioare  fac  mişcări ciudate, iar cuţitul e adînc înfipt în plămîni...

Dumnezeu să se îndure de noi.

Silveri se deşteaptă din visul său cumplit. Toate mădularele îi ard, simte o apăsare, spiritul său e stăpînit de groază, păcatele pe care le-a săvîrşit cu bună ştiinţă îi apasă conştiinţa ca nişte stînci.

—  Cînd va străluci soarele în această întunecime? strigă Silveri îngrozit. Scoateţi de pe mine veşmîntul răzbunării, scoateţi de pe mine veşmîntul răzbunării!

—  Eşti negru şi roşu ca sîngele, rosteşte o voce necruţătoare, îndelung trebuieşti spălat, îndelung trebuieşti purificat prin sufe­rinţă...

— Spală-mă, spală-mă, Savaot, Domn al oştirilor! Sunt ne­gru şi roşu ca sîngele. Spală-mă, spală-mă.

Şi din nou Silveri e tras în jos, smucit cu un lanţ într-un fel de materie albastră, din nou vede ceata beţivilor... Cineva striga:

—  Iapa neagră a băut must, zace în curte în nesimţire.

În depărtare străluceşte o lumină roşie, dar sub ochii lui stăruie imaginea calului mort. Cu toţii împreună îl jupoaie... Dar nici n-apucă să-i aştearnă pielea în iarbă, că animalul se şi ridică. Stăpîna casei ţipă, ţipă şi stăpânul, în timp ce iapa umblă clătinîndu-se prin curte, legănîndu-şi cu o mişcare ritmică, de la dreapta la stînga, capul jupuit şi buhăit... Apoi totul se înceţoşează. Toropit, aproape inconştient, Silveri aude din nou vocea care-i dezvăluie că-i vor mai creşte peri, peri albi noi-nouţi, că negrul va deveni alb... Asta pricepe şi Silveri, de altfel a şi presimţit-o demult, că în cele din urmă, în focul suferinţelor, crimele se spală.

Ca dintr-un leşin dureros, vînăt ca cenuşa, Silveri aude ex­punerea judecătorului. Se înfăţişează tot felul de crime, şi vocea omului care citeşte legea are un ciudat sunet metalic:

— Oricine va avea legătură cu o rudă legitimă sau neligitimă, în linie ascendentă sau descendentă, şi dacă legătura are loc cu fiica fratelui, sau cu fiica surorii, sau cu urmaşii lor, şi dacă astfel are loc un adulter simplu sau dublu între rude apropiate, bărbatul va fi tras pe roată, iar femeia adulteră va fi arsă pe eşafod... Dacă însă, ca aici, legătura e mai puţin gravă, un simplu păcat trupesc cu o femeie necăsătorită, omul va fi pedepsit cu patruzeci de lovituri de nuiele...

Aceasta era deci osînda lui Silveri, a treia osîndă, şi acum s-a ajuns la cercetarea celei de-a şaptea crime. Silveri se află în camera de tortură. I se dă pucioasă topită ca să i se sporească durerile. I se striveşte degetul mare, i se întind membrele. Se aud horcăituri şi gîfîieli. Călăul strînge şurubul şi învîrte pîrghia, în timp ce judecătorul vorbeşte prizonierului şi dă ordine călăului.

— Învîrte pîrghia, învîrte pîrghia. Altfel nu scoţi nimica de la el. Strînge-i mai vîrtos braţele şi picioarele... Mărturiseşte el pînă la urmă... încă puţin... O să spună totul, păcătosul... Oare ăştia nu simt durerile? Nu-i posibil... Ai făcut-o singur? Cu un cuţit... Fireşte... Erai orbit de mînie cînd ai lovit? Slăbeşte un pic, prizonierul mărturiseşte... Cu un cuţit... Da, da... Slăbeşte un pic cătuşele, să înţeleg ce spune... Din cauza fetei? Un copil, fetei tale? Gîfîie şi horcăie iarăşi, nu se înţelege ce spune. Dă pîrghia puţin înapoi... încă puţin... Din cauza fetei, zici? Vor­beşte fără înconjur, dă-i drumul... în numele legii şi-al dreptăţii, fireşte... A avut un copil... V-aţi bătut... Vorbeşte deschis, nu-ţi pui pielea în joc pentru asta... Santeri Kalaoja a început? Spune pe şleau, nu-ţi rişti pielea pentru asta... O luptă dreaptă... Ai martori? Pe tată şi pe fiică. E în regulă, e în regulă...

Iată-l pe Silveri înaintea tribunalului, dar fiica şi tatăl dau vina pe el. Cui ce-i pasă de-un deţinut, de-un pierde-vară cu siguranţă condamnat la pieire?

Silveri trage o înjurătură înaintea tribunalului şi se mai alege şi cu o amendă pe deasupra. Dar ce importanţă mai poate avea... împăratul însă îl iartă de pedeapsa cu moartea, şi din nou Silveri e liber... Apoi, între timp, războiul, vremuri tulburi şi, ca divertis­ment, o mică petrecere, unde e mîngîiat cu nuiele. Timpul trece, de bine de rău, şi vine rîndul să fie cercetată isprava lui cea mare. Judecătorul şi pastorul îl interoghează sub jurămînt:

—  Silveri, fiu al Suzanei, tu eşti cel ce l-ai ucis pe bătrîn...

—  Nu mă torturaţi, strigă Silveri, am ucis, am ucis.

Aşa se scurge existenţa lui Silveri, o veşnică repetare a trecu­tului. Bătrîna strigă din poarta fermei lui Ratyla :

—  Vino-ncoa, la grajd!

—  Dar ce s-a întîmplat?

Silveri se duce. Două vaci jupuite mugesc în ocol.

—  Cine a făcut asta? Cine a făcut asta?

Bătrîna e mînioasă foc. Silveri pleacă copleşit de ruşine... Dumnezeule, îndurare!... Iat-o din nou pe fată şi pe Santeri Kalaoja — şi iar încăierarea şi omorul. Mintea lui Silveri se cufundă pe de-a-ntregul în ceaţă. Iad şi osîndă! Totul se amestecă într-un singur vîrtej. Cînd se vor sfîrşi toate astea? Veşnic acelaşi chin şi aceeaşi ruşine, fie-ţi milă, Doamne! Şi iată-l acum şi pe tatăl fetei, cel care a mărturisit fals în faţa justiţiei; din cauza asta zace acum aici, horcăind, ucis...

Îndură-te, Dumnezeule, Doamne Iisuse, îndurare!

Silveri evadează. De data asta izbuteşte şi el să fugă. Iad şi osîndă! A izbutit şi el odată să fugă. Înaintea lui cineva se bălăbăne ca o fîşie de ceaţă. E mama, care-l ascunde pe Silveri în spatele ei. Se simte atît de bine sub ocrotirea maică-sii.

Înaintea lor, pe-o frumoasă pajişte, văd plimbîndu-se prieteni din anii trecuţi ai vîrstei de aur a tinereţii. Şi, minune! Silveri nu-şi crede ochilor, iată iapa neagră venindu-i în întîmpinare, cu capul sus, călcînd cu un pas sprinten, ca altădată. Dar nu mai e neagră, capul şi gîtul îi sunt albe, şi spatele îi este acoperit cu o învelitoare albă.

—  Ridică învelitoarea, i se spune.

Şi cînd Silveri dă la o parte pătura, vede un păr alb ca zăpada şi fin ca mătasea.

—  A fost făcut să crească sub pătură, i se explică.

Silveri îl netezeşte cu mîna... într-adevăr, părul i-a crescut peste tot, un păr alb ca zăpada. La picioare, sub genunchi, acolo unde nu fusese jupuită, mai e încă păr negru şi amestecat, dar în celelalte părţi e peste tot alb.

— E bălaie acum — i se spune — negrul s-a făcut alb.

Silveri se bucură de toate astea, îi face plăcere să privească animalul alb care se zbenguie în faţa lui, pe iarbă. Beat de fericire, Silveri îngînă :

— Zideşte-mi, Doamne, un adăpost, să mă ascund de păca­tele mele, zideşte-mi o ascunzătoare şi împrejmuieşte-o cu o îngră­ditură de fier.

Aceste gînduri îi trec prin cap lui Silveri, în timp ce o lumină ciudată îl luminează, şi se simte fericit...

Apoi, mama vine din nou către el şi-l duce spre o lumină strălucitoare. Doi copii frumoşi vin din direcţia luminii, plutind pe-o cale aurită. Cusăturile straielor lor strălucesc ca pietrele preţioase. În timp ce copiii se apropie, precipitîndu-se către el, Silveri recunoaşte pe faţa unuia trăsăturile fetei pe care o iubise, şi în fetiţa care-i dansează în preajmă, pe copilul lor drag...

— Iată-i, zice mama, în curînd vei fi izbăvit de toate.

— Da, în curînd...

Dar demonul îndoielii pune stăpînire pe cugetul lui Silveri. Să fi venit oare ceasul acela? Să se sfîrşească oare tot răul aşa curînd? Nu, nu e posibil să se fi sfîrşit, încă nu... Şi în clipa cînd fata şi copilul plutesc foarte aproape, Silveri încearcă să-i atingă. Dar între ei se află un zid de netrecut, şi fata se face nevăzută împreună cu copilul, ca într-o ceaţă. Silveri nu mai vede şi nu mai aude nimic... Numai o ciudată dorinţă îl împinge mereu înainte, îna­inte... O disperare fără seamăn îl mistuie, îl mînă mereu înainte. Din nou se află în curtea din dos a fermei lui Ratyla, două vaci jupuite mugesc în ocol, bătrîna urlă, furioasă foc:

—  Tu ai făcut-o? Tu ai făcut-o?

Astfel se învîrteşte Silveri-Fiul-Morţii, retrăindu-şi rătăcirile vieţii — zi şi noapte, vară şi iarnă, astfel poate fi văzut îndreptîndu-se către ţărmurile veşniciei, plătindu-şi păcatele grele în mistuitorul foc al suferinţelor.