Azi se implinesc 2013-1936 ani de cand a murit Rudyard Kipling (ah, fir-ar, datorita noii culturi imi vine sa zic "Keep linging"), autorul uneia dintre cartile esentiale ale copilariei unor oameni (in special cei nascuti pana prin 1980), anume "Jungle Book". Multa lume, in special doamnele si domnisoarele sensibile, il cunosc mai degraba dupa poemul sau "If", care stoarce pretutindeni lacrimi, suspine si diverse alte sunete de aprobare. Iata una din povestile sale mai putin cunoscute:
Slugile
Măriei Sale
Plouase necontenit şi din greu, vreme de o lună încheiată, peste
tabăra formată din treizeci de mii de oameni, câteva mii de cămile, de
elefanţi, de cai, de boi şi de catâri care fuseseră concentraţi într-o
localitate numită Raval Pindi, pentru a fi trecuţi în revistă de Viceregele
Indiei. Acesta se pregătea să primească vizita Emirului din Afganistan, un
domnitor sălbatic, dintr-o ţară şi mai sălbatică. Emirul adusese cu el o gardă
personală formată din opt sute de călăreţi şi tot atâţia cai, care nu văzuseră
până atunci niciodată un cantonament şi nici o locomotivă: oameni sălbatici şi
cai sălbatici din funcul cel mai întunecat al Asiei Centrale.
Kipling cu Mark Twain |
— Ieşi repede, căci se apropie! Cortul meu a fost dărâmat!
Înţelesei imediat ce vroia să spună şi după ce-mi trăsei cizmele, îmi luai
mantaua de ploaie şi mă repezii afară. Vixen, foxterierul meu, ieşi pe cealaltă
parte a cortului, şi numaidecât după aceea am auzit nişte răcnete şi mugete, pe
urmă văzui prăjina din mijloc că începe să danseze şi să se agite ca un om
beat. O cămilă se încurcase între frânghii şi cu toate că eram supărat şi ud
până la piele, nu mă putui stăpâni să nu râd. O rupsei pe urmă la fugă, căci nu
puteam bănui câte cămile scăpaseră din ţarc, şi puţin după aceea ajunsei destul
de departe de tabără, bălăcind prin băltoacele care îmi ieşeau în cale.
Într-un târziu mă împiedicai de afetul unui tun, aşa că putui
să-mi dau seama că am ajuns în liniile unde era artileria, postată pentru
noapte. Cum nu eram deloc dispus să mai orbecăiesc prin întuneric şi noroi, îmi
întinsei mantaua de ploaie peste ţeava unui tun şi, cu câteva prăjini pe care
le găsii în apropiere, îmi făcui un fel de wigwam şi mă întinsei pe afetul unui
al doilea tun, ca imediat să mă întreb încotro o fi apucat biata Vixen şi în ce
parte mă găseam eu însumi în această clipă
Tocmai când era să aţipesc, am auzit zornăitul unor hamuri şi un
nechezat stăpânit, iar în clipa următoare pe lângă mine trecu un catâr care îşi
scutură urechile ude de ploaie. Catârul făcea parte dintr-o baterie de tunuri
cu vizor, căci îl recunoscui fără greutate după zăngănitul de lanţuri şi de
curele care erau legate de şaua lui căptuşită cu pături. Tunurile cu vizor sunt
piese mici de artilerie, făcute din două bucăţi care trebuiesc înşurubate una într-alta
când vrei să te serveşti de ele. Tunurile acestea se întrebuinţează în munţi şi
în orice parte s-ar putea găsi o potecă pe unde să urce un catâr, iar în
regiuni stâncoase sunt de cel mai mare folos.
După catâr venea o cămilă ale cărei picioare lungi şi şubrede
lunecau prin clisa de noroi, iar gâtul lung i se legăna în toate părţile, ca
al unei găini zăpăcite. Din fericire învăţasem de la indigeni limbajul
animalelor - nu al celor sălbatice ci al celor domestice - şi înţelesei ce li
s-a întâmplat. Cămila trebuie să fi fost chiar cea care se încurcase în cortul
meu, căci o auzisem întrebând catârul:
— Ce să fac acum? Încotro să mă duc? M-am bătut cu o sperietoare
albă care se agita în aer, dar a pus mâna pe o prăjină şi m-a lovit peste gât.
(Acesta era stâlpul pe care fusese ridicat cortul meu, aşa că-mi făcu plăcere
să aud ce spune). Să mai alergăm?
— Va să zică tu şi prietenii tăi, răspunse catârul, aţi răscolit
toată tabăra? Mâine în zorii zilei vă vor scutura puţin de praf, dar ca să-ţi
dai seama ce înseamnă asta, voi încerca eu să-ţi dau o neînsemnată arvună.
Auzeam clinchetul hamului şi al lanţurilor de la şa, iar pântecele
cămilei sună ca o tobă uriaşă sub cele două rânduri de copite pe care le primi
de la catâr.
— Altădată să faci bine să nu mai alergi ca o bezmetică printre
catârii de la tunuri, strigând că e foc şi că au dat hoţii. Culcă-te aici şi
nu-ţi mai legăna gâtul acela deşirat.
Cămila se întinse desfăcându-şi picioarele ca un compas şi după
ce icni o dată, se aşeză pe jos. Prin întuneric se auzi o bătaie de copite
apropiindu-se în cadenţă de ei, şi un cal voinic de trupă veni ca la paradă,
apoi sări peste afetul altui tun de alături de mine şi se opri lângă catâr.
— Asta este o adevărată ruşine, zise el suflând pe nări. Săptămâna
aceasta cămilele au intrat pentru a treia oară în ţarcul nostru. Cum va putea
un cal să-şi păstreze puterile ca să fie în formă, când nu-l lasă niciodată să
se odihnească? Cine umblă pe aici?
— Eu sunt, catârul de la afetul tunului numărul doi, din prima
baterie de tunuri cu vizor, iar cel de colo este unul dintre prietenii voştri.
Dar tu cine eşti?
— Numărul cincisprezece, Grupa E, din Escadronul nouă Lăncieri.
Calul lui Dick Cunliffe. Fă-mi te rog şi mie puţin loc.
— Te rog să mă ierţi, zise catârul, e atât de întuneric încât nu
se mai vede nimic. Nu ţi se pare că aceste cămile sunt nesuferite? Am ieşit din
ţarcul nostru şi am venit încoace, ca să-mi caut linişte şi odihnă.
— Domnii mei, bâlbâi cămila umilită, noaptea aceasta am avut vise
urâte şi ne-am înspăimântat foarte. Eu nu sunt decât o cămilă de transport şi
fac parte din regimentul 39 de infanterie indigenă, tocmai din cauza asta eu nu
pot fi atât de vrednică cum sunteţi dumneavoastră, domnii mei.
— Atunci de ce nu cari bagajele regimentului 39 infanterie în loc
să alergi ca o bezmetică prin tabără? întrebă catârul.
— Au fost vise urâte, răspunse cămila, vă rog să mă iertaţi. Ce se
aude, trebuie să o rupem din nou la fugă?
— Stai binişor, interveni catârul, că de unde nu, ai să-ţi rupi
cataligele alergând printre tunuri, apoi ciuli urechea şi ascultă: Aceştia sunt
boii! Pe legea mea, tu şi cu prietenii tăi aţi răscolit toată tabăra, şi nu e
lucru tocmai uşor să pui în picioare cireada de boi care trag la baterie.
Am auzit un lanţ greu târându-se pe pământ şi imediat după aceea
apăru o pereche de boi albi înjugaţi care mergeau trişti alături; animale din
acelea care sunt înhămate la tunurile grele de asediu, când elefanţii refuză să
mai înainteze sub ploaia de gloanţe; pe urma lor venea un alt catâr mai tânăr,
care aproape călca pe lanţul ce-l târau după ei, şi striga disperat: “Billy”.
— Acesta este unul dintre recruţii noştri, lămuri catârul cel
bătrân, şi mă cheamă pe mine. Încoace tinere şi nu mai striga, căci întunericul
nu face rău nimănui.
Boii se culcară şi începură să rumege tihniţi, dar catârul cel
tânăr se strânse alături de Billy.
— S-au întâmplat lucruri îngrozitoare, Billy, zise catârul. Au
dat buzna în ţarcul nostru. Ce crezi, au de gând să ne ucidă?
— Mi-ar face multă plăcere să-ţi pot arde o pereche de copite,
numărul unu, răspunse Billy. Cine a mai văzut uncatâr de paisprezece şchioape,
cu educaţia pe care o ai tu, ca să facă bateria de ruşine în faţa acestor domni?
— Ia-o domol, dragul meu! interveni calul. Ştii foarte bine că la
început întotdeauna este aşa. Eu când am văzut om pentru întâia dată (asta s-a întâmplat
în Australia şi aveam trei ani) am alergat îngrozit o jumătate de zi, dar dacă
aş fi văzut atunci o cămilă, cred că aş mai alerga şi astăzi. Aproape toţi caii
noştri pentru cavaleria engleză sunt aduşi în India de-a dreptul din Australia
şi dresaţi chiar de oameni de trupă.
— Este destul de adevărat, răspunse Billy, dar pentru atâta lucru
nu mai tremura, tinere. Prima dată când mi-au pus şi mie hamul în spinare
împreună cu şaua şi lanţurile, m-am ridicat pe picioarele dinainte şi am
început să car cu copitele dinapoi, până ce am făcut praf tot ce era în jurul
meu. Pe vremea aceea încă nu cunoşteam toate tainele meşteşugului de a zvârli
cu copitele, dar cu toate acestea cei din baterie spuneau că aşa ceva n-au mai
văzut niciodată.
— Bine, dar de astă dată nu a fost vorba nici de ham nici de
lanţuri, ripostă catârul cel tânăr. Era ceva ca nişte trunchiuri de copaci
care grohăiau şi s-au repezit în ţarcul nostru; mie mi s-a rupt căpăstrul şi
nu mi-am mai găsit conducătorul; nu te-am putut găsi nici pe dumneata, Billy,
de aceea am fugit încoace împreună cu domnii aceştia.
— Hm, făcu Billy, eu când am auzit că s-au speriat cămilele, am
rupt-o la fugă de unul singur. Dar se vede că atunci când un catâr de baterie
şi mai ales de la tunuri cu vizor numeşte boii de la tunuri „domni”, trebuie
să fie grozav de speriat. Cine sunteţi voi aceia care v-aţi aşezat acolo?
Boii îşi înghiţiră rumeguşul şi răspunseră amândoi dintr-odată:
— Noi suntem jugul al şaptelea de la primul tun greu de asediu.
Noi dormeam când au venit cămilele, dar când au început să ne calce în
picioare, ne-am ridicat şi am plecat, căci e mult mai bine să te poţi întinde
liniştit, chiar în noroi, decât să fii călcat în picioare în aşternut proaspăt.
Prietenului dumitale care este aici de faţă i-am spus că nu este nicio pricină
de spaimă, dar se vede că el ştie mai multe decât noi şi s-a gândit că e mai
bine astfel. Uuh!
Pe urmă începură din nou să rumege.
— Iată ce înseamnă să te înspăimânţi tinere. Ai ajuns să râdă de
tine şi boii de la baterie... Cred că nu se poate să nu-ţi facă plăcere, ce
zici?
Am auzit cum îi clănţăneau dinţii şi tânărul catâr părea că spune
ceva, anume că lui nu-i e frică de niciun fel de halcă de bou din lume; boii
însă se mulţumiră să-şi apropie capetele unul de altul, de li se auziră coamele
lovindu-se între ele, şi continuară să rumege liniştiţi.
— După spaima pe care ai tras-o, nu mai fi acum şi supărat, căci
aceasta e cea mai urâtă dovadă de laşitate, zise calul. Cred că i se poate
trece oricui cu vederea când se sperie în timp de noapte din cauza lucrurilor
pe care nu le poate pricepe. Noi am scăpat din ţarcurile noastre de nenumărate
ori şi am rupt-o la goană cu toate că eram o herghelie de patru sute cincizeci
de cai, numai din cauză că un mânz proaspăt sosit a început să ne înspăimânte
cu nişte poveşti despre un fel de şerpi care se găsesc în Australia. Eram
îngroziţi de moarte şi am rupt căpestrele ca să putem fugi.
— Toate acestea sunt bune şi frumoase, când eşti în tabără. Nu
zic că după ce am stat la grajd o zi sau două, nu mi-aş pierde şi eu răbdarea
din cauza unui lucru de nimic; bine, dar ce faci în timpul serviciului?
— Asta e altă căciulă, răspunse calul. Dick Cunliffe este în şa,
şi-i simt genunchii cum mi se înfig în coaste, aşa că n-am altceva de făcut
decât să mă uit bine unde pun piciorul înainte, să mă ţin bine pe cele dinapoi
şi să bag de seamă încotro mă duce frâul.
— Ce va să zică asta: să bagi de seamă încotro te duce frâul?
— Ei comedie, sforăi calul, doar nu cumva vrei să afirmi că în meseria
ta nu te-au învăţat până acum ce înseamnă să bagi de seamă încotro te duce
frâul? Nu faci o ceapă degerată, dacă nu înţelegi să te întorci ca o sfârlează
imediat ce simţi că frâul se întinde pe gâtul tău. Asta poate însemna viaţă
sau moarte pentru omul pe care-l duci în spinare, dar în acelaşi timp poate
însemna viaţă sau moarte şi pentru tine. De cum simţi frâul strâns pe gât
trebuie să te întorci roată pe picioarele dinapoi. Dacă se întâmplă să nu ai
loc ca să te poţi întoarce, trebuie să te ridici în două picioare şi să te
întorci în jurul tău. Asta înseamnă să bagi de seamă încotro te duce frâul.
— Pe noi nu ne învaţă în felul acesta, răspunse Billy cu
indiferenţă. Nouă ni se spune să urmăm omul care ne duce de căpăstru şi să
mergem înainte, când ne îndeamnă, sau să dăm înapoi, când ne porunceşte. La
urma urmelor cred că este acelaşi lucru şi una şi alta. Dar acuma spune-mi,
rogu-te, meşteşugul acesta de fantezie şi de paradă, care de altfel trebuie să
fie destul de neplăcut pentru picioarele tale, la ce foloseşte?
— Asta depinde, răspunse calul. De cele mai multe ori trebuie să
mă reped în mijlocul unei grămezi de oameni cu capetele zbârlite şi în mâini cu
cuţite - cuţite lungi şi lucitoare, mult mai agere decât cuţitul veterinarului
- şi trebuie să bag de seamă ca cizma lui Dick să ajungă exact până lângă cizma
omului care este alături de el, dar fără să o încalece. Alături de ochiul meu
drept văd lancea lui Dick şi-mi dau numaidecât seama că nu e nicio primejdie,
dar n-aş vrea să fiu în locul omului sau al calului care se găseşte în drumul
nostru când ne repezim la înghesuială.
— Cuţitele lovesc? întrebă catârul cel tânăr.
— Aoleo... Într-un rând am fost lovit în piept de un cuţit, dar
asta nu s-a întâmplat din vina lui Dick...
— Cred că eu aş fi avut de lucru cu cel din vina căruia am primit
lovitura, declară tânărul catâr.
— Nu trebuie să cercetezi niciodată, ripostă calul. Dacă nu ai
încredere în omul care te conduce, atunci e mai bine să o rupi la fugă chiar de
la început. Tot aşa fac şi unii dintre ai noştri, şi eu nu-i dezaprob din
cauza aceasta. După cum v-am spus, lovitura n-a fost din vina lui Dick. Omul
căzuse, şi ca să nu-l calc în picioare, m-am întins să sar; în clipa aia mi-a
dat o lovitură de jos în sus. Când mi se va mai întâmpla aşa ceva, nu voi mai
sări, ci voi călca pe el cu sete.
— Hm, făcu Billy, mi se pare caraghios ceea ce spui. Cuţitele nu
sunt bune niciodată. E mult mai bine să urci o potecă de munte, în spinare cu o
şa bine încinsă, să te propteşti zdravăn în toate patru picioarele şi să
deschizi bine urechile; pe urmă te opinteşti şi te strecori ca un şarpe, până
ajungi la sute de metri deasupra tuturor, apoi te opreşti pe o muchie unde nu
este mai mult loc decât exact cât îţi trebuie ca să-ţi aşezi copitele. Când ai
ajuns aici, te opreşti şi nu mai faci nicio mişcare... şi nu ceri niciodată
conducătorului ca în astfel de împrejurări să te mai ţină de căpăstru,
tinere... ci stai binişor până când se montează tunul... pe urmă te uiţi cum
plouă în vale, printre ramurile copacilor, la sute de metri dedesubtul tău, de
parcă ar spulbera cineva seminţe de mac...
— Nu ţi se întâmplă niciodată să te poticneşti? întrebă calul.
— Se spune că atunci când un catâr se poticneşte, poţi pune cercei
în urechea unei găini, răspunse Billy. Din când în când se mai întâmplă ca o şa
prost încinsă să dea peste cap un catâr, dar aceasta se întâmplă rareori. Mi-ar
plăcea să-ţi pot arăta cum merge meseria noastră, căci e minunată. Mie mi-au
trebuit trei ani încheiaţi pentru ca să pot înţelege ceea ce-mi spuneau
oamenii. Tot meşteşugul este să te fereşti ca trupul tău să se profileze pe
seninul cerului, căci în felul acesta rămâi descoperit şi oamenii trag asupra
ta. Adu-ţi aminte de asta tinere. Ascunde-te întotdeauna cât poţi mai bine chiar
dacă ar fi să faci un înconjur de un kilometru de la drumul bătătorit. Când
facem astfel de urcuşuri, eu merg întotdeauna în fruntea bateriei.
— Cum adică, să fii împuşcat şi să nu te poţi repezi în grămada de
oameni care trag asupra ta? ripostă calul îngândurat. De aşa ceva eu n-aş fi
capabil, căci mi-ar veni poftă să plec la atac împreună cu Dick.
— Nu se poate, căci imediat ce eşti pe poziţie, îţi dai seama că
de asta se însărcinează bateria. Aceasta este tactică ştiinţifică şi foarte
simplă; cuţitele însă, ptiu...
Cămila de bagaje mişca mereu capul pe o parte şi pe alta a
trupului şi aştepta ca să se poată băga şi ea în vorbă. Pe urmă am auzit că-şi
drege nerăbdătoare glasul şi spune:
— Am făcut şi eu puţin război, dar e adevărat că nu am urcat poteci
pe munţi şi nici n-am galopat cum spune calul.
— Nu mai spune. Dar fiindcă veni vorba, ripostă Billy, trebuie
să-ţi spun că nici nu ai aerul să fii capabilă să urci poteci de munte sau să
galopezi... Haide, spune-ne şi nouă, burdufule, cum ai făcut?
— Cât se poate de simplu, răspunse cămila. Ne culcăm toate...
— Aoleo, dar asta ce o mai fi, murmură calul printre dinţi. Auzi,
culcate!...
— Ne culcăm... caravana de o sută de cămile cel puţin, continuă
dromadera, în careu cât se poate de larg, iar oamenii îngrămădesc bagajele şi
şeile pe partea din afară a acestui careu Pe urmă încep să tragă cu puşca peste
trupurile noastre, pe toate laturile careului.
— Ce fel de oameni trag cu armele? Oricine trece pe acolo? întrebă
calul. Ne-au învăţat şi pe noi la manej să ne culcăm şi să lăsăm călăreţii să
tragă cu arma pe deasupra noastră, dar singurul om în care aş avea încredere
pentru această încercare, ar fi Dick Cunliffe, căci ţeava armei mă gâdilă pe
spinare, şi-afară de asta nu pot vedea nimic cu capul întins pe pământ.
— Ce importanţă are cine trage pe deasupra ta, răspunse cămila,
când în apropierea ta sunt o mulţime de oameni şi de cămile, şi nori grei de
fum deasupra. Mie nu mi-e frică niciodată când lupta este în toi, de aceea
aştept liniştită să văd ce este.
— Cu toate acestea ai vise urâte şi răscoleşti toată tabăra în
timp de noapte, interveni Billy. Ei bine, eu cred că înainte de a mă întinde pe
pământ, nu vorbesc de culcare, capul omului care ar trage cu arma peste mine şi
copitele mele, ar avea să-mi spună ceva... Aţi mai auzit o astfel de inepţie?
Urmă o lungă tăcere, după care un bou de la tunurile de asediu
ridică fruntea şi zise:
— Toate acestea sunt caraghioslâcuri, căci pentru a te lupta nu
există decât un singur fel.
— Ei haide, spune înainte, îl îndemnă Billy. Te rog să nu-ţi fie
ruşine din cauză că sunt şi eu de faţă. Îmi închipui că voi plecaţi la luptă
săltând în vârful cozii! Nu e aşa?
— Un singur fel, repetară boii dintr-odată (probabil erau gemeni)
şi acesta este următorul: să pui la tânjeală cele douăzeci de juguri ale
noastre, în faţa tunului de asediu, imediat ce auzi că Două Cozi începe să
buciume din trompă. (În tabără elefantul este poreclit Două Cozi).
— Dar din ce cauză începe să buciume Două Cozi? întrebă catârul
cel tânăr.
— Ca să dea de ştire că el nu vrea să se mai apropie de norul de
fum care este în faţa lui... Două Cozi e mare secătură... Noi începem să ne opintim
toţi dintr-o dată... Haeva... Hullah... Haeva... Hullah! Noi nu ne căţărăm nici
ca pisicile şi nici n-o rupem la fugă ca juncanii, ci mergem în pas domol pe
câmp deschis, toate cele douăzeci de juguri, până când ne opresc; pe urmă ne
aşternem la odihnă şi tunurile grele încep să stea de vorbă cu câte un oraş
ascuns în dosul zidurilor făcute din pământ bătut. Pereţii încep să cadă
sfărâmaţi şi norii de praf plutesc în aer, de-ţi vine să crezi că sute de
cirezi se întorc la grajduri.
— În timpul acesta voi vă apucaţi să paşteţi? întrebă catârul cel
tânăr.
— Atunci sau altădată, e totuna, căci hrana e bună oricând.
Paştem până când vin să ne înjuge din nou, ca să ducem tunul acolo unde s-a
oprit Două Cozi. Se întâmplă câteodată ca din oraş să răspundă tunuri, şi câte
unul dintre ai noştri să fie omorât, dar în cazul acesta rămâne cu atât mai
multă iarbă de păscut pentru ceilalţi. Aceasta este soarta fiecăruia... nimic
altceva. Cu toate acestea Două Cozi e o mare secătură... Acesta este felul în
care trebuie să te lupţi... Noi amândoi suntem fraţi şi am venit din Hapur.
Tatăl nostru a fost taurul sfânt al lui Shiva. Atâta avem de spus...
— Ei bine, mi se pare că în noaptea aceasta am mai învăţat câte
ceva, zise calul. Dar dumneavoastră domnilor, cei de la tunurile cu vizor, mai
aveţi poftă de mâncare, când tunurile grele încep să tragă şi Două Cozi vine
după voi?
— Asta ar fi tot atâta, ca atunci când ne-am trânti jos şi am lăsa
oamenii să tragă peste noi, sau ne-am repezi între cei cu cuţitele. În viaţa
mea n-am auzit aşa palavre. Un colţ solid de stâncă, încărcătură bine
echilibrată, un conducător în care să ai toată încrederea că te va lăsa să pui
piciorul unde vrei, acestea sunt condiţiile în care aş accepta să fiu catârul
orişicui; cât despre altceva... nici prin gând nu-mi trece, zise Billy şi bătu
din picior.
— Fireşte, continuă calul, nu fiecare este făcut din acelaşi
aluat, şi bag de seamă că familia dumitale din partea tatălui, ar fi incapabilă
să înţeleagă anumite lucruri.
— Nu te lega de familia mea, ripostă Billy (niciunui catâr nu-i
place să i se aducă aminte că tatăl lui a fost măgar). Tatăl meu a fost un domn
din miazăzi care ar fi fost în stare să pună pe goană orice cal l-ar fi ieşit
în cale. Bagă în cap ceea ce-ţi spun, Brumby.
Brumby înseamnă cal sălbatic, fără niciun fel de ascendenţi în
familie. Gândiţi-vă ce-ar zice un cal de rasă dacă l-ai trata drept gloabă şi
vă puteţi închipui cum se simţi calul acesta din Australia auzind riposta
catârului. Ii văzui albul ochilor lucind prin întuneric.
— Ascultă, corcitură adusă din Malaga, răspunse calul scrâşnind
din dinţi, te voi face numaidecât să înţelegi că din partea mamei eu sunt
înrudit cu Carbine, cel care a câştigat premiul Melbourne, iar în ţara de unde
vin eu, nu suntem obişnuiţi să trecem cu vederea prostiile unui catâr cu limbă
de papagal şi cap de purcel, chiar dacă face parte dintr-o baterie de
petardieri care împuşcă şi cu fasole. Eşti gata să începem?
— Sus, pe picioarele dinapoi, râncheză Billy.
Amândoi se încordară pe picioare şi mă aşteptam să se încingă o
bătaie în toată forma, când din întuneric se auzi un trâmbiţat prelung şi din
partea dreaptă cineva strigă:
— Ce, vă apucaţi să vă bateţi acolo, copii? Liniştiţi-vă!
Se lăsară în patru picioare şi începură să sforăie cu scârbă, căci nici calul şi nici catârul nu suportă ca
alături de el să vorbească elefantul.
— E Două Cozi, zise calul. Eu nu pot să-l sufăr când îl văd cu
câte o coadă la fiecare extremitate a trupului. Două cozi pentru unul singur,
găsesc că e prea mult.
— Sunt de aceeaşi părere, aprobă Billy, apropiindu-se de cal, ca
să mai prindă curaj. În această privinţă ne înţelegem perfect.
— Cred că acest sentiment îl datorăm mamei noastre, răspunse
calul, şi nu văd pentru ce ne-am ciondăni din cauza unui lucru de nimic!...
Ascultă, Două Cozi! Eşti legat?
— Fireşte că sunt, răspunse Două Cozi şi chicotul îi gâlgâi în lungul
trompei. M-au legat de ţăruşi pentru noapte... Am auzit ce spuneaţi adineauri,
dar n-aveţi nici o grijă, căci eu nu vin să vă supăr.
Boii şi cămila murmurară cu jumătate de glas:
— Grijă din cauza lui Două Cozi? Ce copilărie! Apoi boii
continuară: Ne pare foarte rău Două Cozi că ai auzit ce s-a vorbit aici, dar cu
toate acestea este adevărat. Pentru ce ţi-e frică să mergi înainte, când
tunurile încep să vorbească între ele?
— Uite ce, răspunse Două Cozi şi se scărpină cu un picior dinapoi
în genunchiul celuilalt, cum ar face un copilaş care se pregăteşte să spună o
poezie. Nu sunt tocmai sigur că voi aţi putea înţelege motivele.
— Nu ştiu dacă vom înţelege, dar una ştim, anume că tunurile
trebuie duse până la capăt.
— Ştiu foarte bine, şi mai ştiu că voi sunteţi mult mai vrednici
decât vă arătaţi. Cu mine însă este altceva. Zilele trecute comandantul
bateriei mele mi-a spus pachiderm anacronic.
— Acesta este probabil un mod nou de a te lupta? întrebă Billy
care începuse să-şi vină în fire.
— Fireşte, voi n-aveţi de unde şti ce înseamnă asta. Eu, însă,
ştiu; asta înseamnă nici albă, nici neagră, ceea ce este exact cazul meu. Eu
îmi dau seama ce urmează după explozia unui obuz, dar voi, boii, n-aveţi habar
de aşa ceva.
— Eu pot să-mi dau seama, zise calul, şi cred că sunt pe aproape
de adevăr, dar, cât pot, caut să nu mă gândesc la aşa ceva.
— Eu pot vedea mai bine decât voi, şi mă gândesc mai mult. Eu am
de apărat din cauza trupului meu uriaş o porţiune mult mai mare decât
ceilalţi, şi ştiu dinainte că dacă mă voi îmbolnăvi, nimeni nu va şti cum
trebuie să mă îngrijească. Tot ce-mi pot face în astfel de cazuri, este să
oprească simbria conducătorului meu, în care eu nu pot avea nici un fel de
încredere.
— Aha, asta explică multe... Eu, însă, pot avea toată încrederea
în Dick, zise calul.
— Un regiment de oameni ca Dick nu m-ar putea face să mă schimb,
chiar dacă i-aş purta în spinare. Eu ştiu destule pentru ca să nu mă simt bine
în anumite împrejurări, dar tot nu ştiu de ajuns, pentru a merge înainte când
presimt că trebuie să mă opresc.
— Nu prea înţelegem, ziseră boii.
— Ştiu că nu înţelegeţi şi nici nu am vorbit cu voi, căci voi nu
ştiţi ce este sângele.
— Ba ştim, răspunseră boii. E ceva roşu care înmoaie pământul şi
miroase.
Calul zvârli cu picioarele şi sări de câteva ori în aer, apoi
începu să necheze.
— Nu mai vorbiţi de sânge, căci încep să-i simt mirosul numai când
mă gândesc la el. Îmi vine să o rup la fugă, imediat ce aud de sânge şi văd că
Dick nu este cu mine.
— Nu vezi că nu e niciun fel de sânge în apropierea noastră? De ce
eşti tâmpit, ripostară boii şi cămila.
— E ceva îngrozitor despre care nu-mi place să vorbesc, dar de
fugit tot îmi vine să fug, zise calul.
— Tocmai aici voiam să ajung, interveni Două Cozi şi începu să dea
din coadă pentru a le explica în ce fel stau lucrurile.
— Păi, suntem aici de cum s-a întunecat, răspunseră boii.
Două Cozi începu să bată din picioare de-i zăngăniră inelele de
fier pe care le purta.
— Tăceţi, căci n-am vorbit cu voi. Voi sunteţi incapabili să vedeţi
ce se petrece în capetele voastre.
— Fireşte că nu. Noi vedem cu cei patru ochi pe care îi avem,
numai lucrurile din afară, drept înainte.
— Dacă eu n-aş fi bun de altceva decât de atât, voi n-aţi mai avea
nevoie să trageţi la tunuri. Dacă aş semăna cu căpitanul meu, în capul căruia
se văd lucrurile ce vor urma, mult înainte de a deschide focul, şi care tremură
ca o vargă, dar tot nu o ia la fugă; cum zic, dacă aş semăna cu căpitanul, aş
trage eu tunurile în locul vostru. În orice caz, dacă aş fi fost atât de
deştept ca el, eu n-aş fi azi aici. Aş fi rege în junglă, cum am mai fost
odată; aş dormi zile întregi şi aş face baie când mă trage inima. N-am mai
făcut o baie bună de o lună de zile.
— Toate bune şi frumoase, dar cu asta n-am lămurit lucrurile,
oricât le-am lungi, conchise catârul.
— Ssst, interveni calul, mi se pare că eu am înţeles ce vrea să
spună prietenul Două Cozi.
— Peste câteva clipe vei putea înţelege şi mai bine, răspunse
Două Cozi supărat. Deocamdată, spuneţi-mi care este motivul că asta nu vă
place, şi ridicând trompa începu să buciume furios din ea.
— Opreşte, strigară amândoi deodată, atât catârul cât şi calul, şi
i-am auzit bătând furioşi din copite şi tremurând, căci mugetul unui elefant în
timpul nopţii este întotdeauna fioros.
— Nu mă voi opri deloc, până ce nu-mi veţi spune motivul pentru
care nu vă place. Hrrum! Hrr! Hrump! Hrra! în clipa următoare se opri pe
neaşteptate şi, auzind un scâncet prin întuneric, îmi dădui seama că Vixen
dăduse de urma mea. Căţeluşa mea ştia ca şi mine că elefantul nu se teme de
nimic în lume ca de un câine care latră; tocmai de aceea începu să sară în
jurul lui Două Cozi şi să latre, repezindu-se la picioarele lui.
— Pleacă de aici, căţelule, strigă elefantul. Nu mă gâdila la
glezne, că-ţi dau un picior de-ţi trece pofta. Haide, căţeluşule... haide,
cuţu. Du-te acasă, jogodie, şi nu mai lătra. De ce nu vine cineva să-l gonească
de aici, să nu mă muşte?
— Tare mă tem, zise Billy întorcându-se spre cal, că prietenul
nostru Două Cozi se teme şi de umbra lui. Dacă mi-ar fi dat mie porţie dublă de
hrană pentru fiecare câine pe care l-am plesnit în tabără cu copitele, astăzi
aş fi cel puţin atât de mare cât Două Cozi.
Fluierai şi Vixen veni în goană spre mine. Era plină de noroi de
sus şi până jos şi, după ce mă linse pe nas, îmi povesti lunga ei păţanie în
timpul cât mă căutase prin tabără. Nu-i spusesem până acum că eu înţeleg limba
animalelor, căci şi-ar ft permis faţă de mine cine ştie ce obrăznicii, de aceea
o înfăşurai în mantaua mea de ploaie, în timp ce Două Cozi bătea pământul
sforăind şi vorbind singur:
— E extraordinar! Nemaipomenit, spunea el. Acesta este răul de
care suferă toată familia noastră. Unde s-o fi ascuns jigodia asta?
Am simţit ca începe să pipăie cu trompa în jurul lui.
— Cred că fiecare îşi are slăbiciunea lui, continuă el strănutând.
Tot aşa şi dumneavoastră, domnilor, păreaţi foarte alarmaţi când am început
adineauri să bucium din trompă, nu este aşa?
— Nu tocmai alarmaţi, răspunse calul, dar îmi face impresia că am
pe spinare nişte ţânţari în loc de şa. Te rog să nu începi din nou.
— Eu mă sperii de un căţel, cămila asta de aici se sperie de ceea
ce visează noaptea.
— Cred că e foarte bine pentru noi că nu trebuie să ne luptăm cu
toţii în acelaşi fel, interveni calul.
— Eu mă mir, zise catârul cel tânăr care tăcuse vreme îndelungată,
de ce o fi trebuind în general ca noi să luptăm.
— Pentru că aşa ni se porunceşte, sforăi calul cu dispreţ.
— Serviciu comandat, adăugă Billy clămpănind din fălci.
— Hukm Hai! (Aşa e porunca) zise cămila gâlgâind din gât, iar Două
Cozi şi boii repetară după ea: “Hukm Hai!”.
— Bine, dar cine dă ordinele? întrebă catârul cel tânăr.
— Omul care merge înaintea ta, cel care te încalecă, cel care te
duce de căpăstru sau cel care îţi suceşte coada, răspunseră unul după-altul
Billy, calul, cămila şi boii.
— Dar lor cine le dă ordine?
— Ei, tinere, prea multe vrei să ştii, ripostă Billy, şi s-ar
putea ca drept răspuns să primeşti o lovitură de copită. Treaba ta este să
asculţi de ce-ţi spune omul care te duce şi să nu întrebi niciodată nimic.
— Are dreptate, interveni Două Cozi, eu însă nu pot asculta
întotdeauna, căci la mine, cum v-am spus, nu e nici albă, nici neagră; totuşi,
Billy are dreptate. Ascultă de omul care merge alături de tine, căci altfel
opreşti toată bateria în drum, şi pe deasupra te mai scutură şi de praf.
Boii de la baterie se ridicară să plece:
— S-a făcut ziuă, ziseră ei. Ne întoarcem în ţarcurile noastre E
adevărat că noi nu vedem decât ce este înaintea noastră şi nici prea deştepţi
nu suntem, dar tot atât de adevărat este că în noaptea aceasta noi am fost
singurii în tabără care nu s-au înspăimântat. Noapte bună, bravilor.
Nu răspuse nimeni şi, într-un târziu, calul, ca să schimbe vorba,
întrebă:
— Unde este căţelul? Un căţel însemnează întotdeauna că este şi un
om prin apropiere.
— Aici sunt, lătra Vixen de sub afetul de tun, alături de stăpânul
meu. Tu, cămilă bătrână şi fără minte, ai dărâmat cortul stăpânului, care, din
cauza aceasta, este foarte supărat.
— Tii, te pomeneşti că este un om alb pe aici? întrebară boii.
— Ba bine că nu, răspunse Vixen, sau poate credeai că stăpânul meu
este un cirezar negru?
— Uaa! Muu! Uaa! făcură boii. Hai să plecăm de aici mai repede!
Începură să se bălăcească în noroi şi se aranjară atât de bine
încât jugul le rămăsese încleştat în proţapul unui cheson de muniţii.
— Aşa vă trebuie, strigă Billy. Ce vă zbateţi aşa? Va trebui să
staţi acolo până se face ziuă. Ce e cu voi? întrebă el foarte liniştit.
Boii sforăiră pe nări, cum fac animalele domestice în India când
sunt speriate, şi începură să se opintească în jug, intrând tot mai adânc în
noroi, până ce lunecară şi căzură în genunchi ca să nu se mai ridice. Apoi
începură să mugească sălbatic.
— Dacă nu staţi liniştiţi, vă veţi rupe grumajii în jug, strigă
calul. Dar ce aveţi voi cu oamenii albi? Eu trăiesc bine cu ei.
— Oamenii aceştia ne mănâncă. Mai opinteşte-te o dată, zise boul
de hăis.
Jugul se auzi pârâind, pe urmă se rupse în două şi boii se
ridicară şi dispărură în tulbureala dimineţii.
Nu ştiusem până acum de ce animalele din India sunt atât de
speriate când văd englezi. Oamenii aceştia mănâncă fără nici o sfială carne de
vită, ceea ce nici un păstor indigen nu face, şi e foarte firesc ca astfel de
gusturi să nu le convină nici boilor.
— Să mă bată cu lanţurile care ţin loc de şleauri dacă mi-ar fi
trecut prin minte că şi două namile ca boii aceştia se mai pot speria de ceva,
zise Billy.
— Nu face nimic. Eu mă duc să văd cine este albul acesta, căci
după câte ştiu eu, mai toţi au ceva prin buzunare, zise calul.
— Atunci eu te las, căci n-aş putea spune că mă prăpădesc cu firea
din cauza lor. Afară de asta, albii care nu au un loc scutit unde să poată
dormi în timp de noapte, sunt de obicei hoţi şi eu am în spinare lucruri care
sunt proprietatea guvernului. Haide, tinere, să ne întoarcem în ţarcul nostru.
Noapte bună, Australia! Cred că la parada de mâine ne vom vedea. Noapte bună,
burdufule, şi caută să nu te mai împiedici altă dată! Noapte bună, Două Cozi.
Dacă o fi să ne mai întâlnim, fii bun şi nu suna din trompă, căci ne strici
rândurile.
Bătrânul Billy plecă, mişcându-şi greoi picioarele înţepenite,
cum se cuvine unui soldat îmbătrânit în slujbă; calul veni să mă miroasă şi-i
dădui câteva pişcoturi, în timp ce Vixen, care este o căţeluşă foarte
vanitoasă, începu să-i tragă la braşoave despre nenumăratele herghelii pe care
le aveam noi doi.
— La parada de mâine vin şi eu cu docarul. Tu în ce parte vei fi?
întrebă căţeluşa.
— Pe partea stângă a escadronului al doilea. Eu sunt cel care dă
cadenţa trupei noastre, domnişoară, răspunse calul politicos. A sosit, însă,
vremea să mă întorc la Dick. Mi-e coada plină de noroi şi îi trebuie două
ceasuri încheiate până să mă prepare pentru parada de mâine.
Marea revistă a celor treizeci de mii de oameni avu loc a doua zi
după-amiază, iar Vixen şi cu mine găsirăm un loc foarte bun alături de Vicerege
şi de Emirul Afganistanului, care purta o enormă căciulă neagră de astrahan, în
faţă cu o stea numai din diamante. Prima parte a revistei fu strălucitoare,
regimentele treceau prin faţa noastră rânduri-rânduri, ca valurile apei,
ridicând picioarele ritmic şi ţevile armelor în linie dreaptă, până când
simţirăm că ochii încep să ni se împăienjenească. Veni apoi cavaleria, care
trecea în sunetele marşului Bonnie Dundee, şi Vixen ciuli urechea şi se
ridică în picioare pe marginea docarului. Al doilea escadron de lăncieri trecu
în trap, ca o perdea de umbre, şi aici văzurăm calul nostru cu coada ca un
caier de mătase, cu o ureche îndreptată în sus şi una ciulită. Picioarele şi le
repezea înainte ca în ritmul unui vals, şi el dădea tactul pentru întregul
escadron. Veniră apoi tunurile grele şi îl văzurăm pe Două Cozi, iar după el
veneau alţi elefanţi înhămaţi în rând la tunurile de asediu, şi la urmă de tot,
douăzeci de perechi de boi înjugaţi. Al şaptelea jug era nou, iar boii păreau
trişti şi obosiţi. Ultimii care trecură, fură bateriile tunurilor cu vizor şi
Billy mergea de parcă el ar fi fost comandantul întregii trupe. Începui să
aplaud numai eu singur, dar Billy pentru nimic în lume nu ar fi privit nici la
stânga, nici la dreapta.
Ploaia începu să curgă din nou şi din cauza ceţei o vreme nu mai
puturăm vedea ce fac trupele. Oamenii făcuseră un enorm semicerc în mijlocul
câmpului, desfăşurându-se în coloană. Această coloană se îngroşa şi se lungea
mereu, zid vajnic de oameni, de cai şi de tunuri, până când avu trei sferturi
de kilometru de la un capăt la altul. Pe urmă oamenii porniră de-a dreptul
spre Vicerege şi Emir, iar când se apropiară, pământul începu să se cutremure
sub paşii lor, ca bordul unui vapor în adâncul căruia au început să trepideze
maşinile.
Dacă nu ai asistat la aşa ceva, este peste putinţă să-ţi imaginezi
efectul pe care îl face o astfel de masă de oameni prăvălită înainte. Mă uitai
la Emir; până acum nu dăduse niciun semn de mirare şi nu făcuse niciun gest. De
astă dată însă văzui că deschide ochii mari, tot mai mari, de aproape îi ieşeau
din orbite şi, lăsând frâul pe gâtul calului, se uită înapoi. Câteva secunde
păru că e gata să tragă sabia şi să se repeadă să-şi taie drum printre bărbaţii
şi femeile engleze care erau îngrămădiţi în trăsurile postate la spatele lui.
Apoi, deodată, coloana se opri, pământul nu mai fremăta, armata
dădu onorurile şi treizeci de fanfare începură să cânte toate dintr-odată.
Parada se isprăvise şi regimentele începură să se întoarcă în taberele lor, în
timp ce muzica unui regiment de infanterie intona:
În arcă intră câte două
Dobitoacele împreună,
Ura!
Câte două patrupede,
În arcă intră la rând
Elefantul cu catârul
alături,
În arcă, şi afară plouă!
L-am auzit pe un comandant cărunt, venit cu Emirul din partea de
miazănoapte a Asiei, întrebând un ofiţer indigen:
— Spune-mi, cum de aţi reuşit să înfăptuiţi această paradă
minunată?
— S-a dat un ordin pe care toată lumea l-a executat, răspunse
ofiţerul.
— Bine, dar animalele sunt tot atât de înţelegătoare ca şi
oamenii?
— Ele ascultă, ca şi oamenii. Catârul, calul, elefantul sau boii
ascultă de conducătorul lor, acesta ascultă de sergent, sergentul ascultă ce
spune locotenentul, locotenentul execută ce i-a comandat căpitanul, căpitanul
ascultă ce spune colonelul, colonelul execută ce spune brigadierul, care comandă
trei regimente, iar brigadierul ascultă de general, care primeşte ordinele de
la Vicerege, şi acesta este în slujba Măriei Sale, împărăteasa. Aşa am reuşit
să organizăm parada.
— Ar fi bine ca lucrurile să se petreacă tot aşa şi în Afganistan,
căci acolo nimeni nu ascultă decât de propria lui voinţă.
— Tocmai din cauza aceasta, adăugă
ofiţerul indigen, răsucindu-şi mustaţa, Emirul vostru, pe care voi nu-l ascultaţi,
trebuie să vină aici ca să primească ordinele Viceregelui nostru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu