Asadar acesta era clasamentul.
Deci: Erwin, Bella şi cu mine în fruntea promoţiei.
Sosise momentul triumfului. Întrevederi pentru post. Oferte. Cereri. Măguliri
şi trompete. Oriunde mă învârteam aveam impresia că-mi ieşeau în întâmpinare
fanioane cu inscripţia: "Intră la noi, Barrett". Nu eram cu totul
tembel. Ceea ce mă interesa era, fireşte, partea "concretă", deşi
eliminam din oficiu alternativele "de prestigiu" - ca de pildă
judecător stagiar - sau pe cele funcţionăreşti - să spunem un post în
ministerul de Justiţie - în favoarea unor situaţii cu remuneraţie frumoasă care
să şteargă până şi amintirea "şmotrului" din vocabularul nostru.
Deşi
terminasem al treilea, mă bucuram de un avantaj enorm în lupta pentru
repartiţii: eram singurul ne-evreu din primii zece (şi cine spune că asta n-are
nici o importanţă, mănâncă rahat); Christoase, sunt zeci şi zeci de firme
care-ar fi gata să sărute picioarele unui "Wasp", numai să-l vadă
băgat în barou. Gândiţi-vă puţin, cinstit, la cazul subsemnatului la Law
Review, la All-Ivy, sau la Harvard, sau la oricare din celelalte pe care le
ştiţi foarte bine. O mulţime de firme începuseră deci să se bată între ele ca
să-mi treacă numele (cu numeral cu tot!) sub antetul lor.
Mă simţeam câştigătorul lozului mare, pluteam în al
şaptelea cer.
Una dintre oferte - venind din partea unei firme din
Los Angeles - mă intrigă în mod deosebit. Reprezentantul ei, un oarecare Mr. X
(de ce să risc un proces?) se ţinea scai de mine:
- Barret, fiule, la noi "treaba" merge
strună: şi ziua şi noaptea. La cerere, trimitem marfa chiar la birou, crede-mă.
Nu c-am fi fost interesaţi de California, dar tare aş
fi dorit să ştiu exact la ce se referea Mr. X. Jenny şi cu mine emisesem câteva
ipoteze deosebit de "îndrăzneţe" în această privinţă, dar probabil că
pentru Los Angeles erau apă de ploaie. (Până la urmă a trebuit să mă
descotorosesc de Mr. X spunându-i verde-n faţă că "treaba" dumnealui
nu mă interesa câtuşi de puţin. A rămas complet năuc).
Ne-am hotărât să rămânem pe Coasta de Est. Erau zeci
şi zeci de oferte ispititoare la Boston, la New York şi chiar la Washington. La
un moment dat, Jenny a opinat chiar că Washington ar fi o afacere excelentă
("Vezi ce faci, poate nimereşti la Casa Alba, Ol!") - eu unul înclinam, însă, pentru New
York. Şi, în felul acesta, cu binecuvântarea soţiei, am acceptat până la urmă
oferta firmei "Jonas and Marsh", un colegiu juridic de mare prestigiu
(Marsh fusese procuror general) şi, totodată, cu vederi foarte liberale relativ
la drepturile cetăţeneşti. ("Ai să faci mult bine, şi neîntârziat" -
spusese Jenny). E dept că ne şi măguliseră peste măsură. Bătrânul Jonas venise
special la Boston şi ne invitase pe amândoi la masă la "Pier Four",
iar a doua zi îi trimisese flori lui Jenny.
Circa o săptămână Jenny a fredonat întruna prin casă
un refren care mergea cumva pe cuvintele "Jonas, Marsh and Barrett".
"Nu mă înnebuni",
i-am spus; şi mi-a răspuns să-mi văd de treabă, căci îngânam, probabil, în gând, acelaşi cântec.
Nu-i nevoie să vă spun câtă dreptate avea.
Trebuie să vă mai spun că "Jonas and Marsh"
îi fixaseră lui Oliver Barrett IV un salariu de 11.800 de dolari pe an, cel mai
ridicat salariu de stagiar în promoţia noastră.
Vedeţi, prin
urmare, că ieşisem al treilea,
mai mult din punct de vedere academic!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu