Mendel, omul cărtilor (2)
Stefan Zweig
Unde
oare dispăruse, ce se întâmplase cu el? Am chemat chelnerul şi l-am întrebat.
Nu, un domn cu numele de Mendel, cu regret, nu cunoaşte, niciun domn cu acest
nume nu frecventează cafeneaua. Dar poate ştie ceva talul. Talul îşi împinse cu
greu spre mine pântecele ascuţit, şovăi, stătu pe gânduri; nu, nici el nu
cunoştea niciun domn cu numele Mendel. A, poate că e vorba de domnul Mandl, de domnul
Mandl de la merceria din Floriangasse? Am simţit pe buze un gust amar, gustul
deşertăciunii — de ce mai trăieşti, dacă vântul îţi şterge urma paşilor abia
făcuţi? Treizeci de ani, poate patruzeci, un om respirase, citise, gândise, vorbise
în încăperea aceasta de câţiva metri pătraţi şi doar trei ani, patru, au fost
de ajuns ca să vină un faraon nou şi nimeni să nu mai ştie de Iosif; în
cafeneaua Gluck nu mai ştie nimeni de Jakob Mendel, omul cărţilor!
Aproape
furios, am întrebat talul dacă n-as putea vorbi cu domnul Standhartner sau dacă
nu mai e cineva din vechiul personal. O, domnul Standhartner. Doamne, de mult
şi-a vândut cafeneaua, apoi a murit, iar vechiul tal trăieşte pe peticul lui de
pământ lângă Krems. Nu, nu mai e nimeni aici… ba da, mai e doamna Sporschil,
femeia de la toaletă (poreclită „şocolatiera”). Dar sigur că nici ea nu-şi
poate aminti de toţi clienţii vechi. Eu însă, care ştiu că pe un Jakob Mendel
nu-l poţi uita, am rugat s-o cheme.
Doamna
Sporschil, o femeie cu părul alb, ciufulită, cu un umblet ca de hidropică, a
venit din încăperile ei din fundul casei, frecându-şi încă în grabă mâinile
roşii, cu o cârpă. Fără îndoială, dereticase tocmai tristul ei lăcaş, sau
spălase geamuri. După atitudinea ei nesigură, mi-am dat seama îndată: îi era
neplăcut că fusese chemată pe nepusa masă, în faţă, în partea nobilă a
cafenelei, sub lumina marilor becuri electrice. La început s-a uitat la mine
bănuitoare, cu o privire de jos în sus. O privire ce pândea ghemuită. Ce
lucruri plăcute puteam să-i cer? Dar abia apucasem să întreb de Jakob Mendel,
că a făcut ochi mari, chiar plini de încântare, înălţând umerii.
— Doamne,
bietul domnu’ Mendel, uite că-şi mai aminteşte cineva de el! Da, bietul domnu’
Mendel!
Aproape
plângea. Atât era de mişcată, cum sunt totdeauna bătrânii când le aminteşti de
tinereţea lor, când le trezeşti o amintire comună frumoasă, lucruri demult
uitate. Am întrebat-o dacă Mendel mai trăieşte.
— O,
Doamne, nu, bietul domnu’ Mendel, trebuie să fie cinci-şase ani de când s-a
prăpădit, ba nu, şapte. Ce om bun şi de treabă! Şi când mă gândesc de când ne
cunoşteam. Mai bine de douăzeci şi cinci de ani, doar l-am găsit aici când am
intrat în serviciu! E o ruşine cum l-au lăsat să moară!
Era
tot mai agitată. M-a întrebat dacă sunt o rudă. Căci nimeni nu se sinchisise
vreodată, nici nu întrebase de el. Şi dacă nu ştiu ce s-a întâmplat cu dânsul.
I-am
spus că nu ştiu nimic; să-mi povestească, să-mi spună tot. Biata femeie se
arăta sfioasă şi jenată, şi-şi ştergea mereu mâinile ude. Am înţeles că se
simţea stingherită, ca femeie de la toaletă ce era, cu şorţ murdar şi păr alb
zbârlit, să stea acolo, în mijlocul cafenelei. Afară de asta se tot uita
speriată la stânga şi la dreapta, dacă nu cumva asculta vreun chelner. Încât
i-am propus să intrăm în odaia de joc, la vechiul loc al lui Mendel; şi acolo
să-mi povestească tot. Mişcată şi recunoscătoare că o înţeleg, mi-a făcut semn
că primeşte. Bătrâna, nesigură în mers, o luă înainte şi eu am urmat-o. Cei doi
chelneri se uitau miraţi după noi, simţeau aici o legătură ascunsă. De asemeni,
câţiva clienţi se minunau de o pereche atât de nepotrivită. În odaia de joc, la
masa lui, bătrâna mi-a istorisit despre sfârşitul lui Jakob Mendel, omul
cărţilor (multe detalii le-am aflat mai târziu, de la alţii).
Mi-a
povestit aşadar, că Jakob continuase să vină şi după ce războiul începuse. Că
venea zi de zi la şapte şi jumătate dimineaţa, se aşeza la fel ca totdeauna şi
studia ziua întreagă. Li se părea tuturor, şi chiar vorbeau des de asta, că
nici nu-şi dădea seama că e război. Doar ştiţi, nu citea niciodată ziarele, şi
cu alţii nu vorbea; chiar când vânzătorii de ediţii speciale urlau de te
năuceau şi când toată lumea se agita, el nu se ridica de pe scaun, nici nu
asculta la nimeni. N-a băgat de seamă că lipsea Franz, chelnerul (care căzuse
la Gorlice) şi nu ştia că băiatul lui domnu’ Standhartner căzuse prizonier la
Przemysl. Şi nici nu crâcnea că pâinea se făcea tot mai proastă şi că în loc de
lapte i se servea o porcărie de amestec cu cafea şi smochine. Numai o dată se
mirase că vin acum atât de puţini studenţi, atâta tot. Doamne, bietul om, el nu
se bucura şi nu se interesa decât de cărţile lui.
Dar
pe urmă, într-o zi, s-a întâmplat nenorocirea. Pe la unsprezece înainte de
masă, ziua nămiaza mare, a venit un sergent de stradă împreună cu un agent
secret, care i-a arătat rozeta de la butonieră şi a întrebat-o dacă vine pe
acolo unu’, Jakob Mendel. Pe urmă s-au dus îndată la masa lui Mendel, şi el,
fără nicio bănuială, credea că vor să vândă niscaiva cărţi sau să-l întrebe
ceva. Dar ăia i-au cerut să-l urmeze şi l-au luat cu ei. A fost o adevărată
ruşine pentru toată cafeneaua, lumea se adunase în jurul lui bietul domnu’
Mendel, cum stătea între cei doi, cu ochelarii pe frunte şi se uita când la
unul când la celălalt fără să ştie ce-or fi vrând de la el. Dar ea, stante
pede(1),
îi spusese jandarmului că trebuie să fie o greşeală; că un om ca domnul Mendel
nu poate face rău nici unei muşte; agentul însă a repezit-o să nu se amestece
în treburi, oficiale. Şi pe urmă l-au luat şi n-a mai apărut multă vreme, timp
de doi ani. Nici azi ea nu s-a dumirit ce-or fi avut atunci cu bietul om.
— Aş
putea să jur, a zis agitată bătrâna, domnu’ Mendel n-a fost în stare să facă
vreun rău. Ăia s-au înşelat, bag mâna în foc pentru el. Au făcut o crimă
împotriva bietului om nevinovat, o crimă!
Şi
avea dreptate femeia asta bună şi înduioşătoare, într-adevăr, prietenul nostru
Jakob Mendel nu făcuse nicio faptă rea, ci doar (toate detaliile le-am aflat
abia mai târziu) o prostie smintită, mişcătoare, cu totul neverosimilă chiar în
acele zile de nebunie, explicabilă doar prin distracţia lui fără margini, şi
prin aceea că fiinţa aceasta unică în felul ei trăia în lună, nu pe pământ.
Iată ce se întâmplase: la biroul cenzurii militare, însărcinat să supravegheze
corespondenţa cu străinătatea, fusese interceptată într-o bună zi o carte
poştală, scrisă şi semnată de un oarecare Jakob Mendel, francată în regulă
pentru străinătate, dar — lucru de necrezut — adresată străinătăţii duşmane,
către Jean Labourdaire, librar, Paris, Quai de Grenelle, în care susnumitul
Jakob Mendel se plângea că nu primise ultimele opt numere din publicaţia
lunară, „Bulletin bibliographique de la France”, cu toate că plătise
abonamentul pe tot anul. Funcţionarul inferior al cenzurii, un profesor de
liceu, romanist din simpatie, care fusese îmbrăcat într-un veston albastru de”
miliţian, fu uimit când îi căzu în mână acest document. O glumă proastă, îşi
spuse el. Între cele două mii de scrisori pe care le scormonea şi pe care le
purica săptămânal, în căutare de comunicări dubioase şi întorsături suspecte de
spionaj, nu dăduse niciodată peste o piesă atât de absurdă: cineva din Austria
să adreseze cu toată liniştea o scrisoare spre Franţa, să pună simplu de tot la
cutie o carte poştală către o ţară străină, în plin război cu noi, de parcă
graniţele n-ar fi fost tivite cu sârmă ghimpată de la 1914 încoace, şi ca şi
cum Franţa, Germania, Austria şi Rusia nu şi-ar reduce reciproc, în fiecare zi
de la Dumnezeu, cu câteva mii, populaţia masculină. De aceea, puse cartea poştală
ca pe o curiozitate în sertarul biroului, fără să mai raporteze nimic despre
această absurditate. Dar după câteva săptămâni apăru iarăşi o carte poştală a
aceluiaşi Jakob Mendel către un bookseller,
John Aldridge, London, Holborn Square, dacă n-ar putea cumva să-i facă rost de
ultimele numere din „Antiquarium”. Şi era iarăşi semnată de acelaşi straniu
individ Jakob Mendel care cu o înduioşătoare naivitate, îşi dădea adresa
completă. Profesorului echipat în uniformă începu acum totuşi să i se pară cam
strâmtă haina militară. Nu cumva se ascundea un sens cifrat, misterios, în
dosul acestor glume prosteşti? Pentru orice eventualitate, se sculă, luă
poziţie de drepţi şi puse cele două cărţi poştale pe masa maiorului. Acesta
ridică din umeri! Curios caz! Mai întâi aviză poliţia să stabilească dacă acest
Jakob Mendel exista cu adevărat: după un ceas, Jakob Mendel era arestat şi, încă
buimăcit, adus în faţa maiorului. Maiorul îi prezentă cărţile poştale
misterioase şi îl întrebă dacă recunoaşte că le-a expediat. Iritat de tonul
sever şi mai ales de faptul că fusese deranjat în lectura unui catalog
important, Mendel strigă aproape grosolan că fireşte, el le scrisese. Doar vei
mai fi având dreptul să reclami un abonament în schimbul banilor plătiţi.
Maiorul se întoarse pieziş în fotoliu spre locotenentul de la masa de alături.
Cei doi, de acord, îşi făcură cu ochiul: ce mai nătărău! Apoi maiorul rămase pe
gânduri: să-l repeadă doar zdravăn pe găgăuţă ăsta şi să-l dea pe uşă afară, sau
să prezinte cazul ca serios? În încurcături de-astea, în orice birou se ia
aproape totdeauna hotărârea de a se redacta un proces-verbal. Procesul-verbal e
bun totdeauna. Dacă nu foloseşte, nici nu strică; încă o hârtie fără rost
printre atâtea milioane, şi atâta tot.
Din
păcate, în cazul de faţă a stricat unui biet om naiv, căci încă de la a treia
întrebare a ieşit, la iveală ceva foarte funest. L-au întrebat întâi de nume:
Jakob, recte Jainkeff Mendel. Meseria: negustor ambulant (căci nu poseda
brevetul de librar, doar o autorizaţie de colportor). A treia întrebate fu o
catastrofă: locul naşterii. Jakob Mendel spuse numele unei mici localităţi de
lângă Petrikau. Maiorul ridică sprâncenele. Petrikau? Nu era în Polonia
rusească, aproape de graniţă? Suspect! Foarte suspect! Încât cercetă mai sever:
când obţinuse Mendel cetăţenia austriacă? Ochelarii lui Mendel îl fixară
întunecaţi şi uimiţi: nu prea înţelegea. Ei, comedie! Adică dacă are acte,
documente, şi unde sunt. N-are decât autorizaţie de colportor. Maiorul îşi
ridica tot mai sus cutele frunţii. Hai, să explice în fine cum stau lucrurile
cu cetăţenia lui. Ce era tat-su: austriac sau rus? Cu toată liniştea, Mendel a
răspuns: fireşte, rus. Dar el, Jakob? O, cu treizeci şi trei de ani înainte, el
trecuse graniţa rusească prin contrabandă şi de atunci trăia la Viena. Maiorul
devenea tot mai neliniştit. Când obţinuse cetăţenia austriacă? La ce bun?
întrebă Mendel. Niciodată nu-şi bătuse capul cu astfel de lucruri. Aşadar, e
încă cetăţean rus? Şi Mendel, pe care întrebările astea anoste îl plictiseau de
mult, răspunse indiferent:
— De
fapt, da.
Speriat,
maiorul se aruncă atât de brusc înapoi, încât fotoliul trosni. Să fie posibil?
În Viena, capitala Austriei, în plin război, spre sfârşitul anului 1915, după
Tarnow şi marea ofensivă, un rus se plimba nestingherit, scria scrisori în
Franţa şi în Anglia, şi poliţia habar n-avea. Şi nătărăii se mai întreabă prin
gazete de ce Conrad von Hötzendorf(2)
nu înaintează spre Varşovia, iar cei de la statul-major se miră că spionii
comunică în Rusia orice mişcare a trupelor! Se ridicase şi locotenentul şi se
apropiase de masă; convorbirea se prefăcu repede în interogatoriu. De ce nu s-a
anunţat numaidecât ca străin? Încă nebănuitor, Mendel răspunse cu accentul lui
evreiesc cântat:
— Pentru
ce deodată să mă anunţ?
În
acest răspuns-întrebare, maiorul văzu ceva provocator şi întrebă cu ameninţare
în glas dacă nu cunoştea dispoziţiile. Nu! Dar gazete nu citeşte? Nu!
Ca
şi cum ar fi căzut luna în biroul lor, cei doi se holbară la Jakob Mendel,
care, nesigur, începuse să cam asude. Apoi telefonul zbârnâi, maşinile de scris
ţăcăniră, ordonanţele alergară şi Jakob Mendel fu predat în grija
penitenciarului garnizoanei, ca să fie dus cu primul transport într-un lagăr de
concentrare. Când i s-a spus să-i urmeze pe cei doi soldaţi, se tot uita
nehotărât. Nu înţelegea ce voiau de la el, dar în fond nu era îngrijorat. La
urma urmei, ce intenţii rele faţă de dânsul putea avea omul cu guler de aur şi
voce grosolană? În lumea lui superioară, cea a cărţilor, nu exista război, nici
lipsă de înţelegere, ci numai neîncetata acumulare de cunoştinţe, dorinţa de a
şti cât mai multe cifre şi cuvinte, titluri şi nume. Aşa încât a coborât blajin
scara, escortat de cei doi soldaţi. Abia la poliţie, când i-au luat toate
cărţile din buzunarele paltonului şi i-au cerut servieta în care avea sute de
note importante şi de adrese ale clienţilor, abia atunci s-a înfuriat, şi a
început să dea în jurul lui. Au trebuit să-l
potolească. Dar atunci din păcate i-au căzut ochelarii, şi acel
telescop magic cu care privea în lumea spirituală s-a făcut cioburi. După două
zile l-au expediat, în haine subţiri de vară, la Komorn, în lagărul de
Concentrare pentru civili ruşi.
Despre
ororile trăite de Jakob Mendel în lagărul de concentrare, timp de doi ani, fără
cărţi, fără cărţile lui dragi, fără bani, între oameni indiferenţi, grosolani,
în majoritate analfabeţi, în acea uriaşă aşezare de bădărani, despre câte a
suferit, despărţit de lumea lui superioară, unică, cea a cărţilor, asemeni unui
vultur cu aripi tăiate despărţit de elementul său eteric — despre astea nu avem
nicio mărturie. Dar cu încetul, lumea trezită din turbare începu să-şi dea
seama că, dintre toate cruzimile şi încălcările criminale ale războiului, n-a
fost una mai absurdă, mai inutilă şi deci mai de neiertat moralmente decât
capturarea şi grămădirea în acelaşi ţarc, în dosul sârmei ghimpate, a unor
civili nevinovaţi, de mult trecuţi de vârsta serviciului militar. Aceşti oameni
locuiseră ani îndelungaţi în ţară străină ca într-o patrie şi, încrezători în
dreptul ospitalităţii — un drept sfânt până şi la tunguşi şi la araucani —
neglijaseră să plece la timp. A fost o crimă împotriva civilizaţiei, comisă la
fel de absurd în Franţa, în Germania, în Anglia, în toate colţurile Europei
noastre înnebunite. Poate că şi Jakob Mendel, ca sute de alţi nevinovaţi, ar fi
înnebunit în acel ţarc, ori s-ar fi prăpădit de dizenterie, de sleirea
puterilor, de zdruncinare sufletească; dacă o întâmplare nu l-ar fi readus în
lumea lui, tocmai la timp. A fost o întâmplare autentic austriacă. Anume, după
dispariţia sa, sosiseră pe adresa lui mai multe scrisori din partea unor
clienţi distinşi. Contele Schönberg, fost guvernator al Stiriei, colecţionar
fanatic de piese heraldice: fostul decan al facultăţii de teologie Siegenfeld,
care lucra la un comentar al sfântului Augustin; Edler von Pisek, amiral la
pensie, în vârstă de optzeci de ani, care tot îşi aranja „amintirile” — ei
toţi, clienţii săi fideli, îi scriseseră în repetate rânduri, la cafeneaua
Gluck, şi din aceste scrisori câteva îi fură trimise dispărutului în lagărul de
concentrare. Acolo căzură în mâinile comandantului; din întâmplare, un om
binevoitor. Acesta rămase mirat ce relaţii ditinse
avea evreul acela mărunt, murdar, pe jumătate orb. Care, de când i se
spărseseră ochelarii — nu avea bani să-şi procure alţii noi — sta ghemuit
într-un colţ ca o cârtiţă, cenuşiu, fără ochi şi mut. Trebuia să fie ceva de
capul lui, dacă avea astfel de prieteni. Drept pentru care, i-a îngăduit lui
Mendel să răspundă la scrisori şi să-i roage pe protectorii săi să intervină.
Intervenţia nu întârzie. Cu solidaritatea pasionată a tuturor colecţionarilor,
excelenţa şi decanul îşi puseră energic în mişcare relaţiile şi, sub cauţiunea
lor unită, i se permise omului cărţilor să se întoarcă la Viena în 1917, după
un surghiun de mai bine de doi ani. Era însă obligat să se prezinte zilnic la
poliţie. Dar, oricum, se afla iar în lumea liberă, în mica, strâmta lui
mansardă de pe vremuri; putea trece iar prin faţa scumpelor lui vitrine cu
cărţi şi, mai ales, putea să frecventeze iar cafeneaua Gluck.
Întoarcerea
lui Mendel dintr-o lume infernală la cafeneaua Gluck, mi-a descris-o din
proprie experienţă femeia aceea de treabă cu care stăteam de vorbă.
— Într-o
bună zi — Doamne, Isuse, şi sfinţi arhangheli, nu-mi venea să-mi cred ochilor!
— văd că se cască încet uşa, ştiţi dumneavoastră, niţeluş, se deschide doar
de-o şchioapă, aşa cum intra el totdeauna şi, poftim, intră poticnindu-se în
cafenea bietul domnu’ Mendel. Avea pe el o manta militară sfârtecată, numai
petice, şi ceva pe cap, poate fusese cândva o pălărie, una lepădată. N-avea guler
şi arăta ca moartea, pământiu la faţă şi cu părul cenuşiu — şi slab de-ţi venea
să-i plângi de milă. Intră de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, nu întreabă
nimic, nu spune nimic, se duce la masa asta şi-şi scoate mantaua; doar că nu uşor
şi sprinten ca pe vremuri, ci gâfâind din greu pe când o scoate. Şi n-are cu el
nicio carte, ca înainte — se asază doar şi nu spune nimic şi se tot uită
drept înainte cu o privire ştearsă de parcă i se scurseseră ochii. Abia cu
încetul, după ce i-am adus noi tot pachetul de scriituri care veniseră pentru
el din Germania, abia atunci a început iar să citească. Dar nu mai era acelaşi om.
Nu,
nu mai era acelaşi, nu mai era miraculum mundi, registratura
magică a tuturor cărţilor: asta mi-au spus-o, cu tristeţe, toţi câţi l-au văzut
atunci. Ceva părea iremediabil distrus în privirea lui, de altfel liniştită, şi
care citea parcă dormind: ceva se făcuse ţăndări. Acea grozavă cometă
însângerată întâlnise desigur în cursa ei furioasă şi steaua singuratică,
paşnică, Alcionul(4) lumii
sale — a cărţilor — zdrobind-o. Ochii lui, obişnuiţi de zeci de ani cu
delicatele, tăcutele litere ale scrierii minuscule ca picioarele de insecte,
văzuseră neîndoios lucruri îngrozitoare în acel ţarc de oameni, închis cu sârmă
ghimpată, căci pleoapele i se lăsau grele peste pupilele, pe vremuri atât de
vii, de ironice, de scânteietoare. Sub ochelarii reparaţi, legaţi anevoie cu
aţă, privirile lui amurgeau somnoroase, tivite cu roşu; nu mai erau vioaie, ca
odinioară. Şi, lucru mai îngrozitor, în construcţia fantastică, atât de
rafinată, a memoriei lui, se prăbuşise pesemne vreun stâlp, provocând dezordine
în edificiul întreg; căci atât de delicat e creierul nostru, acest aparat de
conectări alcătuit din cea mai subtilă substanţă, acest instrument de înaltă
precizie, instrumentul cunoaşterii noastre, cu o mecanică atât de fină, încât
ajunge o vinişoară blocată, un nerv zdruncinat, o celulă obosită, ajunge o
singură moleculă deplasată, ca să reducă la tăcere armonia cea mai bogată,
armonia sferelor unui spirit. Iar în memoria lui Mendel, în acea claviatură
unică a cunoaşterii, clapele nu mai funcţionau bine după întoarcerea lui. Când
venea, rareori, cineva după o informaţie, el îl fixa obosit şi nu mai înţelegea
exact, auzea rău şi uita ce i se spunea — Mendel nu mai era Mendel, după cum
lumea nu mai era lume. Când citea, absorbirea deplină nu-l mai legăna, ci de
cele mai multe ori şedea ţeapăn, cu ochelarii îndreptaţi mecanic spre carte,
încât nu ştiai dacă citea sau moţăia cufundat în sine. Doamna Sporschil
povestea că de mai multe ori capul îi căzuse greu pe o carte şi că adormea ziua
nămiaza mare. Alteori se holba ceasuri întregi la lumina stranie, urât
mirositoare, a lămpii cu acetilenă, ce îi fusese pusă pe masă în vremea lipsei
de cărbuni. Nu, Mendel nu mai era Mendel, nu mai era o minune a lumii, ci un
balot de barbă şi haine, răsuflând ostenit, lăsat din greu pe fotoliul, odinioară
de oracol. Nu mai era gloria cafenelei Gluck, ci o ruşine, o pată murdară, rău
mirositoare, urâtă la vedere, un parazit inutil şi incomod.
Aşa
îl socotea şi noul proprietar, Florian Gurtner, din Retz, care se îmbogăţise
prin speculaţii cu făină şi unt, în anul de foamete 1919. Tot bătându-i capul
lui Standhartner — acesta, om de treabă — îl convinsese să-i vândă cafeneaua
Gluck pe optzeci de mii de coroane hârtie, sumă în curând devalorizată. Cu
mâinile lui vârtoase de ţăran, Gurtner se puse pe lucru, întoarse iute pe dos
cafeneaua cea veche, tradiţională, onorabilă, prefăcând-o într-o cafenea
„distinsă”, cumpără la timp pe hârtii proaste fotolii noi, construi un portal
de marmură, iar acum era în tratative pentru localul vecin, ca să-şi instaleze
o estradă pentru muzică. În aceste înfrumuseţări grabnice îl stânjenea mult,
fireşte, parazitul acela galiţian, care toată ziua ocupa singur o masă şi nu
consuma cu totul, de dimineaţa până noaptea, decât două ceşti de cafea şi cinci
pâiniţe. E drept că Standhartner i-l recomandase din toată inima pe vechiul său
client şi încercase să-i explice ce om însemnat şi important e acest Jakob
Mendel: îl predase, cum am zice, împreună cu inventarul, ca pe o servitute ce
împovărează întreprinderea. Florian Gurtner însă îşi procurase, o dată cu
mobila cea nouă şi cu casa albă de aluminiu lucitor, şi conştiinţa masivă a
vremurilor de îmbogăţire. Nu aştepta decât un pretext ca să măture din localul
său, devenit „select", această ultimă şi inoportună rămăşiţă de sărăcie
suburbană. Părea că o ocazie bună se prezentă în curând: lui Jakob Mendel îi
mergea prost. Ultimele lui bancnote economisite le făcuse praf tiparniţa
inflaţiei, clienţii lui se răzleţiseră. Iar ca să urce iarăşi treptele ca
negustoraş de cărţi vechi, să strângă cărţi din casă în casă ca oricare
colportor, nu mai avea putere, era prea obosit. Îi mergea jalnic, asta se vedea
din zeci de indicii mărunte. Rareori mai cerea să i se aducă ceva de mâncare de
la restaurant. Tot mai ades rămânea dator până şi sume foarte mici, pentru
cafea sau chifle: odată chiar trei săptămâni. Încă de atunci, talul voise să-l dea afară. Dar buna doamnă
Sporschil, femeia de la toaletă, s-a îndurat şi a garantat pentru el.
În
luna următoare însă, s-a întâmplat nenorocirea. De câteva ori, talul cel nou
observase că socoteala la pâiniţe nu ieşea cum trebuie. Diferenţa dintre
pâiniţele lipsă şi cele consumate creştea mereu. Bineînţeles, bănuiala căzu de
la bun început pe Mendel; căci de mai multe ori servitorul cel bătrân şi şubred
venise să i se plângă că Mendel nu l-a plătit de jumătate de an, şi că nu poate
scoate de la el niciun sfanţ. Astfel, talul a fost cu deosebire de atent; şi
numai după două zile a reuşit, pitit după paravanul sobei, să-l surprindă pe
Jakob Mendel sculându-se în ascuns de la masa lui, trecând în sala din faţă,
luând repede dintr-un coş de pâine două chifle şi îndesându-le lacom în gură.
La plată, a pretins că nu consumase niciuna. Acum se explicau lipsurile.
Chelnerul raportă îndată domnului Gurtner întâmplarea şi acesta, mulţumit că
pusese mâna pe pretextul mult-căutat, a urlat la Mendel în faţa tuturor, l-a
învinuit de furt, ba a mai făcut şi pe mărinimosul, sub cuvânt că nu cheamă
îndată poliţia. Dar i-a poruncit să se ducă dracului pe loc şi pentru
totdeauna. Jakob Mendel tremura doar, n-a spus nimic, s-a ridicat de pe scaun
împleticindu-se şi a plecat. Doamna Sporschil descria astfel plecarea lui
Mendel:
— A
fost o jale! Niciodată n-am să uit cum s-a ridicat, cu ochelarii împinşi sus,
pe frunte, alb ca varul. Nu şi-a luat timp nici să-şi pună paltonul, cu toate
că era în ianuarie, ştiţi doar, atunci, în iarna aceea geroasă. De emoţie, şi-a
uitat cartea pe masă, am băgat de seamă abia mai târziu; voiam să dau fuga după
el, dar ieşise. Şi pe stradă nu îndrăzneam să ies, căci afară, lângă uşă,
stătea domnul Gurtner şi striga după el de se adunase lumea. Da, a fost un
scandal, mi-a fost ruşine până în fundul sufletului! Asta nu s-ar fi putut
întâmplă cu bătrânul domnu’ Standhartner, să gonească el pe cineva numai pentru
două chifle; el l-ar fi lăsat să mănânce gratuit toată viaţa. Dar oamenii din
ziua de azi n-au inimă! Să dai afară pe cineva care a stat mai mult de treizeci
de ani acolo, zi de zi — zău, a fost o ruşine; eu n-aş face un păcat ca ăsta
faţă de Dumnezeu, nu!
Biata
femeie era foarte agitată şi, cu limbuţia pătimaşă a bătrânilor, repeta
într-una povestea cu ruşinea şi cu domnul Standhartner, care n-ar fi fost în
stare de asemenea lucru. Aşa că în cele din urmă a trebuit s-o întreb ce s-a
mai întâmplat cu Mendel al nostru şi dacă l-a mai văzut. Atunci şi-a adunat
puterile şi a devenit şi mai agitată.
— În
fiecare zi când treceam pe lângă masa lui, simţeam o strângere de inimă,
credeţi-mă. Mereu mă gândeam, pe unde-o fi bietul domnu’ Mendel — şi dacă aş fi
ştiut unde locuieşte, i-aş fi dus ceva mâncare caldă. Căci de unde să fi avut
el bani de hrană şi căldură? Eu una, după câte ştiu, n-avea nicio rudă pe lume.
Dar în sfârşit, cum tot trecea vremea şi nu aflam nimic, mi-am spus că trebuie
să se fi sfârşit cu el şi că n-am să-l mai văd. Şi chiar mă băteam cu gândul să
plătesc o slujbă pentru sufletul lui, căci fusese un om bun şi ne cunoşteam de
mai bine de douăzeci şi cinci de ani.
Dar
într-o dimineaţă, pe la şapte şi jumătate — era în februarie — tocmai frecam
vergelele de alamă de la ferestre, deodată am crezut că mă loveşte damblaua;
numai ce văd că se deschide uşa şi intră Mendel. Ştiţi doar, totdeauna se
împingea strâmb în odaie, zăpăcit, dar acum mai era parcă şi altfel. Am văzut
îndată, ăstuia îi lipseşte o doagă:
avea o lucire în ochi şi, Doamne, cum arăta! Numai piele şi barbă! Imediat mi
s-a părut ciudat cum era, m-am gândit pe loc: ăsta nu mai ştie de nimic, umblă
ziua pe lumină ca un somnambul, a uitat tot, a uitat ce-a fost cu chiflele şi
cu domnul Gurtner şi ce urât l-au dat afară; ăsta nu mai ştie nimic despre el.
Din fericire, domnul Gurtner nu apăruse încă şi talul tocmai îşi bea cafeaua.
Am sărit repede să-i explic să nu rămână aici, de ce să-l dea iar afară
necioplitul ăla — şi femeia s-a uitat speriată împrejur şi s-a corectat repede
— adică domnul Gurtner; încât îi strig „Domnule Mendel!” El ridică ochii ficşi
spre mine. Şi atunci, în clipa aceea, Doamne, s-a întâmplat ceva groaznic, în
clipa aceea trebuie să-şi fi adus aminte de toate, căci s-a înfiorat deodată şi
a început să tremure, dar tremura nu numai cu degetele, nu, dârdâia tot, îi
dârdâiau şi umerii, şi a şi pornit-o, poticnindu-se, spre uşă. Acolo s-a
prăbuşit. Noi am telefonat îndată la Societatea de Salvare, şi l-au ridicat de
acolo, cu febră cum era. Seara a murit. Doctorul spunea că era pneumonie cu
temperatură mare şi a mai spus că încă de atunci când s-a întors la noi nu-şi
mai dădea seama ce-i cu el. L-a tras doar aţa încoace, ca pe un somnambul. Ei,
Doamne, când ai stat aşa, la o masă ca asta, treizeci şi şase de ani, zi de zi,
te simţi acolo ca acasă, la tine.
Am
mai vorbit mult despre el, noi doi, ultimii care l-am cunoscut pe omul acela ciudat.
Eu, care pe când eram tânăr primisem de la el, cu toată existenţa lui minusculă
de infuzor, prima idee a unei vieţi trăite exclusiv în domeniul spiritului;
dânsa, biata femeie de la toaletă, vlăguită, care nu citise niciodată o carte,
şi care se simţea legată de acel camarad din lumea ei sărmană de jos, numai
pentru că timp de douăzeci şi cinci de ani îi periase paltonul şi-i cususe
nasturii. Şi totuşi, ne înţelegeam minunat de bine, la vechea lui masă
părăsită, în tovărăşia umbrei pe care o evocam. Căci amintirea leagă oamenii
totdeauna şi cu atât mai mult amintirea în afecţiune. Deodată, în vreme ce stam
aşa la taifas, îi dădu ceva prin gând:
— Doamne,
ce uitucă sunt!… Mai am cartea aceea pe care a lăsat-o atunci, pe masă. Unde
era să i-o duc? Şi pe urmă, cum n-a venit nimeni după ea, m-am gândit că aş
putea s-o păstrez ca amintire. Aşa-i că n-am făcut nimic rău?
A
adus-o repede din cămăruţa ei din dos. Cu greu mi-am înăbuşit un zâmbet. Căci
soarta, totdeauna capricioasă şi uneori ironică, împleteşte cu maliţiozitate
tragicul cu comicul. Era volumul al doilea din „Bibliotheca germanorum erotica
et curiosa” a lui Hayns, compendiul de literatură galantă binecunoscut oricărui
colecţionar de cărţi. Tocmai acest catalog scabros — habent sua fata libelli(4)
— rămăsese ca ultimă moştenire a magicianului răposat, în aceste mâini
neştiutoare, bătătorite, roşii şi crăpate, care desigur nu ţinuseră niciodată
altă carte decât cea de rugăciuni. Mi-a venit greu să-mi încleştez buzele
împotriva zâmbetului care, fără voie, lupta să-şi facă drum din mine: şi
această mică ezitare o zăpăci pe femeia aceea de treabă. Nu cumva o fi ceva
preţios? Sau cred că poate păstra cartea?
I-am
strâns cordial mâna.
— Păstreaz-o
liniştită. Vechiul nostru prieten s-ar bucura că cel puţin unul dintre miile de
oameni care îi datoresc o carte, îşi mai aduce aminte de el.
Apoi
am plecat. Mă ruşinam de femeia aceea bătrână, atât de cumsecade, care rămăsese
credincioasă mortului într-un chip atât de naiv, şi totuşi atât de omenesc.
Căci dânsa, neînvăţată cum era, păstrase măcar o carte ca să-şi amintească mai
bine de el; pe când eu îl uitasem ani îndelungaţi pe Mendel, omul cărţilor,
tocmai eu, care ar fi trebuit să ştiu că nu se scriu cărţi decât ca să te legi
de oameni dincolo de propria-ţi viaţă şi astfel să te aperi împotriva neînduraţilor
adversari ai oricărei vieţi: Nestatornicia şi Uitarea.
(1) În picioare; aici, cu sensul: prompt. (l.
lat.).
(2) Feldmareşal austriac; în timpul primului război
mondial a fost şeful Marelui stat-major al armatei austro-ungare.
(3) Stea de mărimea a 3-a; cea mai strălucitoare din constelaţia Pleiadei.
(4) Şi cărţile au soarta lor (l. lat.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu