miercuri, 30 ianuarie 2013

Poveste de iubire (20)

Când am apărut, Phil Cavilleri era în salonul convalescenţilor, fumând a nu ştiu câta ţigară.
- Phil? i-am zis încet.
- Da.
M-a privit şi cred că ştia.
Suferea în mod evident de lipsa unei mângâieri fizice. M-am dus lângă el şi i-am pus o mână pe umăr. Mi-era teamă c-o să înceapă să plângă. Eu unul eram sigur că n-o să plâng. Nu puteam. Vreau să spun că trecusem demult de toate astea.
  Mi-a luat mâna în mâna lui.
- Nu ştii, începu el să bâiguie, nu ştii ce rău îmi pare că...
Făcu aici o pauză; l-am aşteptat. În definitiv mai era vreo grabă?
- ... că i-am promis lui Jenny să fiu tare pentru tine.
Totuşi, ca să-şi onoreze cuvântul dat, mă mângâie foarte uşor pe mână.
Simţeam însă nevoia să fiu singur. Să ies la aer. Poate să mă plimb.
În holul de jos domnea o linişte mormântală. Proprii mei paşi doar, răsunând înăbuşit pe linoleum.
- Oliver.
M-am oprit.
Tata. În spatele ghişeului, la internări, mai era doar o soră; numai noi singuri. De fapt, ne număram printre puţinii oameni din New York treji la ora aceea.
Nu l-am putut privi în faţă. M-am îndreptat glonţ spre uşile turnante. Dar într-o clipă era lângă mine, în stradă.
- Oliver, mi se adresă el, ar fi trebuit să-mi spui...
Era foarte frig, ceea ce, într-un sens, era foarte bine, căci eram amorţit, simţeam nevoia să simt ceva. Tata continua să-mi vorbească în timp ce stăteam nemişcat, în bătaia vântului îngheţat.
- Cum am aflat, am sărit în maşină...
Îmi uitasem paltonul; gerul începuse să muşte. Bine. Era bine.
- Oliver, a stăruit el, doresc să-ţi fiu de folos...
- Jenny a murit, i-am spus.
- Nu ştii ce rău îmi pare, se scuză el în şoaptă, năucit.
Nu ştiu pentru ce, am repetat atunci ceea ce învăţasem demult de la frumoasa fată ce murise:
- Când iubeşti, nu-i nevoie nici măcar de scuze, pentru nimic, niciodată...
  Atunci mi s-a întâmplat un lucru pe care nu-l făcusem niciodată în prezenţa lui; cu atât mai puţin în braţele lui. Am plâns.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!