Destinul unui compozitor (6)

DR. J. PETRU

VI. Text la Judita.

AM FOST PREZENTAT domnului Folten în foaierul unui teatru cu ocazia unei premiere. Mi se vorbise deja de el ca despre un tînăr ex­trem de bogat şi în acelaşi timp amator de artă. Chiar de la această primă întîlnire mi-a făcut impresia unui tînăr puţin afectat şi arogant, dar sincer; nu mi-au plăcut favoriţii lui, monoclul, eleganţa lui parfumată şi lănţişorul de aur la în­cheietura mîinii. Sincer vorbind, mi-am zis ime­diat: un snob. Mi-a strîns mîna cu o căldură şi un entuziasm neobişnuit şi m-a invitat imediat la el, „la doamna Charlotta şi la mine”, cum spu­nea, „la seratele noastre muzicale intime”. A insistat atît de mult, încît i-am promis să vin, chiar dacă nu cu dragă inimă; apoi am primit o invitaţie tipărită pentru o soiree musicale chez Mme et Maitre Beda Folten Comme chez soi.

          Am participat doar la o singură serată muzi­cală. Folten, cu cravata lui fluturînd şi în haină de catifea, m-a întîmpinat cu o cordialitate de­bordantă.

   — Poftiţi, vă rog, poftiţi, mă invita el cu o voce răsunătoare, aici sunteţi printre artişti!

Soţia sa era o doamnă cam fadă şi anemica, desigur amabilă. Îmi făcea impresia unei jupînese care se află aici numai spre a se îngriji de mîncare şi băutură; din cînd în cînd arunca la distanţă un surîs matern si timid cîte unui invitat solitar, căruia pentru nimic în lume nu ştia ce să-i spună. În schimb angajaseră doi chelneri de la o cafenea pe care îi cunoşteam; erau îmbrăcaţi în pantaloni scurţi, cu ciorapi de mătase, iar pe cap aveau peruci albe pudrate ca să transpire mai vîrtos cînd serveau ceaiul şi vinul spumos. Poate să fi fost cam patruzeci de persoane pe care le cunoşteam în bună parte; jumătate din ei erau stingheri ca şi mine, iar cealaltă jumătate se grăbea să mănînce si să bea cît mai mult. Era în totul ceva forţat şi într-un fel artificial. Folten, în haina lui de catifea, se învîrtea cu un aer jovial, pe unul îl bătea pe umăr, pe altul îl conducea la bufet, aici făcea un compli­ment vreunei tinere muziciene — era un amalgam ciudat de bunăvoinţă, colegialitate, ostentaţie, de sans-facon prea voit, familiar sau pas de chichi boem. Apoi ne-a introdus în „salonul de muzică”; ne-am aşezat pe ios, pe perne, pe canapea sau am rămas în picioare, sprijiniţi de şemineu sau de tocul uşii şi concertul a început; un tînăr compozitor a cîntat suita sa pentru pian, iar o domnişoară o piesă pentru vioară — com­poziţia tînărului pletos, cu ochelari care o acom­pania la pian — cred că prea rău nu era; dar eu nu-mi puteam lua ochii de la Folten şi de la soţia lui care tronau în fotolii în mijlocul salonului ca un cuplu regal, înconjuraţi de „artiştii” aşezaţi pe podea şi pe perne. Folten dădea din cap cu ochii închişi ca un cunoscător, în timp ce doamna Foltynova îşi strîngea buzele şi se gîndea vizibil la ordinele pe care să le dea ser­vitorilor. Nu ştiu de ce, dar totul mă irita pînă la ciudă, fără îndoială pentru că nu suntem obiş­nuiţi cu asemenea maniere alese.

     După concert, Folten m-a luat familiar de braţ şi m-a condus într-un mic salon.

     — Sunt atît de încîntat că v-am cunoscut, mă asigură el plin de înflăcărare, şi aş fi fericit să pot să vă fac un cît de mic serviciu.

     Nu vedeam ce ar fi putut să facă domnul Folten pentru mine. Dar el adăugă că a avut întotdeauna cea mai înaltă consideraţie pentru pă­rerile mele de critic de teatru şi estetician.

    — Eu lucrez la o operă, Judita, îmi declară el, roşind puţin. Am scris şi libretul. După mine, spuse trecîndu-şi mîinile prin păr, după mine un compozitor trebuie să-şi scrie singur textul, numai atunci opera lui e într-adevăr un singur tot; nu se află în ea nicio trăsătură a unei alte perso­nalităţi, nici o idee care să nu emane din intuiţia lui cea mai profundă.

    La urma urmelor nu puteam să obiectez ni­mic. Folten repetă de mai multe ori aceeaşi idee şi o dezvoltă sub altă formă cu încîntare, pînă ce în fine spuse pe faţă ce vrea de la mine. Dacă aş avea imensa bunătate să-i citesc libretul, şi să-i spun sincer dacă un pasaj sau altul nu ar rezista criticii celei mai riguroase.

    —  Ştiţi, eu sunt mai curînd muzician decît poet, se scuza el, şi începea din nou despre cît de mult apreciază părerea mea şi aşa mai departe.

Ce era să fac: mîncasem la el două sandvişuri, a trebuit deci să-i spun că aş fi nespus de încîntat etc. Mi-a strîns mîna călduros: 
—  Mîine vă trimit manuscrisul, şi acum vă rog să ne alăturăm acestor tineri!

Tineretul începuse între timp să bea de să stingă şi făcea un vacarm de zbîrnîiau ferestrele; stăpîna casei zîmbea nedumerită şi forţat, iar Fol­ten striga:

—  Aşa copii, fiţi veseli, ca acasă! Sunteţi doar printre artişti.

       A doua zi am primit manuscrisul aşezat într-un coş uriaş cu vin, struguri, o langustă şi multe altele; aveam un chef nebun să îi trimit totul înapoi. Libretul era îngrozitor: cîteva versuri frumoase sau un pasaj acceptabil şi apoi una sau două pagini de delir paranoic; pe urmă din nou un fragment de dialog promiţător sau o scenă de loc ternă şi iarăşi acele tirade confuze, emfatice; se vroia demonic, se vroia pasionat, dar exista ceva aproape maniacal şi monstruos în această afectare patetică. Personajele apăreau brusc şi nu se ştie de unde, pentru ca să dispară în acelaşi fel; jumătate din ele erau omise de autor din lista de personaje... In primul act, un păstor pe nume Ezron e îndrăgostit de Judita... în al trei­lea act el reapare sub chipul comandantului de oştire Roboan, după care dispar amîndoi. Pur şi simplu un haos. Nu-mi dădeam seama unde vrea să ajungă Folten cu acest libret; am răsfoit din nou manuscrisul şi am dat de un dialog în versuri al lui Holofern care răspundea prefăcut şi dis­cret ironic şi mi-am zis deodată: numai Franţa Kupecky le-a putut scrie.

    Ideea nu-mi dădea pace, am luat manuscrisul şi seara am plecat să-l caut pe Kupecky în bi­roul lui.

    —  Citeşte aceste versuri, Frantik ! i-am zis. Ce spui de ele?

    Kupecky mi-a făcut cu ochiul şi s-a strîmbat.

   — Nu-i deloc rău. Dar continuarea nu se po­triveşte. Răsfoi manuscrisul, dînd din cap, după care izbucni în hohote de rîs. Domnule, dom’le urla el, a reuşit!

    —  Frantik, îi spun eu, am impresia că acest monolog al Juditei pare scris de Tereba, nu crezi?

    Kupecky clatină din cap.

    — Asta-i bună, el şi Tereba, mormăi el. De­sigur n-avea nici el nimic de haleală!  
    — Cît v-a dat pentru asta?

    —  El? bombăni Franta. Mi-a dat trei mii pen­tru tot libretul, porcul, dar în varza asta numai trei bucăţi sunt de mine. A lăsat cele mai bune versuri. Începu să se strîmbe ca un idol chinezesc. Gesamtkunstwerk (*)! Ia te uită, cel puţin cinci persoane a trebuit să-i scrie asta! Ăsta de exem­plu e Vosmik. Iar ăsta, se cufundă el în lectura unei pagini, de cine ar putea fi? „ Judita, Ju­dita, de ce paşii tăi şovăie” — Nu-mi dau seama, „în pieptul meu păros" — ar putea fi Lhota. Îţi aduci aminte de versul lui :... „cum bubuie paşii bărbaţilor păroşi..."? Dumneata nu îl cunoşti pe Lhota? Un tînăr delicat ca un puişor abia ieşit din găoace...

    — Ascultă, l-am întrebat, cum v-a comandat treaba asta ?

    Kupecky strînse din umeri.

    — Ei, cum! A venit aici..., ca din întîmplare. Era atît de fericit să întîlnească un poet iubit.

    — Nu te-a invitat la seratele lui muzicale?

   — Nu, îmi răspunse Franţa demn, nu invită vagabonzi ca noi. Îi plac boemii, dar în pantofi de lac. Boemi de salon, înţelegi. A stat cu mine aici, în birt, Mecena! Dinadins mă prefăceam beat criţă numai să-l pot tutui; ce se mai zvîrcolea pe scaun!... şi Kupecky hohoti. Ei, pe urmă a început „prietene, eu compun o operă; libretul îl scriu singur — pentru ca opera să fie un singur tot”.

   — Exact. Dar are capul numai la muzică şi nu se poate concentra îndeajuns asupra libretu­lui. Dacă i-aş schiţa acţiunea şi i-aş aşterne pe hîrtie cîteva idei şi cîteva monologuri în ver­suri... Vroia să aibă, chipurile, numai un fir con­ducător pentru inspiraţia sa muzicală. Ce-a putut să-mi spună, doamne! Un asemenea compozitor trebuie să treacă prin chinuri creatoare, nu glumă...

    —  Şi tu i-ai cerut un acont, nu?

    —  De unde ştii? se miră Kupecky. Ascultă, n-ai avea ceva de lucru pentru mine?

    —  Nu, am spus. Şi toată vorbăraia asta deli­rantă e scrisă de domnul autor, nu?

   —  Da de unde, mormăi Franta. Pentru asta a găsit un tînăr poet cu pantofi de lac care îl frecventează.

    —  Un nebun?

    —  Cred că nu, spuse poetul Kupecky. Dar cu poeţii nu se ştie niciodată.

   Cînd Folten a venit să-şi ia manuscrisul, i-am vorbit cam în felul următor :

   —  Ascultă, Folten, asta nu merge. După cum aţi binevoit să remarcaţi în mod excelent, o operă de artă trebuie să fie un tot unitar. Ori, ceea ce numiţi dumneavoastră libret, pare scris de cinci persoane. Ca şi cum aţi fi luat cinci texte, scrise de cinci persoane diferite şi aţi fi cîrpit mizerabil bucăţile la un loc. N-are nici cap, nici coadă. Acţiunea nu e coerentă. Fiecare scenă are alt stil, altă intonaţie, alte figuri... Puteţi să-l aruncaţi, Folten!

    A înghiţit în sec, copleşit şi a clipit ca un şco­lar.

    —  Domnule doctor, bîigui, n-aţi vrea dum­neavoastră să-l refaceţi puţin? Desigur, nu v-aş cere s-o faceţi gratis...

    — Nu. Cum puteţi să cumpăraţi texte de la mai multe persoane şi apoi să le declaraţi drept libret original? Aşa ceva nu se face!

    Părea surprins şi chiar puţin vexat.

    —  De ce nu? Judita e totuşi averea mea spirituală. Domnule, eu sunt cel care a avut ideea să facă din legenda Juditei un poem în versuri sau o operă!

    —  Da, i-am spus eu. Dar alţii au avut aceeaşi idee înaintea dumneavoastră: un anume Joachim Graff şi Mikulas Konac, Hans Sachs, Opitz, Hebbel, Nestroy şi Kaiser şi opere cu acest subiect au compus un anume Serov, Wetz, Honegger, Goosens şi Emil Nikolaus von Reznicek. Dar se mai pot compune încă o duzină de opere despre Judita, am adăugat eu iute, văzînd cît e de copleşit. Totul depinde de maniera în care e tratat subiectul, nu-i aşa?

    Radia vizibil însufleţit.

    — Tocmai! Şi această concepţie e exclusiv a mea! Ştiţi ideea că Holofern trezeşte femeia în fecioara Judita, o patimă erotică, dezlănţuită şi numai pentru aceasta, Judita îl ucide... E doar o idee colosală, nu?

     Mi s-a făcut aproape milă de el; era clar că; n-avea idee de cît de perimat e totul.

     — Desigur, am spus, dar cred că mai impor­tantă e muzica. Ştiţi ce, mai bine rugaţi un dramaturg bun să vă scrie tot libretul; dar, cu condiţia să-l şi semneze, înţelegeţi?

   Mi-a strîns mîna călduros şi mi-a mulţumit emoţionat. Mi-a spus că l-am înţeles şi că i-am insuflat un nou avînt de muncă — prin ce, nu ştiu. Şi mi-a mai trimis un coş somptuos cu ana­nas, sitari şi o sticlă de Marie Brizard. Poate pentru a-şi proclama hedonismul şi senzualita­tea sa pasionată.

   A revenit după o lună mai radios ca nicio­dată.

   — Domnule doctor, trîmbiţă el triumfător, vă aduc Judita! În sfîrşit acum e cea adevărată! Acum am pus în ea întreaga mea concepţie! Cred că de data asta veţi fi mulţumit şi de pla­nul de ansamblu şi de acţiune.

         I-am luat manuscrisul.

         — Ai scris-o singur, Folten?

   A înghiţit puţin în sec.

  — Singur. În întregime singur. N-am putut încredinţa altcuiva viziunea mea asupra Juditei. Asta e concepţia mea pură.

   Am răsfoit manuscrisul şi peste o clipă am înţeles. Era Judita lui Hebbel tradusă de-a dreptul neglijent şi pe alocuri mutilată talmeş-balmeş în mod scandalos; erau amestecate în ea cîteva cuplete de parodie fără suflet ale lui Kupecky, pieptul păros al lui Lhota şi iarăşi cîteva tirade delirante.

   —  Mi-ajunge, Folten, i-am spus. Cineva v-a jucat o festă. Patru cincimi sunt plagiate din Judita lui Hebbel! Nu puteţi face să se joace aşa ceva în public. Folten a roşit şi a înghiţit în sec.

   —  S-ar putea poate adăuga, se apără el slab, libret de Beda Folten după drama lui Hebbel.

   —  Nu faceţi aşa ceva, l-am avertizat eu. E strigător la cer cum a fost tratat Hebbel; asta ar merita pedeapsa cu moartea. Credeţi-mă, mai bine aş arde totul imediat.

   Mi-a smuls manuscrisul din mînă şi îl strînse la piept ca pe o comoară.

   —  Îndrăzniţi numai, a strigat el şi o ură dis­perată i se aprinse în ochi. Este Judita mea! A mea! Este concepţia mea, numai a mea... Ce contează, dacă... dacă...

   —  Dacă a mai scris-o cineva, nu? Am văzut că aspectul moral al problemei, ca să mă ex­prim aşa, îi scapă în întregime şi că era îndrăgos­tit de Judita lui ca un copil; cred că omul acesta s-ar fi sinucis dacă cineva ar fi vrut să-i schimbe hotărîrea.

   —  Poate că aveţi dreptate, Folten, am spus ridicînd din umeri. Intr-un anume sens, cînd omul iubeşte ceva, acest ceva îi aparţine cu adevărat. Uitaţi ce vă propun: eu voi crede că libretul dumneavoastră nu e decît un plagiat de proastă calitate, iar dumneavoastră veţi crede că sunt un imbecil şi tot ce doriţi şi cu asta suntem chit.

    A plecat profund jignit. De atunci n-am ră­mas în ochii lui decît un tipicar filolog, un pe­dant mizerabil sau mai ştiu eu ce. Acesta e ade­vărul: ştia să urască ca un adevărat om de li­tere. În asta nu-l putea întrece nimeni.

(*) Operă de artă complexă.