Din povestile lui Victor Eftimiu (1)

PORTRETUL

Se întorcea, aproape îmbătrînit, după multă vreme. Re­vederea locurilor copilăriei îl înseninase. Vuietul Parisului mai stăruia încă în fundul urechilor sale, dar încetul cu în­cetul, balaurul uriaş, în măruntaiele căruia se zbătuse amar de ani, sforăia tot mai departe şi tot mai departe îşi duhnea fumul sutelor de guri.

Dinu Bogdan lipsea de zece ani din ţară. Cabareturile din Montmartre, tavernele din Cartierul Latin, femeile frumoase, caii de la curse şi toate mărunţişurile care alcătuiesc viaţa unui străin tînăr, îl furaseră şi pe dînsul, ca pe atîţia alţii, şi-l ţineau strîns acolo.

     Fuseseră zadarnice toate scrisorile trimise din ţară. Nici la moartea tatălui său nu plecase. Venea abia acum, cînd trebuia neapărat să fie acolo, înainte ca mîinile lacome ale rudelor să împartă averea părintească.

Şi acum începea să uite. Uita cafenelele şi cursele: uita cărţile cu paragrafe greoaie, cărora nu le dăduse de rost niciodată. Un ideal de viaţă nouă îl prinsese acum: visa să-şi îngrijească singur moşia, s-o mărească, să muncească, să lupte.

Era acasă acum, era la el acasă... întins pe iarba sub­ţire şi foarte înaltă a livezilor, sau sub nucul uriaş din dealul mînăstirei, îşi umplea sufletul cu seninătatea ceru­lui de primăvară, cu mireasma florilor, cu adierile vîntului

Simţea tresărind în sufletul său viaţa de odinioară, pier­duta viaţă a copilăriei — plină de soare şi de libelule.

Erau aceleaşi locurile de altădată. Iarba se îndoia în aceleaşi legănări de valuri, fluturii purtau aceleaşi haine pestriţe de odinioară şi, ciudat, chiar inima lui, inima ce şi-o crezuse putrezită de atîta vreme, tresări în piept, nerăbdă­toare, setoasă de viaţă, ca în vremea de demult...

Era fericit, o, fericit cum nu mai fusese!

La ce folos toate frămîntările acelea de pînă acum, alergările după vise, întrecerile zadarnice după o fericire căutată?

Dar fericirea era în satul lui, în frumoasele grădini stră­moşeşti, în casa bogată a părinţilor săi.

Şi aci tresare.

Păreri de rău îl copleşesc. Părinţii lui?

Nu-i văzuse demult, şi nu era să-i mai vadă.

De tatăl său îşi aducea bine aminte: era un bătrîn vioi care-şi petrecea toată ziua pe moşie, certîndu-se cu ţăranii şi bătîndu-i apoi pe umăr, în semn de pace. Simte şi-acum lacrima ce picase din ochii bătrînului, cînd l-a sărutat pe frunte în ziua plecării:

—    Du-te, fătul meu, şi cunoaşte lumea. Mă-ncred în tine. Ştiu că n-ai să mă faci de rîs, Şi fii bărbat, nu fi fe­meie. Cînd te-o prinde dor de casă şi de noi, potoleşte-l, că şi-aşa toţi n-o să fim împreună în vecii-vecilor...

Trei ani în urmă, bătrînul a murit. Dinu Bogdan n-avu timp să-l plîngă mult, căci îl fermecase o dansatoare din Montmartre. Şi nici mai tîrziu nu porni spre ţară. Venea abia acum, cîteva zile după ce mama lui plînsese atîta pe scrisoarea unde-i vestea sfîrşitul apropiat, chemîndu-l încă odată, cea din urmă oară, la sînul ei.

Bătrîna murise fără să-l mai vadă.

      Şi el plînsese mult pe mormîntul din curtea mînăstirii. Plânsese răscolind printre lucrurile ei - atîtea lucruri care erau ale lui, ale singurului copil. In cuierele vechi mirosind a cuişoare, printre hăinile bătrînei, găsea cele dintîi cărţi ale lui, jucării uitate, foto­grafii. Zilele de demult perindau în mintea lui copleşitoare amintiri, ţinîndu-l ceasuri întregi deasupra vreunui cufăr deschis, cu mîinile rezemate de colţul lui, cu capul plecat pe coate, cu ochii închişi, cu mintea dusă..

     Poveştile din copilărie spuse la gura sobei şi sfaturile şi mîngîierile ei, şi lacrimile ei la plecare, şi atîtea scrisori care îl chemau acasă îi năpădesc în suflet. îl dor, îl fac să plîngă.

   Chipul ei atîrnat lîngă icoane — acelaşi chip care ve­ghea la capul său în oraşul depărtat — îl binecuvintează încă, cu ochii blînzi, ochii de sfîntă, în care citise de atîtea ori iertare şi îndemn la muncă, în zilele de răstrişte...

In vălmăşagul norilor de patimi şi de remuşcări, chipul ei fusese singurul colţ de cer senin.

De cîte ori, dezgustat de viaţa uşuratecâ a Parisului, dezgustat de el însuşi şi de femeile în mijlocul cărora îşi risipise tinereţea, nu ridicase ochii la portretul mamei sale! Ştia că departe, într-o casă simplă de boieri olteni, e o fe­meie sfîntă, prin mintea căreia n-ar fi trecut niciodată cel mai mic gînd de păcat.

Şi în amintirea mamei sale, el ierta pe toate vinovatele cari greşiseră. Suferinţa ei răscumpăra păcatele tuturor fe­meilor din lume... Acum, cînd ea nu mai este, Dinu Bog­dan trece singur, ca un duh din altă vreme, prin odăile largi ale casei părinteşti.

Paşii săi răsună lung, deşteptînd ecouri în toate colţu­rile. Tot ce se leagă de amintirea mamei sale îl face să tresară.

În fiecare zi, cîte un bătrîn sau cîte un prieten al moar­tei îi povesteşte amănunte din cele din urmă zile ale ei. Şi el îi iubeşte pe toţi moşnegii aceia pitici, pe toate bătrînele încovoiate, căci fiecare din ei are ceva din fiinţa ei, căci în ochii tuturora s-a oglindit cîndva faţa ei.

Ce triste sunt cimitirele sărace din jurul mînăstirilor!

Peste crucile de lemn, peste movilele de pămînt, păzite de vişini mărunţi, trec adieri plîngătoare şi-n umbră pîlpîie luminile de candelă aprinse-n amurg.

Cîte un glas de fată boceşte pe vreun mormînt; femei cernite aprind lumînări de ceară pe vrun colţ de lespede - şi noaptea vine să pustiiască ţara morţilor.

În adăpostul unei hori de brăduţi, e mormîntul ei, mai frumos ca toate celelalte. Sunt multe flori acolo. Iarba nu creşte printre pietre, iar pe marginea lespezii se cunosc mai multe urme de lumînări.

O soră a moartei vine de cîteva ori pe săptămînă şi plînge pe mormînt.

Neveste înzestrate de răposată, toarnă untdelemn în candelă, copile botezate de ea, ciudate în tristeţea lor vre­melnică, presară micşunele şi aglice, culese pe marginea că­rărilor din crîng.           '           .

Şi el le vede din poala nucului înalt, vede şi luminiţa de pe mormînt, ascultă tînguitor cîntec de mort, dar nu se co­boară să plîngă pe groapa mamei, fiindcă ştie că s-ar izbi cu fruntea de lespedea rece a mormîntului...

Intr-o seară întîrzie sub nuc.

Nicio umbră nu se mai strecura printre cruci. Cimiti­rul, cu umbra lui deasă, cu luminile candelelor, părea un cer încărcat de stele. Oare stelele nu sunt candele aprinse pe mormintele sufletelor?

Dinu Bogdan visa în liniştea înnoptării.

Deodată tresări. Auzise fîşîitul cetinei.

Strecurîndu-se tiptil, un bătrîn înghenunche la mormînt şi rămase acolo pe gînduri, vreme îndelungată.

A doua seară, iar. Şi o săptămînă în şir, bătrînul veni să se roage pe mormînt.

In ziua cea din urmă, cînd, adîncit, în visare, n-auzise nici un zgomot în jurul său, moşneagul simţi o mînă pe umăr.

       Era fiul moartei.

       — Ce cauţi aici? întrebă blînd glasul tremurător al ce­lui reîntors.

Bătrînul strigă înăbuşit, îl privi mustrător, se smulse de sub apăsarea lui şi o luă la fugă peste morminte. Acum fugeau amîndoi, ca două năluci, în lumina răsăritului de lună. Păreau doi morţi înviaţi, care se fugăresc pentru duşmăniile din viaţa cealaltă.

Fugeau pe coasta dealului, peste livezi, pe uliţele satu­lui. La o cotitură, bătrînul pieri. Dinu Bogdan se opri în loc şi rămase uluit. Întrebări ciudate îi chinuiau mintea. Ce căutase pe groapa mamei sale? De ce fugise? Ce taină ascundeau toate acestea?

Întreaga noapte, el nu izbuti s-adoarmă. Îşi frâmînta mintea cu tot felul de gînduri. Spre zori, alergă la odaia icoanelor. Lumina candelei cădea pe obrazul chipului din perete. Ciudat... Părea că ochii ei cer iertare, părea că mîna ei se ridică spre obraz, iar degetul îi apăsa buzele, parcă ar fi vrut să spună: „Nu mai cerceta!“

       Iar ochii îl întrebau acum: „De ce te-ai mai întors?

     Dinu Bogdan, cu sufletul cuprins de cea mai mare amărăciune pe care o simţise vreodată, scoase portretul din­tre icoane şi-l duse în odaia de alături, atîrnîndu-l printre celelalte chipuri, printre oameni...