O arta speciala

Am stas mult pe ganduri daca sa urc sau nu infama anexa cu numarul 1 la cartea lui Dali - "Jurnalul unui geniu", intitulata "Arta pîrţului". Eram tanar profesor in Sinaia cand a aparut mizeria asta. Eu, iubitor al tablourilor lui Dali, am cumparat-o rapid si, cand am ajuns acasa si am descoperit aceasta anexa, mi s-a facut, nu stiu de ce, sila. Vreau sa spun ca asta mi s-a parut a fi prea de tot. Asa ca am dus cartea inapoi - e singura carte pe care am dus-o vreodata inapoi in viata mea. Nu mai stiu ce am luat in locul ei, dar nici nu are prea mare importanta.

Acum, cu trecerea anilor, m-am resemnat, nu-mi mai bat capul, am inteles ca fiecare poate face ce-i place, pentru ca oricum nu poate exista un sistem de valori care sa dainuie. Drept pentru care m-am hotarat sa urc aici infama anexa a lui Dali, in ideea ca daca vrei sa cunosti un om, nu poti sa te faci ca anumite parti ale personalitatii lui de fapt nu exista. So:

ANEXA I

(la "Jurnalul unui geniu")

Fragment din ARTA PÎRŢULUI

sau

MANUALUL FALSULUI ARTILERIST NEDECLARAT

scris de

CONTELE DE LA TROMPETTE Medic al Calului de Bronz Spre folosul persoanelor constipate(*) 

PRELUDIU

E o ruşine, Cititorule, faptul că de atîta vreme tot dai la pîrţuri şi totuşi încă nu ştii nici cum o faci, nici cum ar trebui s-o faci.

De obicei, lumea socoate că pîrţurile diferă numai după mărime, iar în rest ar fi toate la fel: eroare grosolană.

Tot ceea ce vă înfăţişez eu astăzi, analizat cît mai exact cu putinţă, a fost grozav de neglijat pînă acum, nu doar fiindcă se socotea a fi un subiect nedemn de comentare, ci şi fiindcă nu părea deloc susceptibil de vreo metodă anume sau de perspectiva cine ştie cărei descoperiri. Greşeală.

Pîrţul e o artă şi, prin urmare, ceva folositor vieţii, o spun şi Lucian, Hermogen, Quintilian etc. El e, într-adevăr, un lucru cu-atît mai important, cu cît nimeni nu se gîndeşte, de regulă, cu intenţie să înveţe a da pîrţuri.

Un pîrţ ce, spre-a ieşi, s-a străduit zadarnic Şi biete măruntaie cumplit a-ndurerat

Adesea cheamă moartea grabnic.

Cînd stă să dea ortul popii muritorul amarnic constipat

De-un pîrţ scăpat la timp se-ntîmplă-a fi salvat

In fine, poţi scoate pîrţuri cu metodă şi cu gust, e ceea ce am să încerc a vă convinge pe parcursul acestei lucrări.

       Nu ezit deci să împărtăşesc Publicului rezultatele cercetărilor şi descoperirilor mele asupra acestei Arte despre care dicţionarele nu ne spun nimic mulţumitor. Nu sînt pomenite (lucru incredibil!) nici măcar noţiunile de bază ale cărei principii ajung să fie prezentate celor curioşi abia acum.

CAPITOLUL I

DEFINIŢIA GENERALĂ A PÎRŢULUI

Pîrţul, pe care vechii greci îl numeau Porde, latinii Crepitus ventris, vechii saxoni Partin ori Furtin, nemţii Fartzen iar englezii Fart, este un compus de gaze, emise uneori cu zgomot, alteori înăbuşit, sau chiar pe tăcute.

S-au găsit totuşi destui autori, îndeajuns de mărginiţi, dar şi de curajoşi totdeodată, care să susţină, în mod absurd, arogant şi cu încăpăţînare, în ciuda a ceea ce spun Calepin şi toate celelalte dicţionare existente şi viitoare, că vocabula pîrţ, luată în sine, adică în sensul ei natural, s-ar referi doar la emisia cu zgomot; ei s-au bazat pe acest vers horaţian, care, totuşi, nu poate da o idee deplină asupra subiectului:

Nam displosa sonat quantum Vesicapepedi (Plesnind ca o băşică am tras un vînt cumplit, Sat. I, 8, în Horatius, Opera omnia)

Cine nu pricepe oare că Horaţiu a luat aici numai sensul generic al cuvîntului pedere, a pîrţîi? Şi de ce a fost nevoie, pentru a da de înţeles că acest cuvînt se referă la un sunet limpede, ca Horaţiu să se limiteze la explicarea genului de pîrţ care face zgomot cînd iese? Fermecătorul filozof Saint-Evremond avea asupra pîrţului o idee destul de diferită de sensul vulgar: după el, pîrţul era suspin; îi spuse deci iubitei într-o zi, cînd tocmai o delectase cu un pîrţ:

De chinuri inima mi-e plină Şi suspină

Văzînd cît eşti de-nnegurată Deci pe dată

Un biet oftat, de teamă plin Pe gură nu găsi rostirea 

Şi pe-altă parte nimeri ieşirea

Pîrţul este deci, de cele mai multe ori, un gaz comprimat în interiorul pîntecelui, a cărui cauză, spun doctorii, ar fi umflarea materiei mucilaginoase, pe care căldura o potoleşte şi o adună laolaltă, dar nu poate s-o dizolve; ţăranii şi oamenii simpli consideră că fenomenul e produs de întrebuinţarea unor ingrediente ori alimente producătoare de gaze. Pîrţul se mai poate defini şi ca aer comprimat, care, căutînd să iasă, străbate lăuntrul corpului şi scapă-n graba mare îndată ce găseşte acel orificiu pe care buna creştere ne opreşte să-l numim.

Aici însă nu trebuie să ascundem nimic; pîrţul se slobozeşte prin anus, cu sau fără zgomot: cu cît natura e mai înclinată să-l sloboadă mai firesc, cu atît e mai mare nevoia de artă. Aceasta, ajutată de natură, conferă pîrţului o naştere plăcută, făcîndu-l prilej de delectare, chiar de voluptate. De unde şi proverbul:

Viaţă lungă, sănătoasă,

Pîrţul dacă-l laşi să iasă

Dar să revenim la definiţia noastră, arătînd că ea răspunde tuturor sănătoaselor reguli ale filozofiei. Ea cuprinde atît genul, cît şi materia şi diferenţa specifică, quia nempe constat genere, materia et differentia: 1) Include toate cauzele şi speciile pe care le vom studia rînd pe rînd; 2) Şi cum genul său e unul bine definit, fără îndoială că la fel este şi cauza îndepărtată, aceea care dă naştere vînturilor, respectiv mucozităţilor din intestine, provenite din alimente prost digerate. Să analizăm deci toate acestea cu atenţie, înainte de a ne vîrî nasul în clasificări.

Vom spune deci că materia pîrţului este călduţă şi uşor alterată.

Aşa cum în ţările foarte calde şi în cele foarte reci nu plouă niciodată, întrucît căldura absoarbe rapid orice fel de vapori, în cele dintîi, iar în celelalte frigul excesiv împiedică exalările lor; aşa cum, din contră, în regiunile temperate plouă îndeajuns (după cum foarte bine au observat Bodin, meth. hist., Scaliger şi Cardano); tot astfel, căldura în exces nu numai că transformă alimentele prin alterare, dar, în acelaşi timp, dizolvă şi consumă vaporii, ceea ce nu se întîmplă în cazul frigului, care tocmai datorită acestor caracteristici este împiedicat să emane vapori. Cu totul altfel stau lucrurile cînd căldura este moderată, împiedicînd astfel transformarea completă a alimentelor; parte din materia vîscoasă din pîntece şi din intestine dă naştere gazelor, care devin din ce în ce mai energice, în funcţie de gradul de gazeificare a alimentelor. Fermentarea lor, la temperatură nu prea ridicată, produce vapori groşi şi turbulenţi. Fenomenul este lesne de înţeles, dacă se compară de pildă primăvara şi toamna cu vara şi iarna, ca şi prin studierea artei distilării la foc mic.

DESPRE CARACTERISTICILE PÎRŢULUI,

ÎNDEOSEBI DESPRE DIFERENŢA DINTRE PÎRŢ ŞI RÎGÎIT,

PRECUM ŞI DEMONSTRAŢIA COMPLETĂ A DEFINIŢIEI PÎRŢULUI

Am spus mai sus că pîrţul se sloboade prin anus. Aceasta îl şi deosebeşte de rîgîit căruia i se mai spune şi „raportul spaniol". Acesta din urmă, deşi format din aceeaşi materie, doar că în interiorul stomacului, este slobozit pe sus, datorită apropierii acestei ieşiri sau, alteori, din pricina balonării ex­cesive a pîntecului ori pentru că întâlneşte un alt fel de obstacol care-l împiedică să iasă pe jos. După părerea noastră, rîgîitul şi pîrţul sînt înrudite, cu toate că unii îl socotesc pe cel dintîi mult mai dezgustător: şi totuşi, nu s-a întîmplat oare odată ca, la curtea lui Ludovic cel Mare, un ambasador, în mijlocul splendorilor şi fastului pe care le desfăşura în faţa lui acest monarh, să scoată un rîgîit grozav de bărbătos, spunînd că-n ţara lui rîgîitul era un semn de nobleţe şi responsabilitate? Nu trebuie deci să tragem concluzii pripite în nici o privinţă, nici în favoarea pîrţului, dar nici a rîgîitului; fie că vîntul e slobozit pe sus ori pe jos, ele sînt egale, nu mai încape nici o îndoială, într-adevăr, în Furetiere, tomul al II-lea al Dicţio­narului său universal, putem citi că în comitatul de Suffolk vasalul era dator să facă dinaintea regelui, în ziua de Crăciun, un salt, un rîgîit şi-un pîrţ.

Rîgîitul nu trebuie însă inclus în categoria vînturilor colicative, după cum nici în cea a murmurului ori a ghiorţăiturilor pîntecului, care sînt şi ele tot vînturi, de acelaşi soi, agitate însă în interiorul intestinelor şi care întîrzie să se manifeste, cam cum se întîmplă cu prologul în comedie, ori cu vijelia înaintea furtunii. Suferă de ele mai ales tinerele fete şi femeile care se-ncing foarte strîns, ca să-şi scoată în evidenţă talia, în cazul lor, spune Fernel, partea de intestin pe care specialiştii o numesc coecum este aşa de plină de gaze şi de strînsă, încît acolo ia naştere o adevărată bătălie, ca aceea a vînturilor închise de Eol în peştera din munţii Eoliei de altădată. Atîta vînt, încît ar fi de-ajuns pentru o croazieră întreagă pe mare, ori ca să mişte morile cu aripi.

Ne mai rămîne doar să facem dovada completă a definiţiei pe care am dat-o şi să vorbim de cauza ultimă a pîrţului, care este deopotrivă sănătatea cea firească a trupului, dar şi delectarea ori plăcerea artistică. Despre toate acestea ne vom ocupa atunci cînd vom vorbi şi de efecte. A se vedea mai jos capitolul despre această temă. Să mai adăugăm şi că nu admitem, ba chiar dezavuăm, orice alt scop, potrivnic bunului gust şi sănătăţii. Asemenea abuzuri n-ar avea ce căuta în rîndul intenţiilor rezonabile şi delectabile.

CAPITOLUL III

CLASIFICAREA PÎRŢURILOR

După ce am explicat natura şi cauzele pîrţului, să procedăm la clasificarea lui, examinînd diferitele specii, spre a le defini apoi prin afinităţile care le leagă.

PROBLEMĂ

   Se ridică aici de la sine o întrebare. Iat-o: cum poate fi clasificat în mod corect pîrţul? Cel ce şi-o pune este însă o fire cîrcotaşă. Trebuie oare să-l măsurăm cu cotul, cu piciorul, cu cana ori cu baniţa? Căci quoe sunt eadem uni tertio, sunt eadem inter se. (Cele care sînt egale cu un al treilea sînt egale între ele) Nicidecum: iată soluţia găsită de un excelent chimist. Nimic mai simplu, mai natural.

Introduceţi, spune el, nasul în anus; vîrful nasului va tăia orificiul anal în două părţi egale, iar nările vor deveni cele două talere ale balanţei; dacă pîrţul e resimţit ca o greutate, este semn că trebuie măsurat cu o greutate; daca este tare, cu cotul, ori cu piciorul; dacă-i lichid, cu cana; de-i grunjos, cu baniţa ş.a.m.d., iar dacă îl găsiţi prea debil pentru a duce la bun sfîrşit experienţa, faceţi ca gentilomii din Verriers: suflaţi în foaie cît puteţi de tare, pînă ce pîrţul va avea volum suficient.

Dar să vorbim serios.

Grămătici nepricepuţi împart literele în vocale şi consoane; aceşti domni rămîn însă numai la suprafaţa lucrurilor; noi, dimpotrivă, ne facem un scop din a mijloci simţirea şi degustarea subiectului pe care-l tratăm, drept pentru care împărţim pîrţurile în Vocalice şi Mute, acestea din urmă fiind Vuiturile propriu-zise.

Pîrţurile vocalice sînt de regulă numite Petarde, de la cuvîntul peter, a pîrţîi, din pricina diverselor sunete pe care le produc, ca şi cum partea de jos a pîntecului ar fi umplută cu praf de puşcă. Consultaţi în acest sens tezele despre petarde ale lui Willichius Jodochus.

Petarda este o izbucnire zgomotoasă, antrenată de vapori uscaţi.

Poate fi mare sau mică, după cauza care a produs-o şi în funcţie de împrejurări.

Petarda mare este plenivocalică sau vocalică prin excelenţă; cea mică se mai numeşte şi semi-vocalică.

DESPRE PLENIVOCALIC SAU MARELE PÎRŢ

Marele Pîrţ sonor, sau plenivocalicul deplin, se remarcă prin zgomotul puternic, cauzat nu numai de orificiul amplu şi spaţios care-l produce, cum ar fi orificiul ţăranilor, ci şi graţie mulţimii de gaze, provocate fie de înghiţirea unei însemnate cantităţi de alimente balonante, fie de temperatura medie a ventriculului şi a intestinelor. Această minune a pîrţurilor poate fi comparată cu explozia gurii de tun, a unui dirijabil, sau cu vîntul care acţionează pedalele de orgă etc. Ceea ce a scris Aristofan despre tunete e doar o palidă idee. Mult mai aproape de adevăr este comparaţia cu salva de tun menită să doboare ziduri, să străpungă un batalion ori să întîmpine intrarea vreunui senior în cetate etc.

OBIECŢIA ADVERSARILOR PÎRŢULUI

Pîrţul nu ne şochează însă prin sunet, spun ei: dacă n-ar fi vorba decît despre improvizaţiile lui armonioase, ar fi mai degrabă plăcut decît jignitor; numai că pîrţul este întotdeauna urmat şi de un miros dizgraţios, cu care se şi confundă, şi care ne jigneşte nările: asta-i e vina. Nici nu se-aude bine că şi-a şi împrăştiat mulţimea de corpusculi infecţi, care ne strîmbă feţele de silă: uneori e atît de viclean încît loveşte fără preaviz, cu surdină; adesea e precedat de-un sunet înfundat, însă-i urmat pe dată de sateliţii ruşinoşi, care nu mai lasă nici un dubiu asupra vinovatei colaborări.

RĂSPUNS

Ştiu prea puţine despre pîrţ aceia care-l cred atît de criminal şi vinovat de toate aceste grosolănii. Pîrţul veritabil, sau pîrţul curat, este aproape lipsit de miros, ori are atît de puţin, încît nici nu izbuteşte să răzbată de la ieşire pînă la nările asistenţei. Cuvîntul latin crepitus, ce denumeşte pîrţul, chiar asta înseamnă: zgomot fără miros; dar, de cele mai multe ori, pîrţul e confundat cu alte două feluri de vîntozităţi dăunătoare, dintre care una supără simţul mirosului şi se numeşte în general vînt, ori pîrţ mut, ori pîrţ feminin; cealaltă este numită pîrţul gros sau băşina zidarului. Aceasta e confuzia pe care se întemeiază teoriile adversarilor pîrţului. E însă foarte uşor să-i zăpăceşti dacă le arăţi că pîrţul adevărat este ceva cu totul diferit de cei doi monştri pomeniţi mai sus.

Orice boare care se-nstrună în corp şi, comprimată, scapă apoi se numeşte vîntozitate; vîntul curat, pîrţul şi băşina zidarului sînt înrudite între ele în cadrul aceluiaşi gen; deosebirile vin din timpul pe care-l petrec în corp, ca şi din gradul de dificultate la ieşire. După ce se-nstrună în corp, pîrţul curat parcurge diferitele trasee interne fără a întîlni obstacole şi iese, cu oarecare zgomot. Pîrţul gros sau băşina zidarului încearcă de mai multe ori să iasă, dar întîlnind mereu aceleaşi piedici, face cale-ntoarsă, uneori chiar pe acelaşi drum, se încălzeşte şi se încarcă de particule de materie grăsoasă, pe care le dislocă în mers; astfel îngreunat, el se refugiază în părţile de jos, învelit într-o materie prea fluidă, ce nu aşteaptă la rîndul ei decît o umbră de mişcare ca să erupă; în fine, iese, fără cine ştie ce zgomot, ducînd cu sine şi tot ce-a agonisit în drum. Vîntul parcurge acelaşi drum ca şi băşina zidarului, este şi el înghesuit şi oprit din cale, se încălzeşte şi el şi se încarcă în mers de particule grase, vine apoi să se ceară afară prin poarta de jos, numai că, aflînd acolo teren uscat şi gol, nu mai are ce să apuce: îşi ia deci zborul numai cu ce are pe el, fără zgomot, răzbunîndu-se însă prin tot ce poate fi mai scîrbos nasului omenesc.

Să revenim însă la clasificare, după ce am răspuns obiecţiilor adversarilor pîrţului.

Pîrţurile seamănă cu salvele de tun ori cu tunetele lui Aristofan, cum vă e voia. Oricum ar fi, ele sînt de două feluri: simple şi compuse.

Pîrţurile simple constau dintr-o unică salvă, instantanee. Priap le compara, cum am văzut, cu plesnetul unor burdufuri.

Displosa sonat quantum vestea

Ele se ivesc atunci cînd materia care le compune este omogenă, abundentă, cînd orificiul prin care ies este suficient de larg şi de destins, ori cînd, în fine, autorul e robust şi le sloboade dintr-un foc.

Pîrţurile compuse presupun mai multe salve puternice şi bine delimitate, asemănătoare vînturilor fără sfîrşit care vin unele din altele, întocmai cum ar suna cincisprezece-douăzeci de focuri de puşcă, trase la rînd şi circular. Ele se mai numesc şi Diftongi şi se spune că o persoană bine clădită poate reuşi chiar douăzeci dintr-o singură emisie.

CAUZA FIZICĂ,DEDUSĂ CU AJUTORUL BUNULUI SIMŢ SAU ANALIZA PÎRŢULUI DIFTONGAT

Pîrţul diftongat se iveşte atunci cînd orificiul e destul de larg, materia suficientă din punct de vedere cantitativ, conţinînd particule de diferite mărimi, uneori amestecate cu umori calde şi uşoare, dar şi cu altele reci şi dense; de asemenea, cînd materia se formează în zone diferite şi e silită să refuleze în diverse părţi ale intestinului.

Într-un asemenea caz, ea nu se descompune dintr-o dată, nici nu poate să rămînă în aceleaşi cotloane intestinale şi nici să fie evacuată cu un unic efort, în consecinţă, e obligata să se elibereze cu zgomot, la intervale inegale, pînă la ultima „suflare”. Iată de ce sunetul pîrţului se face auzit în ritm inegal şi de ce, dacă ne dăm osteneala, putem produce o canonadă mai mult sau mai puţin spectaculoasă, asemănătoare unor silabe diftongate, cam ca acestea: ta ta tam, ta ta ta tam, ta ta ta ta tam etc. (Aristofan în Norii), căci anusul nu se închide total, iar materia răzbeşte afară în mod natural.

Nu există nimic mai simpatic decît mecanismul pîrţului diftongat, în care personajul principal este anusul.

Mai întîi:

1)   El trebuie să fie, de la natură, îndeajuns de mare, cu sfincter puternic şi elastic.

2)   E nevoie la început de un pîrţ simplu, deci de suficientă materie omogenă.

3) După prima lovitură, anusul trebuie să se închidă în mod reflex, dar nu într-atît încît materia, mai puternică decît reflexul, să nu poată să-l oblige să se redeschidă şi să producă orgasmul (iritarea).

4) Anusul trebuie să se închidă puţin şi să se deschidă iarăşi, alternativ, împotrivindu-se reflexului de expulzare sau de dezintegrare a materiei.

5)  În fine, dacă e cazul, poate să reţină restul de vînturi pentru a le elibera în împrejurări mai prielnice. Aici, se potriveşte epigrama lui Marţial, cartea a 12-a, unde zice et pedit deciesque viciesque (şi trage pîrţuri de zece şi de douăzeci de ori)etc. Dar despre asta va fi vorba în altă parte.

Fără îndoială că tocmai la aceste pîrţuri diftongate se referea Horaţiu în legătură cu Priap. El povesteşte că, într-o bună zi, acest zeu prost crescut lăsă să-i scape unul aşa de grozav, încît sperie un stol de vrăjitoare, care tocmai îşi moşmondeau vrăjile prin apropiere. Or, dacă pîrţul ar fi fost unul simplu, vrăjitoarele n-ar fi avut cum să se sperie şi nu şi-ar fi luat cîmpii, lăsînd baltă vrăji şi şerpi, ca să se ascundă în oraş; mai sigur e că Priap va fi început cu un pîrţ simplu, cu zgomot, asemănător unei băşini bine strunite; acesta a fost însă urmat şi de un altul, diftongat, apoi de altul, mai vîrtos, care le zburătăciră pe vrăjitoarele deja înspăimîntate şi le puseră de-a binelea pe fugă. Horaţiu nu prea explică lucrurile; se vede însă că n-a dorit să spună mai mult, de teamă să nu fie prost înţeles, dar nici n-a tăcut, ştiind că toată lumea era la curent cu-această întîmplare. Am găsit deci de cuviinţă că precizările de faţă trebuiau făcute, punîndu-ne astfel de acord asupra acestui pasaj ce poate părea obscur şi dificil numai celor ce n-au habar de fizică: asta ca să nu spunem mai mult.

CAPITOLUL V

NECAZURI ŞI ACCIDENTE PRICINUITE DE PÎRŢURILE DIFTONGATE.

POVESTEA UNUI PÎRŢ CARE L-A PUS PE FUGĂ ŞI L-A LĂSAT DE PROST PE ÎNSUŞI DIAVOLUL.

DESPRE CASE ÎN CARE DIAVOLUL A FOST GONIT CU AJUTORUL PÎRŢURILOR DIFTONGATE.

MOTIVAŢII ŞI AXIOME

Dacă-i adevărat că pîrţul diftongat e mai teribil decît tunetul şi dacă se ştie că tunetului îi urmează întotdeauna fulgerul, din pricina căruia atîţia şi-au găsit sfîrşitul ori au rămas surzi sau zăpăciţi, nu-i mai puţin adevărat că, deşi nu fulgeră, pîrţul diftongat poate pricinui şi el aceleaşi accidente, ba mai mult, poate ucide pe loc inşii slabi, fricoşi şi cu prejudecăţi. Tragem această concluzie bazîndu-ne pe ingredientele din care e alcătuit şi pe teribila comprimare a aerului. O data eliberat, el face să se clatine în aşa hal coloanele aerului, încît poate distruge, rupe sau smulge într-o clipită fibre ultra-delicate din creier. Capul primeşte o mişcare de rotaţie rapidă, înşurubîndu-se pe umeri ca o giruetă, pînă cînd, în dreptul celei de-a şaptea vertebre, se rupe cămaşa măduvei spinării, provocînd astfel moartea.

Toate acestea se întîmplă atunci cînd se consumă gulii, usturoi, mazăre, boabe, napi şi, în genere, orice alt aliment care produce gaze, recunoscute ca periculoase. Ele produc acel sunet limpede şi sacadat, pe care-l auzim la ţîşnirea pîrţului. Vai! Cîţi pui de găină ucişi în ou, cîţi prunci lepădaţi ori sufocaţi în pîntecele mamei lor de puterea acestei explozii! Diavolul însuşi a luat-o la sănătoasa de multe ori. Dintre nenumăratele poveşti care s-au scris pe această temă, am să vă spun doar una, la fel de-adevărată şi azi.

De mai multă vreme, diavolul chinuia un om, ca să-l facă să-şi vîndă sufletul. Nemaiputînd să îndure chinurile Satanei, omul consimţi, dar cu trei condiţii:

1) Îi ceru o groază de aur şi de argint, pe care le şi primi îndată.

2)  Vru să devină nevăzut, iar diavolul îl învăţă nişte vicleşuguri, pe care omul le încercă chiar de faţă cu el. În sfîrşit, căznindu-se să găsească a treia condiţie, ceva ce n-ar fi fost în puterea diavolului şi cum mintea nu-l ajuta deloc în acele momente cu ideea salvatoare pe care o aştepta, omul fu cuprins de frică. Or, tocmai spaima asta îi fu de ajutor şi-l scoase din încurcătură. Se spune că, în clipa aceea de cumpănă, omul scăpă un pîrţ diftongat, al cărui zgomot semăna cu o salvă de muschetă. Pe loc, prinse din zbor ocazia, zicîndu-i diavolului:

- Vreau să-mi înşiri pe aţă toate pîrţurile astea şi apoi sînt al tău.

Diavolul încercă, dar nu izbuti să vîre pîrţul prin gaura acului, nici chiar trăgînd cu dinţii. Speriat de grozavul zgomot al pîrţului, pe care ecoul îl mai şi repeta voios, zăpăcit şi furios că s-a lăsat păcălit, diavolul o luă la fugă, slobozind însă o băşină infernală, care infectă tot ţinutul. Dar astfel îl lăsă în plata Domnului pe nefericit.

E lucru ştiut în toată lumea, în toate regatele, republicile, oraşele, satele, cătunele, în toate familiile şi conacele de ţară unde locuiesc bone, bătrîne şi ciobani, în cărţi şi în istorii vechi, că mii şi mii de case au fost izbăvite de diavol graţie pîrţului şi, fără îndoială, a pîrţului diftongat. El reprezintă cel mai bun mijloc, din toate cîte se cunosc, pentru a-l alunga pe diavol; această Artă a pîrţului, pe care o prezentăm astăzi căutînd adepţi ne va aduce cu siguranţă binecuvîntarea celor chinuiţi de necuratul. Şi credem că artei trebuie să-i răspunzi prin artă, vicleniei, cu viclenie, căci cui pe cui se scoate, iar lumina mare o stinge pe cea mică, precum şi sunetele şi mi­rosurile pier absorbite de altele mai tari; prin urmare, îngerul negru va fi cu siguranţă ofuscat de flacăra călăuzitoare ce o pune acum în mîna amărîţilor pe care îi vînează şi oricine o va purta, de nimic nu mai are a se teme.

Pîrţul diftongat este un fel de tunet de buzunar, pe care-l ai oricînd la îndemînă; folosul său e şi activ şi retroactiv; este nepreţuit şi a fost astfel recunoscut încă din cea mai adîncă Antichitate; de unde şi proverbul latin: un pîrţ ca lumea se face numai cu talent.

De regulă, pîrţul diftongat nu miroase urît, dacă nu cumva este rezultatul vreunui proces de putrefacţie în intestine şi cu condiţia să nu fi stat prea mult în ori sub un trup mort, intrat în putrefacţie, sau dacă alimentele îngurgitate nu vor fi fost ele însele alterate. Deosebirile sînt evidente pentru un miros fin - ceea ce nu e cazul meu. Dar poate cititorul este mai sensibil decît mine.

CAPITOLUL VI

SEMIVOCALICUL SAU MICUL PÎRŢ

Pîrţul mic, sau semivocalicul, este mai silenţios decît pîrţul mare, fie din cauza dimensiunilor orificiului, fie din pricina conductului de evacuare, prea strîmt (ca în cazul domnişoarelor); o altă cauză poate fi cantitatea redusă de vînturi care se află captive în intestin.

Pîrţul mic este de trei feluri: limpede, mijlociu şi aspirat.

PÎRŢUL LIMPEDE

Acest tip de pîrţ semivocalic sau pîrţul mic este alcătuit dintr-o materie foarte uscată şi foarte aerată, care străbate uşor conductul de evacuare, de felul său foarte strîmt. Semivocalicul abia de-ar putea să clintească un pai. În limbajul vulgar, mai e numit şi pîrţul de domnişoară; nu supără nările sensibile şi nu e indecent, cum sînt pîrţurile ori băşina zidarului.

PÎRŢUL ASPIRAT

Pîrţul aspirat este un pîrţ mic, semivocalic, alcătuit din materie umedă şi greu de definit. Ca să vă faceţi o idee, l-aş compara cu pîrţul de gîscă; nu contează dacă orificiul care-l produce e larg ori strîmt; cert e că este atît de plăpînd, încît e mai mult un soi de avorton. I se mai spune şi pîrţul brutăriţelor.

PÎRŢUL MIJLOCIU

Acesta din urmă se situează undeva între pîrţul simplu şi cel aspirat; materia din care e făcut e omogenă, îmbelşugată, de calitate mediocră şi bine digerată, drept pentru care se evacuează de la sine, fără efort, prin orificiu; în acest caz, acesta nu e nici prea strîns, nici prea deschis. Acest pîrţ este specific celor plictisiţi de burlăcie şi soţiilor de primari.

CAUZELE PÎRŢURILOR DESCRISE MAI SUS

Trei sînt cauzele cele mai însemnate care diferenţiază zgomotul în cazul acestor trei categorii de pîrţuri, ca şi pe celelalte, de altminteri; materia vîntului, natura conductului şi forţa individuală.

Cu cît materia este mai uscată, cu atît e mai limpede sunetul pîrţului; cu cît e mai umedă, cu atît sunetul este mai înfundat; dacă e omogenă, va fi un sunet simplu, iar dacă materia este heterogenă, va ieşi un pîrţ multisonor.

În ceea ce priveşte natura orificiului, cu cît acesta este mai strîmt, cu atît sunetul va fi mai ascuţit; dacă e larg, sune tul va fi grav. Dovada o dă chiar subţirimea sau, dimpotrivă, grosimea intestinelor. Sunetul diferă dacă intestinul e plin ori gol; căci, se ştie, tot ce-i gol sună mai tare decît ce-i plin.

În fine, cea de-a treia diferenţă constă în vigoarea şi constituţia individului; cu cît natura împinge mai tare şi mai vîrtos, cu atît zgomotul pîrţului e mai mare şi mai amplu.

Este limpede că ceea ce diferenţiază sunetul pîrţului este deosebirea dintre cauze. Lucrul se poate lesne dovedi studiind flautul, trompetele sau flageoletele. Un flaut cu pereţii groşi şi deschidere mare dă un sunet înfundat; un flaut subţire şi strîmt, unul limpede; în fine, un flaut ai cărui pereţi şi deschidere sînt mijlocii dă un sunet aşa şi-aşa. Constituţia agentului este şi ea un aspect care argumentează afirmaţia. Dacă, de pildă, cineva cu plămînii bine dezvoltaţi pune la gură o trompetă, el va scoate cu siguranţă sunete foarte puternice; dacă e tocmai pe dos, înseamnă că omul are respiraţie scurtă şi slabă. Vom spune deci că instrumentele de suflat sînt bine gîndite şi de mare folos în aprecierea pîrţurilor. Studiindu-le, pot fi aflate fără greş cauzele deosebirilor de sunet dintre pîrţuri. O, admirabile flaute, tandre flajeolete, gravi corni de vînătoare! etc. sînteţi întocmai ceea ce trebuie pomenit în legătură cu arta pîrţului, dacă vă mînuieşte un nepriceput; în schimb, cînd o gură îndemânatică vă face să sunaţi, căpătaţi atîta elocvenţă, în sunetele grave cît şi în cele înalte; suflaţi, deci, cu pricepere, dragi Muzicanţi.

PROBLEMĂ MUZICALĂ.

DUO DE UNUL SINGUR.

INTERVENŢIE MINUNATĂ PRIN CARE SURDUL POATE SĂ ASCULTE UN CONCERT

Un savant german a pus aici o problemă foarte dificilă: sînt oare pîrţurile muzică?

Distinguo: în pîrţurile diftongate e ceva muzică, ce-i drept. Concedo: în celelalte pîrţuri, nego.

Muzica pîrţului diftongat nu seamănă cu cea produsă de voce ori de mînuirea vreunui obiect sonor, cum ar fi vioara, chitara, clavecinul etc. Ea nu depinde decît de sfincterul anusului, care, strîns ori lărgit, dă naştere cînd unor sunete grave, cînd unora ascuţite: muzica astfel obţinută seamănă mai degrabă cu cea produsă prin suflare; şi, cum am spus mai sus, e analoagă sunetului de flaut, trompetă, flageolete etc. Pîrţurile diftongate sînt singurele care pot produce muzică, prin chiar natura lor, aşa cum se poate vedea şi în capitolul III din clasificarea pîrţului; aşadar, putem vorbi de muzică în cazul pîrţurilor. Exemplul ce urmează va lămuri încă şi mai deplin problema.

Pe cînd eram la şcoală, aveam doi colegi foarte talentaţi, fiecare avînd însă alt dar, pe seama căruia se distrau însă amîndoi şi eu pe lîngă ei: unul rîgîia la comandă, pe diverse tonuri, celălalt era specialist în pîrţuri. Ca să facă totul mai elegant şi mai cu gust, cel din urmă folosea o pînză dintr-acelea în care se strecoară brînză, pe care o acoperea cu o foaie de hîrtie; pe urmă, se aşeza deasupra cu fundul gol şi, legănîndu-şi fesele, scotea fel şi fel de sunete, ca de orgă ori flaut. E drept că muzica aceasta nu avea cine ştie ce armonie, nici modulări tocmai savante; ar fi fost de altfel şi greu să inventezi reguli pentru un asemenea concert, să pui în armonie înaltele, potrivitele şi joasele. Dar îndrăznesc să spun că un bun specialist într-ale muzicii ar fi putut să descifreze în ele un sistem original, demn de a fi transmis posterităţii şi înscris în arta compoziţiei: un soi de muzică diatonică, emisă în stil pitagoreic, a cărei cromatică se obţine scrîşnind din dinţi. Reuşita ar fi sigură de tot, cu condiţia să nu fie trădate nici o clipă principiile şi noţiunile mai sus înfăţişate, într-o asemenea operaţiune, temperamentul şi felul de a se hrăni ale persoanei slujesc drept lumină călăuzitoare şi busolă. Doriţi sunete înalte? Folosiţi un trup plin de vapori subtili şi-un anus strîmt. Doriţi sunete de două ori mai grave? Puneţi la

treabă o burtă plină de gaze dense şi un prapure suficient de larg.

Poalele umede nu scot decît sunete joase! Pe scurt, pîntecul este o orgă poliftongă, capabilă să scoată sunete diverse, din care, fără mare caznă, se pot alege, ca de la magazin, pe puţin douăsprezece moduri muzicale. Dintre acestea vom reţine numai pe cele potrivite petrecerilor, cum sînt Lixoleidianul, Hipolixoleidianul, Doricul şi Hipodoricul. Căci, folosite de-a valma, şi afectînd în acest fel semivocalicele, sunetele ar fi din ce în ce mai slabe, pînă la a nu se mai auzi deloc; dimpotrivă, de s-ar scoate simultan, la unison, mai multe sunete de-acelaşi fel, înalte ori grave, muzica ar deveni insipidă şi neplăcută auzului, ceea ce nu se întîmplă decît într-un cor foarte mare, ori pur şi simplu într-o harababură muzicală. O cugetare filozofică vine să atragă atenţia asupra acestui inconvenient şi anume că tot ce e excesiv de sensibil distruge pînă la urmă sentimentul (a sensibili in supremo gradu destruitur sensibile). Aşadar, e nevoie de moderaţie, dacă vrem să ne facem plăcuţi; altfel, vom stîrni doar spaimă, imitînd vacarmul cascadelor de la Schaffouse, din munţii Spaniei, ori al cataractelor Niagara şi Montmorency din Canada, care provoacă surzenia şi le fac pe femei să lepede chiar înainte să fi rămas însărcinate. Cu toate acestea, sunetul nu trebuie să fie nici prea slab, pentru că l-ar obosi pe ascultător, obligîndu-l la eforturi prea mari şi la destulă silinţă ca să le perceapă. E o măsură-n toate.

Est modus in rebus, sunt certi denique fines

Quos ultra, citraque nequit consistere rectum.

(„E o maniera în toate: tu drumul drept îl ţine Şi nu călca hotarul pus între rău şi bine."Horaţiu, Sat.)

Urmînd cu sfinţenie sfatul lui Horaţiu, va fi întotdeauna bine şi fi-vom cu siguranţă aplaudaţi.

Dar înainte de a încheia acest capitol, nu pot, ca bun cetăţean, ce caută să despăgubească faţă de greşelile naturii, pe cît îi stă-n putinţă, pe-aceia dintre semeni urgisiţi de soartă, nu pot deci să nu vorbesc de modul în care şi un surd se va putea bucura de-această muzică.

El trebuie să ia o pipă şi să-i aşeze capul pe anusul concertistului, în timp ce muştiucul îi va rămîne între dinţi; graţie contingenţei, va simţi toate intervalele sonore în deplina lor desfăşurare şi gingăşie. Sînt destule asemenea exemple la Cardano şi Baptiste l'orta de Naples. Iar dacă lîngă surd s-ar mai găsi şi vreun altul, oricare-ar fi el, care să vrea să-mpărtăşească asemenea plăcere, nu-i rămîne decît să tragă zdravăn aerul din pipă; se va umple astfel de toate senzaţiile şi voluptăţile imaginabile.

PÎRŢURI MUTE, DENUMITE ÎN MOD GREŞIT BĂŞINI. DIAGNOSTIC ŞI PROGNOSTIC

    Să lăsăm acum vorbăria şi să încercăm a ne face înţeleşi fără cuvinte.

Pîrţurile mute, popular numite băşini, nu fac zgomot şi se formează dintr-o cantitate mică de vînturi foarte umede. În latineşte se şi spune Visia, de la verbul visire; în nemţeşte, Feisten, iar pe englezeşte, Fitch ori Vetch.

Băşinile sînt fie uscate, fie fecaloide. Cele uscate ies fără zgomot şi nu antrenează nici un fel de materie fecală.

Cele fecaloide, din contră, se compun din vînturi tăcute şi obscure. Ele transportă întotdeauna şi ceva materie lichidă; băşinile sînt iuţi precum săgeata ori ca fulgerul şi sînt insuportabile în societate, datorită duhorii lor fetide. Dacă ne uităm în izmene, corpul delict poate fi lesne observat. Jean Despautere a stabilit o regulă cum că o consoană lichidă alături de una mută, în aceeaşi silabă, scurtează vocala; ceea ce vrea să spună că efectul băşinii fecaloide este unul foarte rapid. Cum muta liquida jungens in syllaba, eadem, ancipitem pones vocalem quae brevis esto (Unind o consoană mută cu una lichidă în aceeaşi silabă vei pune o vocală anceps care să fie scurtă.) Am citit undeva că un diavol venit din vechiul Latium vru să emită un pîrţ şi dădu cogeamite băşina fecaloidă, care-i pătă izmenele; şi că, blestemîndu-şi dosul trădător, strigă mînios şi indignat: Nusquam tuta fides, adică: nu mai e pic de bună-credinţă pe lumea asta! Fac bine deci aceia care se tem de acest soi de băşini, dîndu-şi pantalonii jos şi suflecîndu-şi cămaşa înainte de a le slobozi. I-aş numi chiar înţelepţi, prudenţi, prevăzători.

DIAGNOSTIC ŞI PROGNOSTIC

Întrucît băşinile fecaloide ies fără zgomot, e semn că nu implică o mare cantitate de gaze. Excrementele lichide pe care le antrenează arată însă că nu e vorba de nici un pericol pentru sănătate, ba chiar dimpotrivă. De altfel, ele sînt şi semnul maturizării materiei, anunţînd momentul cînd şalele şi vintrele se cer eliberate, după cum spune şi axioma ce urmează: Maturum stercus est importabile pondus (Materiile ajunse în stare avansată sînt o povară insuportabilă)

Nevoia de defecaţie este, în cazul lor, teribil de imperioasă şi trebuie satisfăcută cît mai repede; în caz contrar, putem păţi ca acel diavol din ţara latinilor (a se vedea mai sus).

CAPITOLUL IX

PÎRŢURI ŞI BĂŞINI FORŢATE ŞI INVOLUNTARE

Şi unele şi altele sînt socotite a avea drept cauză eficientă gazele produse de îngurgitarea unor alimente cum sînt ceapa, usturoiul, guliile, napii, varza, tocăniţele, mazărea, bobul, lintea ori fasolea etc. Pot fi forţate sau involuntare şi se regăsesc cu toatele în categoriile mai sus descrise.

Pîrţul forţat nu se întîlneşte printre oamenii binecrescuţi; cel mult printre cei care locuiesc împreună sau care dorm împreună în acelaşi pat. Se poate întîmpla atunci să te forţezi să laşi vreo cîteva, fie spre amuzament, fie ca să te dai în spectacol, făcîndu-le aşa de dolofane şi de distincte, încît nimeni nu le-ar putea deosebi de bubuiturile de culevrină! Am cunoscut o damă care-şi acoperea dosul cu cămaşa şi se apropia de-o lumînare abia stinsă, pe care o re-aprindea cu îndemînare, pîrţîind şi băşind încet şi progresiv. Alta, vrînd s-o imite, n-a izbutit decît să-şi pîrlească fundul. Pe drept cuvînt se spune că nu tuturor le este dat să ajungă în Corint. Mult mai amuzant e însă să primeşti o băşină chiar în podul palmei şi s-o duci apoi la nasul celui sau celei cu care eşti în pat, cerîndu-i părerea asupra gustului şi mirosului. Numai că ştiu destui cărora nu prea le-ar plăcea jocul.

Pîrţul involuntar se realizează fără participarea celui care-i dă naştere şi se iveşte, de regulă, atunci cînd stai culcat pe spate, ori cînd te-apleci sau rîzi în hohote, precum şi-atunci cînd te-ai speriat de ceva. Acest soi de pîrţ e socotit îndeobşte scuzabil.

CAPITOLUL X

EFECTELE PÎRŢURILOR ŞI BĂŞINILOR.

DESPRE FOLOASELE LOR DEOSEBITE

După ce am vorbit despre cauzele pîrţurilor şi băşinilor, nu ne mai rămîne decît să ne referim puţin şi la efecte; şi cum sînt foarte diverse, le vom reduce la două categorii: cele bune şi cele rele.

Pîrţurile bune sînt întotdeauna binevenite prin ele însele, cîtă vreme omul se debarasează astfel de nişte gaze care îl apasă. Această evacuare îndepărtează mai multe boli, cum ar fi durerea hipocondriacă, furia, colicile, suferinţa iliacă etc.

Dacă însă sînt ţinute-n loc atunci cînd urcă din vintre ori nu găsesc drum de ieşire, pîrţurile afectează creierul prin marea cantitate de gaze pe care le transportă; astfel, corup imaginaţia, induc melancolia, aduc alte şi alte suferinţe grozav de supărătoare. Flucţiunile formate prin distilarea acestor gaze meteorice coboară înspre părţile inferioare; să fim deci fericiţi dacă urmarea nu e decît o tuse, un catar etc., arată medicii. După părerea mea, răul cel mare e însă că te scot din circulaţie, făcîndu-te inapt de studiu şi de muncă. Să încercăm aşadar, drag cititor, să dăm curs nevoii de a pîrţîi, eliberîndu-ne pînă şi de cea mai măruntă presiune cauzată de gaze şi, chiar cu riscul de a fi zgomotoşi, mai bine să le dăm drumul pe dată, dragi concetăţeni, decît să ne lăsăm chinuiţi, riscînd să ajungem ipohondri, melancolici, frenetici ori maniaci.

Porneşte deci, dragă cititorule, de la acelaşi principiu ca şi mine, cum că a da pîrţuri e lucru foarte folositor pentru oricine; dacă eşti convins de foloasele lui, vei fi şi mai şi după ce-ţi voi cita cîteva cazuri de persoane care au suferit amarnic pentru că nu le-au slobozit.

În mijlocul unei adunări numeroase, o femeie se simţi brusc rău; speriată de durerea venită pe nepusă masă, ea părăsi serbarea, care se pare că tocmai în onoarea ei fusese plănuită. Băgară toţi de seamă, toată lumea se agită, toţi se neliniştesc, grăbindu-se să-i fie de folos. Sînt aduşi în grabă s-o consulte discipolii lui Hipocrate. Aceştia se consultă, caută răul, citează o groază de autori; o întreabă pe distinsa doamnă ce a mîncat. După scurtă gîndire, bolnava şi-a adus aminte că, la un moment dat, s-a ţinut să nu scape un pîrţ de toată frumuseţea.

Altă femeie ţinu captive nu mai puţin de douăsprezece pîrţuri, care, pe rînd, ceruseră ieşire: s-a supus torturii în timpul unei întruniri care a durat mult şi după care a mers să ia masa undeva, crezîndu-se în formă. Ce s-a întîmplat? A mîncat... din priviri din felurile ademenitoare, căci de nimic nu s-a putut atinge: se simţea arhiplină, stomacul său bucşit de gaze nu mai putea suferi şi mîncare.

Un profesoraş, un cleric binecrescut, un magistrat scorţos, fiecare un ipocrit în felul său, obişnuiau să facă din trupurile lor adevărate peşteri ale lui Eol. Erau deci plini de fumuri, unul din pricina înfumurării însăşi, celălalt tot predicînd, iar cel din urmă datorită lungilor discursuri, în curînd, simţiră apăsarea unei teribile furtuni în intestine: se sumeţiră contra ei, nici unul nu lăsă să-i scape măcar vreun pîrţ. întorşi pe la casele lor, fură însă doborîţi de colici violente pe care de-abia o farmacie întreagă de izbuti să le calmeze, tocmai cînd bieţii erau la doi paşi de moarte.

Mult bine însă, scumpe cititor, ne poate aduce un pîrţ lăsat la timp să zboare! El risipeşte toate simptomele unei boli serioase, alungă teama şi linişteşte dintr-o dată orice agitaţie. Cîte unul, crezîndu-se bolnav şi pregătindu-se să-şi cheme la căpătîi pe urmaşii lui Galenus, se văzu vindecat într-o clipită de un zdravăn pîrţ, ceea ce l-a făcut să se dispenseze de ajutorul medicinei.

Un altul, se trezi cu o senzaţie de grozavă greutate în stomac; coborî din pat, umflat ca un cimpoi, deşi cu o zi înainte nu se făcuse vinovat de nici un exces. Fără chef şi fără foame, omul nu se atinse de nimic de-ale gurii; intră însă la idei: nici noaptea următoare nu-i aduse vreo uşurare, decît poate spe­ranţa unui somn pe bucăţele. De îndată ce se întinse-n pat, simţi cum i se iscă-n vintre o furtună. Maţele îi plîngeau sfîşietor; apoi, după o zgîlţîială zdravănă, un pîrţ solid se slobozi, lăsîndu-l pe bolnavul nostru zăpăcit de gîndurile negre pe care de pomană le nutrise.

O femeie robită prejudecăţilor nu cunoscuse niciodată foloasele pîrţului. De doisprezece ani era nefericita victimă a acestei boli şi-a medicinei deopotrivă; încercase toate leacurile. Cînd în sfîrşit se lămuri cît de util e pîrţul, femeia începu să le sloboadă liber, din ce în ce mai des, şi gata cu durerile şi bolile: era acuma sănătoasă tun.

Iată deci care sînt marile avantaje ale pîrţului pentru oricare dintre noi. Cine oare s-ar mai putea îndoi de ele? Dacă băşina tulbură societatea prin natura ei scîrboasă, pîrţul îi e de bună seamă antidotul; el o anihilează, căci o împiedică să se formeze, făcîndu-şi loc la timpul potrivit. E evident şi fără nici o îndoială, oricît de superficial am fi studiat noţiunile despre care am vorbit - pîrţ şi băşina - că nu băşim decît pentru că n-am vrut să facem pîrţ; în consecinţă, oriunde-i pîrţ, nu va fi băşina.

AVANTAJELE PÎRŢULUI PENTRU SOCIETATE

Împăratul Claudiu, cel de trei ori slăvit, care nu se gîndea decît la sănătatea supuşilor săi, fu într-o bună zi înştiinţat că unii dintre ei duseseră respectul atîta de departe, încît preferau să moară mai bine decît să dea vreun pîrţ în prezenţa sa. Aflînd apoi (din raportul lui Suetoniu, al lui Dion şi din cel al altor istorici) ca suferiseră de moarte, cu colici îngrozitoare, împăratul dădu un edict, prin care îngăduia oricărui supus să pîrţîie cît îi pofteşte inima, chiar şi la masă, cu condiţia să fie pîrţuri limpezi.

Cu siguranţă că însuşi numele de Claudiu îi fusese dat prin antifrază de la cuvîntul latinesc claudere, a închide; căci, prin edictul său, el mai degrabă deschisese organele pîrţului, decît să le închidă. Şi n-ar fi oare potrivit acum să repunem în drepturi acest edict, care, după Cujas, exista deja înscris în codurile cele vechi, ca de altfel atîtea altele pe nedrept abandonate?

Indecenţa care se asociază de regulă pîrţului nu are nici un dram de justificare, decît cel mult capriciul şi prejudecăţile omeneşti. Nu-i vorba aşadar de nici o abdicare de la bunele moravuri şi, astfel, nu este nimic rău în a-l îngădui; avem, altminteri, dovezi destule că, în multe locuri ale lumii, pîrţul e liber acceptat chiar în societatea educată şi că-i o mare cruzime să mai avem vreo îndoială în acest sens.

Într-o parohie oarecare, la vreo 4-5 leghe de Caen, dreptul feudal prevedea dintotdeauna ca seniorul să ceară vasalilor săi cîte un pîrţ şi jumătate în fiecare an.

Egiptenii făcuseră din pîrţ un zeu, ale cărui reprezentări mai decorează încă şi astăzi unele latrine.

În vechime, pîrţul slujea la prevestirea vremii - senină ori ploioasă, după cum pîrţul era mai mult ori mai puţin sonor.

Cei din Pelouse adorau pîrţul. De nu ne-am teme că prea multe dovezi strică, am conchide că pîrţul, departe de a fi un lucru deşănţat, implică cea mai desăvîrşită şi mai aleasă bună creştere, fiind chiar semnul supremului respect pe care un supus îl poate aduce prinţului său, tributul vasalului către senior, oricum, ceva demn de atenţia unui cezar, ba, uneori şi semn de schimbare-a vremii şi, ca să spunem totul pînă la capăt, chiar obiect de cult şi veneraţie în rîndul marelui popor.

Să continuăm însă a dovedi, prin noi exemple, avantajele pîrţului faţă de societate.

Pîrţul zădărniceşte încercările potrivnicilor societăţii.

De pildă: într-o adunare numeroasă, un filfizon plictiseşte pe toată lumea; de-un ceas întreg îşi arată farmecele şi gingiile, spunînd o groază de impertinenţe cu care îşi asasinează auditoriul. Un pîrţ scăpat îl reduce la tăcere, sosit tocmai la timp să izbăvească bietele suflete din capcana pisălogului, deturnîndu-le atenţia de la ciripitul ucigător al duşmanului comun. Şi asta nu e tot, căci pîrţul aduce încă şi alte foloase. Cum în societate conversaţia este ingredientul cel mai îndrăgit, pîrţul nu face decît să-i ofere din plin subiecte.

De două ceasuri, o strălucită adunare zace într-o tăcere şi mai sumbră decît aceea din La Grande Chartreuse. Unii tac din snobism, alţii din timiditate, în fine, ceilalţi din ignoranţă. Erau gata-gata să se despartă fără să fi schimbat nici măcar o vorbă. La auzul unui pîrţ, un murmur surd se iscă pe dată, pregătind o lungă dizertaţie, preluată şi dirijată rapid de critică şi asezonată din belşug cu observaţii glumeţe. Iată deci cum un biet pîrţ a izbăvit cinstita adunare de o tăcere ridicolă, oferindu-i prilej de conversaţie sprinţară: pîrţul e deci folositor societăţii în general. S-ar putea chiar adăuga că-i este şi plăcut.

Rîsetele, chiar hohotele pe care le produce pîrţul de îndată ce se face auzit stau mărturie clară pentru neîndoielnicul lui farmec. Nici chiar cei mai scorţoşi nu-i poartă pică, nu există înţelepciune care să-i reziste, iar sunetul armonios şi imprevizibil care-l compune risipeşte letargia spiritului. Cînd vreun pîrţ se strecoară incognito în vreun conclav de filozofi, cu totul prinşi de pretenţioasele maxime pe care vreunul dintre ei le debitează, el reuşeşte să pună pe fugă morala în derivă. Se rîde, se leşină de rîs şi astfel, natura îşi ia cu atît mai bucuroasă revanşa cu cît, de regulă, în alcătuirea oamenilor de vază e, de multe ori, cam strîmtorată.

Să nu se mai susţină, pe nedrept, că rîsetele pe care le stîrneşte pîrţul sînt semn de milă şi dispreţ mai degrabă decît semn de bucurie; căci pîrţul are în el însuşi o veselie structurală, care n-are nevoie de vreun loc sau de împrejurări anume.

La căpătîiul unui bolnav familia în lacrimi aşteaptă momentul fatal în care-şi va pierde şeful, ori fiul, ori fratele; un pîrţ, pornit cu zgomot din aşternutul muribundului, spulberă durerea celor de faţă, dă naştere unui licăr de speranţă şi trezeşte cel puţin un surîs.

Pînă şi la căpătîiul bolnavului, unde totul e doar tristeţe, pîrţul e-n stare să înveselească şi să umple inimile. Ne mai putem deci îndoi de puterile lui? El găseşte mereu alte şi alte feluri de a însenina, ceea ce-l face plăcut aproape tuturor. Cînd c-o mişcare impetuoasă dă să iasă, pîrţul imită sunetul salvei de tun şi, prin aceasta, place războinicului; cînd e ţinut în loc pe drum de apăsarea celor două emisfere printre care se strecoară, sună precum un instrument muzical. Uneori, acordurile sînt cam zgomotoase, alteori are modulaţii zvelte şi moi şi, prin aceasta, place sufletelor sensibile şi, practic, tuturor, căci prea puţini sînt cei care să nu iubească muzica. Cine deci i-ar refuza sufragiul, cînd e şi agreabil şi util, atît fiecăruia în parte cît şi tuturor şi atîta vreme cît aşa-zisa lui indecenţă e de acuma combătută ferm şi anulată prin demonstraţii convingătoare? Cine-ar mai cuteza să spună că-i semn de proastă creştere, cînd el a fost deja îngăduit şi acceptat în anumite cercuri, rămînînd proscris doar acolo unde domnesc prejudecăţile? Cînd vedem că nici politeţei şi nici bunelor moravuri nu le aduce vreo urmă de atingere, mîngîindu-ne numai cu sunetul lui plin de armonie şi cu absenţa oricărei miasme supărătoare. Mai putem deci rămîne indiferenţi atunci cînd pîrţul e folositor oricui, cînd risipeşte de îndată nelinişte şi boală închipuită aducînd numai uşurare? Societatea va fi oare atît de ingrată încît să nu-i arate recunoştinţă, cînd o fereşte atît de bine de nepoftiţii plicticoşi şi cînd îi face numai plăcere, iscînd în jur doar joc şi veselie? Tot ce-i folositor, plăcut, cinstit e socotit şi bun şi valoros. Cic. Cartea l a Oficiilor.

CAPITOLUL XII

MIJOACELE PRIN CARE PÎRTUL POATE FI ASCUNS DE CĂTRE CEI SUPUŞI PREJUDECĂŢILOR

Cei vechi, departe de a-i blama pe Pîrţomani, îşi încurajau chiar discipolii să nu se jeneze. Stoicii, a căror filozofie era, la vremea lor, dintre cele mai pure, spuneau că deviza omului trebuie să fie libertatea. Filozofii de vază, printre care şi Cicero, care era convins de toate acestea, împărtăşeau ideea, preferînd doctrina stoică altor filozofii ce propovăduiau despre fericirea pămîntească.

Pînă la urmă, aceştia toţi au reuşit să-şi convingă adversarii. Cu argumente de neclintit, i-au silit să admită că, printre preceptele cele mai salutare ale vieţii, nu numai pîrţul, dar şi rîgîitul ar trebui îngăduite. Aceste argumente pot fi găsite în cea de a noua epistolă a lui Cicero către prietenii apropiaţi, adresată Poetului, 174, unde, printre atîtea sfaturi bune se află şi acesta: în toate, trebuie să ne ghidăm după cum ne îndeamnă natura. Cu asemenea minunate precepte, e inutil să invocăm cu emfază legile pudorii şi politeţii, care, în ciuda semnelor de consideraţie pe care, se spune, le impun, nu trebuie să ne distrugă sănătatea şi chiar viaţa.

În fine, dacă totuşi se află cineva atît de înrobit prejudecăţilor, noi nu-l vom sfătui să renunţe la pîrţ atunci cînd natura i-l cere, ci îl vom învăţa cum să-l ascundă.

Cînd îi vine, omul cu pricina trebuie să-şi dreagă glasul. Dacă plămînii îi sînt prea slabi, să se facă brusc a strănuta cu forţă; toţi se vor repezi să-i spună „noroc" şi să-l acopere de binecuvîntări. Dacă-i cumva atîta de neîndemînatic încît să nu izbutească nici una nici alta, atunci să scuipe tare, ori să-şi a.şeze scaunul, în fine, să facă orice zgomot capabil să mascheze pîrţul. Dacă nici asta nu îi izbuteşte, să se ţină: prin comprimare şi contracţie a muşchiului mare anal, ceea ce urma să se manifeste la modul viril se va feminiza; doar că subtila şi nefericita stratagemă va oferi mirosului ceea ce tocmai a refuzat avizului. In acest caz, se va-ntîmpla întocmai ca în acest fragment din Mercur galantul, de Boursault:

Sînt un trup invizibil

născut din prost aluat

Nu cutez deci a spune

Nici cine sînt, nici de-unde m-am iscat;

Cînd vreau să ies, mă fofilez cu iscusinţă deghizat Şi-ajung femeie-nşelăciune, din bărbatul ce-aş fi fost.

Nu pot ascunde însă, la rîndul meu, că toate aceste trucuri aduc adesea prejudicii serioase celui ce le întrebuinţează şi că nu o dată se întîmplă să-şi fi trimis înapoi în vintre un greu duşman, care mult rău va aduce. De unde şi multele suferinţe pe care le-am descris mai sus, în capitolul al treilea.

Se mai întîmplă ca, vrînd să reţinem pîrţul, să facem chiar mai multă mojicie. Căci, neputînd îndura colicile pricinuite de îngrămădirea gazelor în vintre, putem scăpa de-a dreptul vreo canonadă în toată regula, evident, înfiorător de ridicolă. Aşa a păţit bietul Aeton, de care pomeneşte Marţial, cînd, vrînd pe Jupiter să îl salute, scăpă un pîrţ de s-a cutremurat din temelii chiar Capitoliul.

EPIGRAMĂ

Multis dum precibus Jovem salutat Stanssummos resupinus usque in ungues

Aethon in Capitolio, pepedit.

Riserunt Comites: sed ipse Divum,

Offensus genitor, trinoctiali Affecit domicoenio dientem.

Post hocflagitiutn misellus Aethon,

Cum vuit in Capitolium venire,

Sellas ante pedit Patroclianas,

Etpedit deciesqne viviesque.

Sed quamvis sibi caverit crepando,

Compressis natibus Jovem salutat.

MART. Lib. 12, Ep. 77

„Pe Joe preamărindu-l, în picioare,

Cu fruntea sus, cu rugi tremurătoare,

Cînd Aeton pe-a lui vîrfuri s-a săltat,

Un vînt în Capitoliu a scăpat.

Ceilalţi au rîs, însă lui tata Joe Tămîia asta nu i-a fost pe voe,

Şi supărat, voind să-l pedepsească,

L-a pus trei zile-acasă să prînzească.

Acuma, Aeton, după-acea ruşine,

De cîte ori în Capitoliu vine,

Pe la privata lui Patercliu trece,

Şi lasă vînturi, zece cîte zece.

Cu cea mai mare grijă se păzeşte,

Dar tot îi mai e teamă c-o păţeşte,

Şi cînd lui Joe-i dă, umil, salutul,

Rugîndu-se, îşi ţine strîns şezutul."

Marţial, „Rugăciunea lui Aeton", în Persius. Juvenal. Marţial, Satire şi epigrame

CAPITOLUL XIII

SEMNELE EFECTELOR ULTERIOARE ALE PÎRTULUI

     Se cunosc trei tipuri de semne: apodicticele, necesarele şi probabilele.

Semnele apodictice sînt cele a căror cauză e deja prezentă, astfel încît efectele nu vor întîrzia nici ele să se manifeste. Astfel, un om care a mîncat mazăre împreună cu alte legume, struguri sau smochine proaspete, care a băut vin dulce ori şi-a înşelat nevasta ori ibovnica, se poate aştepta oricînd la o explozie iminentă

Semnele necesare sînt cele care dau un efect secundar: zgomot mare, miros urît etc.

În fine, probabilele sînt cele care nu apar întotdeauna şi nici nu însoţesc de regulă pîrţul. Astfel sînt contracţia, ghiorăitul maţelor, tusea, ori trucurile cu scaunul, cu strănutul ori cu tropotitul, atunci cînd nu vrem să fim daţi în vileag ca autori.

Cei tineri şi bătrînii trebuie sfătuiţi să nu roşească atunci cînd dau vreun pîrţ, ci ei să rîdă cei dintîi, ca să destindă conversaţia.

Nu s-a stabilit încă dacă e bine sau e rău să pîrţîi în timp ce urinezi; în ce mă priveşte însă, cred că e bine şi mă bazez pe această axiomă care-mi pare destul de întemeiată: Mingere cum bombis res est gratissima lumbis (A urina cu pîrţuri este un lucru foarte plăcut pentru şale)

Căci, într-adevăr, a urina fără de pîrţ e ca şi cum te-ai duce la Dieppe fără să vezi marea.

Şi totuşi, de cele mai multe ori, întîi urinezi şi abia apoi dai pîrţul, pentru că gazele din pîntec uşurează mai mult cea dintîi îndeletnicire, prin comprimarea vezicii, abia apoi urmînd să intre chiar ele în scenă.

CAPITOLUL XIV

LEACURI ŞI METODE DE A PROVOCA PÎRŢURILE.

PROBLEMĂ. ASPECT CHIMIC. DESPRE SPIRITUL PÎRŢULUI ŞI DESPRE PETELE ROŞII

CONCLUZIE

Cum se întîmplă de regulă cînd te reţii de la ceva, sînt mulţi dintre cei care nu dau pîrţuri decît rar şi cu greutate şi care păţesc fel de fel de accidente şi se îmbolnăvesc de felurite boli. M-am gîndit deci că trebuie să scriu şi pentru ei, rezervînd un capitol leacurilor şi mijloacelor de a provoca evacuarea gazelor supărătoare. Voi spune deci, în două vorbe, pentru ei, că se cunosc pînă acum două tipuri de leacuri care provoacă pîrţurile: leacuri interne şi leacuri externe.

Cele interne sînt: anasonul, mărarul, rădăcina de şofran, pe scurt, toate carminativele şi producătoarele de fierbinţeală.

Remediile externe sînt clistirele şi supozitoarele. Fie că se întrebuinţează unele ori altele, uşurarea este oricum garantată.

PROBLEMĂ

Se ridică întrebarea dacă poate exista analogie între sunete: dacă le putem combina între ele, făcînd un fel de orchestră pîrţoidică. Ne mai putem întreba, de asemenea, cîte soiuri de pîrţuri există, dacă le comparăm din punctul de vedere al sunetului.

La prima întrebare, promite de multă vreme un răspuns şi un concert un mare muzician.

În ceea ce-o priveşte pe a doua, vom răspunde că sînt şaizeci şi două de feluri de sunete provenite din pîrţ. După Cardano, podexul poate produce şi alcătui patru moduri simple ale pîrţului: ascuţit, grav, reflexiv şi liber. Din ele derivă alte cincizeci şi opt care, împreună cu cele patru de bază, însumează şaizeci şi două de sunete ale articulării pîrţului sau tot atîtea specii.

Numere-le cine vrea!

ASPECT CHIMIC.

DESPRE SPIRITUL PÎRŢULUI.

DESPRE PETELE ROŞII ETC.

Se pune întrebarea dacă un pîrţ poate fi distilat chimic şi dacă i se poate extrage esenţa.

Răspunsul e afirmativ.

Un spiţer a stabilit recent că pîrţul se înscrie în clasa lucrurilor spirituale, el este numero spiritum. Iată ce a întreprins spiţerul după ce s-a folosit mai întîi de alambic.

A chemat din vecini o hybernoise, care înfuleca la o masă cam cîtă carne înghit şase catîrgii mergînd de la Paris la Montpellier. Femeia aceasta, care se ruinase prin lăcomie şi combustia exagerată a ficatului său, îşi cîştiga existenţa cum dădea Dumnezeu. Spiţerul i-a dat deci să mănînce cîtă carne a vrut şi a putut, dimpreună cu multe legume producătoare de gaze. I-a poruncit apoi să nu dea nici un fel de pîrţuri ori băşini fără să-l prevină. Cînd a fost aproape momentul, a luat un vas larg, ca acelea în care se prepară uleiul de vitriol, şi i l-a pus la fund, provocînd însă şi mai mult evacuarea cu ceva carminative uşoare, cum e de pildă apa cu anason, folosind, în fine, cam tot ce se potrivea acestui scop de prin spiţeria lui. Operaţiunea a reuşit de minune. Spiţerul a luat atunci o substanţă uleioasă sau balsamică, al cărei nume nu l-am reţinut, şi a pus-o în vas, amestecînd continuu şi făcînd să se condenseze totul la soare; a rezultat o chintesenţă minunată. Ideea spiţerului era că o picătură din ea avea puterea să îndepărteze petele roşii de pe piele şi chiar i-a încercat efectul, în ziua următoare, pe obrazul nevesti-sii, care s-a curăţat pe dată, văzînd cu ochii. Să nădăjduim că descoperirea le va fi de folos doamnelor şi va aduce bani frumoşi spiţerului, căruia nimeni n-o să-i mai poată reproşa că nu mai ştie altceva decît... harta Ţărilor de Jos.

CONCLUZIE

Ca să nu lăsăm nimic pe dinafară în ceea ce priveşte arta pîrţului, ne place să credem că fiecare va găsi aici cu plăcere lista celor cîteva tipuri de pîrţuri care n-au făcut obiectul studiului. Evident, nu putem avea nici o pretenţie de exhaustivitate, mai ales într-un domeniu atît de puţin cercetat şi abordat acum pentru întîia oară în mod ştiinţific. Tot ce urmează a fost extras din documente pe care le-am primit recent. Vom începe cu pîrţurile provinciale, spre a slăvi astfel onoarea provinciei.

PÎRŢURILE PROVINCIALE

Inşi cu experienţă ne asigură că acest soi de pîrţuri nu sînt nici pe departe atît de pervertite cum sînt cele din Paris de pildă, unde domină tendinţa de a supra-rafina totul. Nu sînt deci aşa de savant etalate, sînt însă naturale şi au un gust puţin sărat, asemănător cu cel al scoicilor verzi. Reîmprospătează în chip plăcut pofta de mîncare.

PÎRŢURILE BUCĂTĂRESELOR

Din relatările unei cunoscute gospodine din Petersburg ştim că acest soi de pîrţuri au un gust excelent de trufanda; încălzite, se ronţăie cu plăcere, dar o dată ce s-au răcit îşi pierd savoarea şi ajung să semene cu pilulele pe care le înghiţi doar de nevoie.

PÎRŢURILE FECIOARELOR

Mi se scrie din insula Amazoanelor că acolo pîrţurile au un gust delicios şi că sînt foarte căutate. Nu se întîlnesc decît acolo, pe cît se pare, dar nu se ştie niciodată. Oricum, se spune că sînt foarte rare.

PÎRŢURILE MAEŞTRILOR DE SCRIMĂ

Din scrisorile primite de pe cîmpul de bătălie de lîngă Constantinopole, rezultă că pîrţurile maeştrilor de scrimă sînt teribile şi că nu e bine să le miroşi prea de aproape. Şi cum mai totdeauna se ivesc pe sub apărătoarea de piele, bine ar fi să nu te apropii decît înarmat cu floretă.

PÎRŢURILE DOMNIŞOARELOR

Sînt delicatese, mai cu seamă la oraş, unde sînt degustate precum biscuiţii cu aromă de floare de portocal.

PÎRŢURILE FETIŞCANELOR

Dacă sînt bine coapte, au gust de „mai vreau o dată", foarte apreciat de cunoscători.

PÎRŢURILE TINERELOR NEVESTE

Despre ele am putea transcrie aici un întreg studiu; ne vom mulţumi însă numai cu concluzia autorului, zicînd deci, împreună cu el, că „n-au gust decît pentru amanţi, căci soţii nu prea se dau în vînt".

PÎRŢURILE BURGHEZILOR

Am primit o scrisoare lungă din partea unor burghezi din Rouen şi Caen, o scrisoare avînd forma unei dizertaţii despre natura pîrţurilor prea cinstitelor lor consoarte; am fi dorit, desigur, să-i satisfacem pe amîndoi, transcriind aici în întregime această dizertaţie. Ne vedem însă nevoiţi să apărăm reguli chiar de noi stabilite. Vom spune aşadar, în general, că pîrţul femeilor burgheze are un parfum de calitate, cu singura condiţie să fie rotofei şi la largul lui şi că, atunci cînd nu e altceva mai bun la îndemînă, el poate mulţumi.

PÎRŢURILE ŢĂRĂNCILOR

Am primit din împrejurimile Orleans-ului un răspuns la glumele proaste care au stricat reputaţia pîrţului de ţărancă şi am aflat pe această cale cît e de bine făcut şi ce frumos: deşi rustic, are un gust încîntător, iar călătorii trebuie să ştie că pîrţul ţărăncii e o bucăţică pe cinste, din care te poţi înfrupta în deplină siguranţă, cu lingura mare.

PÎRŢURILE PĂSTORIŢELOR

Păstoriţele din valea Tempe din Tessalia ne încunoştinţează că pîrţurile lor au chiar parfum de pîrţ, perfect natural, ele fiind produsul unui ţinut în care cresc doar mirodenii: cimbrişorul, maghiranul etc. Ele solicită de altfel să nu li se mai confunde pîrţurile cu cele ale altor păstoriţe, hrănite de vreo brazdă oarecare.

Aceste pîrţuri se pot recunoaşte fără greş întocmai cum se-ncearcă iepurele dacă e de crescătorie: se miroase în formă.

PÎRŢURILE BABELOR

Negoţul cu aşa ceva e atît de scîrbavnic, încît nici nu mai găseşti în ziua de azi negustori. Cu toate astea, nimeni nu poate fi oprit să-şi vîre nasul, dacă vrea.

PÎRŢURILE BRUTARILOR

Iată o scrisorică pe această temă, primită de la un meşter brutar din Le Havre:

„Datorită efortului pe care-l face muncitorul cînd frămîntă aluatul, stînd mereu cu burta lipită de copaie - spune el - pîrţurile lui se diftonghează; uneori ies mărunte precum cărăbuşii, de poţi înfuleca şi doisprezece dintr-o dată." Iată o observaţie dintre cele mai rafinate şi de bun augur pentru digestie.

PÎRŢURILE OLARILOR

Deşi sînt făcute ca pe roată, nu sînt bune de nimic: sînt murdare, puturoase şi lipicioase. Nu pot fi atinse, fiindcă întinează.

PÎRŢURILE CROITORILOR

Sînt cu adevărat de ţinută şi cu gust de prună; doar că trebuie evitat sîmburele.

PÎRŢURILE GEOGRAFILOR

Geografii seamănă cu giruetele, bătuţi de toate vînturile. Cîteodată însă stau în loc şi arată nordul, ceea ce-i face să pară perfizi.

PÎRŢURILE LAICILOR

Unele dintre ele sînt de-a dreptul nostime, au gust apetisant şi ghiorăie necontenit de foame, pe nemţeşte. Atenţie însă, nu sînt marfă pură. Dacă totuşi nu găsiţi ceva mai bun, serviţi-vă, doar dacă scrie pe ele „Paris".

PÎRŢURILE BĂRBAŢILOR ÎNCORNORAŢI

Sînt de două feluri. Unele suave, blînde, moi etc. Ele provin de la încornoraţii de bunăvoie şi nu fac nici un rău. Celelalte sînt însă bruşte, lipsite de raţiune şi furioase; sînt de evitat. Ele seamănă melcului, care nu iese din cochilie decît cu coarnele scoase. Foenum habent in cornu

PÎRŢURILE SAVANŢILOR

   Sînt furioase (expresie cu sens figurat, raportîndu-se la obiceiul de a se pune şomoioage de fîn (fenum) în coarnele taurilor furioşi)

Sînt preţioase. Nu prin volum, ci prin nobleţea învelişului din care ies. Sînt şi rare, fiindcă savanţii stau mult în băncile Academiei, deci nu pot întrerupe o lectură importantă, în plină adunare publică, ca să dea drumul unui pîrţ. Aşa încît sînt siliţi, de multe ori, să-şi feminizeze pîrţurile, dîndu-le astfel un fel de paşaport, ca să nu deranjeze ordinea de zi şi alocuţiunile, în schimb, au mare vigoare cînd se nasc în singurătate şi în deplină libertate, căci savanţii din ziua de azi mănîncă mai mult linte decît găină grasă.

Cît despre autorii mai mărunţi, aşa ca mine, ei au drum deschis la closet; acolo ne înveselim cu zgomotoasa armonie a pîrţului diftongat, ea ne dă idei în ce priveşte construcţia odelor iar sunetul i se amestecă în chip plăcut cu modul solemn în care ne recităm propriile versuri. Cu siguranţă că celebrul Boursault va fi tras şi el destule pîrţuri drăgălaşe, pe care le-a privit apoi cu cea mai mare atenţie, spre a le descrie cu priceperea şi gustul cu care a făcut-o în Mercur galantul.

PÎRŢURILE FUNCŢIONARILOR

Sînt cele mai bine hrănite dintre toate şi cinste fac bucătăriei autorilor. Am auzit nu o dată, prin birouri, salve de pîrţuri cu care copiştii trîndavi obişnuiesc să se salute între ei. De cîştigat, cîştigă autorul celei mai reuşite şi mai sonore canonade. Este, orice s-ar spune, un concert strălucit şi mi­nunat interpretat. Şi de vreme ce aceşti domni nu au altceva mai bun de făcut, au toată îndreptăţirea; plictiseala ce macină birourile de funcţionari trebuie risipită şi e mai bine să dai pîrţuri, ca să omori timpul, decît să bîrfeşti, ori să faci epigrame sau versuri proaste.

Am demonstrat de altfel pe larg grozavele neajunsuri care-i aşteaptă pe cei temători de pîrţ; de aceea, nu pot decît să-i laud pe conţopiştii harnici care, mai înţelepţi decît Metroctes, preferă să fie luaţi de mitocani, dînd drumul prizonierului, decît să-şi întrerupă lucrul spre-a ieşi în coridor s-o facă. Căci, spune proverbul: „mai bine pîrţuri cu prieteni decît moartea de unul singur”.

PÎRŢURILE ACTORILOR ŞI ACTRIŢELOR

Acestea nu se-ntîmplă niciodată pe scenă. Dar, de vreme ce pe scenă au ajuns să stea acum şi caii, nu e exclus să capete şi pîrţul cîndva îngăduire. Pentru moment, nu se strecoară decît incognito, ca produs de contrabandă, exact ca la savanţi, schimbîndu-şi sexul. Teatrul ne oferă însă zi de zi noi inovaţii, astfel încît nu m-ar mira deloc să aud cîndva de-o pîrţaradă pusă în scenă de dl Z.

SFÎRŞITUL ARTEI PÎRŢULUI

(*) Cartea, nedatată, pare să fi apărut în secolul al XIX-lea. Editorul ei n-a ţinut să se fălească, prin urmare se ascunde sub un pseudonim: „Toba mare, frumoasa Ţimbalistă”, marcînd însă locul de domiciliu: Moncuq (Guyenne).