Lui Edouard Manet
„Iluziile
— îmi spunea un prieten — sunt, poate, la fel de nenumărate ca şi raporturile
dintre oameni, sau dintre oameni şi lucruri. Şi cînd iluzia dispare, cînd, cu
alte cuvinte, vedem fiinţa ori faptul aşa cum există în afara noastră, încercăm
un bizar sentiment, pe de o parte complicat de regretul pentru năluca
dispărută, pe de alta de plăcuta surprindere în faţa noutăţii, în faţa faptului
real. Dacă există un fenomen evident, comun, totdeauna asemănător, şi de
natura căruia ar fi cu neputinţă să te îndoieşti, acesta e dragostea de mamă.
E tot aşa de greu să presupui o mamă lipsită de iubire maternă ca o lumină fără
căldură; nu e prin urmare, cu totul legitim să atribuim iubirii materne toate
faptele şi cuvintele unei mame cu privire la copilul ei ? Şi totuşi, ascultă
această istorioară, în care am fost nemaipomenit de înşelat de iluzia cea mai
firească.
Profesia
mea de pictor mă îndeamnă să privesc atent chipurile, fizionomiile ce-mi ies
în cale, şi ştii ce bucurie ne aduce această însuşire care face în ochii noştri
viaţa mai vie şi mai plină de sens decît pentru oamenii ceilalţi. In cartierul
retras unde locuiesc, şi unde întinderi înverzite mai despart clădirile,
vedeam deseori un copil a cărui înfăţişare pasionată şi isteaţă, mai mult decît
toate celelalte, mă cuceri din capul locului. A pozat pentru mine de mai multe
ori, şi l-am schimbat cînd în ţigănuş, cînd în înger, cînd în Amor mitologic.
L-am făcut să ducă lăuta vagabondului, Cununa de Spini şi Piroanele Pătimirii,
şi torţa lui Eros. Aveam o plăcere aşa de vie pentru toate poznele acestui
ştrengar încît într-o zi i-am rugat pe părinţii lui, nişte bieţi nevoiaşi, să
binevoiască a mi-l încredinţa, făgăduind să-I îmbrac cuviincios, să-i dau ceva
bani şi să nu aibă altă grijă decît să-mi cureţe pensulele şi să-mi facă
tîrguielile. Spălat, copilul se făcu încîntător, şi viaţa ce-o ducea la mine i
se părea un paradis în comiparaţie cu viaţa ce-o îndurase în cocioaba părintească.
Trebuie să spun numai că piciul acesta mă mira uneori cu ciudatele lui crize de
tristeţe precoce şi că, repede, arătă o poftă nestăpînită pentru zahăr şi
băuturi; aşa încît, într-o zi, cînd îmi dădui seama că, în pofida numeroaselor
mele dojene, săvîrşise încă un furt de acest soi, îl ameninţai că-l trimit la
părinţi. Plecai după asta, şi treburile mă reţinură destul de mult afară din
casă.
Care
mi-a fost groaza şi uluirea cînd, intrînd în casă, primul lucru ce-mi izbi
privirea fu piciul, isteţul tovarăş al vieţii mele, spînzurat de tăblia dulapului!
Picioarele atingeau aproape duşumeaua; un scaun, pe care-l îmbrîncise, fără
îndoială, cu piciorul, era răsturnat alături; schimonosit, capul îi atîrna pe
umăr; faţa umflată, şi ochii mari deschişi cu o fixitate înspăimîntătoare, îmi
dădură mai întîi iluzia vieţii. Să-l dau jos nu era, cum ai putea crede, o
treabă aşa de uşoară. Era de pe-acum foarte ţeapăn şi aveam o inexplicabilă
împotrivire să-l las dintr-odată să cadă pe duşumea. Trebuia să-l sprijin,
întreg, cu un braţ, şi, cu mîna cealaltă, să tai funia. Dar această treabă
odată făcută, nu se terminase totul; micul monstru se folosise de-o funie
foarte subţire care pătrunsese în carne adînc, şi acum, cu foarfeci foarte
subţiri, trebuia să caut funia între cei doi colaci ai umflăturii, ca să
liberez gîtul.
Am
pierdut din vedere să-ţi spun că am strigat din toate puterile după ajutor; dar
niciunul din vecini n-a venit să mă ajute, datorită deprinderilor omului
civilizat, care niciodată nu vrea, nu ştiu de ce, să se amestece în treburile
unui spînzurat. În cele din urmă, veni un medic care declară că băiatul murise
de cîteva ceasuri bune. Cînd, mai tîrziu, voirăm să-l dezbrăcăm ca să-I
înfăşurăm în giulgiu, rigiditatea cadaverică era de aşa fel că, pierzînd
nădejdea de a-i mai îndoi membrele, furăm nevoiţi să-i rupem şi să-i tăiem
hainele ca să i le scoatem.
Comisarul,
căruia, fireşte, trebui să-i declar accidentul, mă privi pieziş, şi-mi spuse:
«E ceva cam necurat!» neîndoielnic împins de rîvna înrădăcinată şi de obiceiul
de a înfricoşa, la întîmplare, pe nevinovaţi ca şi pe vinovaţi.
Rămînea
o sarcină supremă de îndeplinit, şi numai gîndul acesta îmi pricinuia o
nelinişte groaznică: trebuia să înştiinţez părinţii. Picioarele se împotriveau
să mă ducă. În sfîrşit, avusei curajul. Dar, spre marea mea uimire, mama fu
nepăsătoare, nicio lacrimă nu se prelinse din cheutoarea ochiului.
Pusei această ciudăţenie pe seama groazei însăşi ce trebuia s-o resimtă
şi-mi adusei aminte de maxima cunoscută: «Durerile cele mai groaznice sînt durerile
mute». Cît despre tată, se mulţumi să spună cu un aer jumătate îndobitocit,
jumătate visător: «La urma urmelor, poate că e mai bine aşa; oricum, tot ar fi
sfîrşit-o prost!»
În
acest timp trupul stătea întins pe divanul meu, şi, ajutat de-o servitoare, mă
ocupam de ultimele pregătiri, cînd mama intră în atelier. Voia să vadă, zicea
dînsa, cadavrul fiului. Într-adevăr, nu puteam să n-o las să se îmbete de
nenorocirea ei şi să nu-i îngădui această supremă şi sumbră mîngîiere. Mă rugă
apoi să-i arăt locul unde micuţul se spînzurase. «O! Nu, doamnă — îi răspunsei
— o să vă facă rău.» Şi cum fără voie ochii mi se întorceau către funebrul
dulap, văzui, cu un dezgust amestecat cu groază şi furie, că pironul rămăsese
înfipt în tăblie, cu un lung capăt de funie care mai atîrna. Mă repezii să
smulg aceste ultime rămăşiţe ale nenorocirii, şi cum vream să le arunc prin
fereastra deschisă, sărmana femeie mă prinse de braţ şi-imi zise cu o voce irezistibilă:
«Oh! Domnule! Lăsaţi-mi-o mie! Vă rog! Vă implor!» Mi se păru că disperarea,
fără îndoială, o înnebunise în aşa fel încît se agăţa acum cu duioşie de ceea
ce slujise ca unealtă pentru moartea fiului său, şi voia s-o păstreze ca pe-o
groaznică şi scumpă relicvă. — Şi se făcu stăpînă pe piron şi pe sfoară.
În
sfîrşit! În sfîrşit, totul era încheiat. Nu mai rămînea decît să mă aştern pe
muncă, mai îndîrjit ca de obicei, să alung puţin cîte puţin acest mititel
cadavru care îmi vizita cutele creierului, şi a cărui nălucă mă istovea cu
marii săi ochi înţepeniţi. A doua zi însă primii un pachet de scrisori: unele
de la chiriaşii din casa mea, alte cîteva din casele vecine; una, de Ia primul
etaj; alta, de Ia al doilea; alta, de Ia al treilea, şi aşa mai departe, unele
în stil pe jumătate glumeţ, ca şi cînd ar căuta să disimuleze sub o glumă
aparentă sinceritatea cererii; altele grosolan obraznice şi fără ortografie,
dar toate urmărind acelaşi scop, adică să obţină de la mine o bucată din
funesta şi dătătoarea de fericire funie. Printre semnatari, trebuie s-o spun,
erau mai mult femei decît bărbaţi; dar toţi, să mă crezi, nu aparţineau celei
mai de jos şi mai vulgare clase. Am păstrat scrisorile.
Şi
atunci, pe neaşteptate, mi se lumină creierul şi înţelesei de ce mama ţinea
atît de mult să-mi smulgă funia şi cu ce negoţ înţelegea să se mîngîie."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu