Mici intamplari cu animale (132)

Casa omului era la marginea satului, fără gard înspre lanu­rile de păpuşoi şi de grîne. Lipită tocmai de casă avea o stupină, cu cîteva coşniţe înşirate pe poliţă. Toamna tîrziu, după cîte o ploaie, gospodarul a tot observat prin curte urme ciudate, prin faţa casei, prin faţa stupinei. Pagubă nu se vedea nici pe la stupi şi nici pe la coteţul păsărilor de curte: omul nu şi-a mai bătut capul. Dar după ce a căzut prima zăpadă şi urmele erau lămurite, a recunoscut că-s de iepure. Şi, ciudat, se frîn­geau deodată în faţa stupinei, depărtişor. De aici iepurele se avînta în salt lung undeva, aşa cum face cînd sare în covru. Să stea aici iepure? Caută din ochi, şi iată că-l zăreşte tupilat între doi stupi. Se ghemuia înfundîndu-şi capul între umeri, ca să se facă mic, şi holba ochii către om. Acesta merge în casă, ia puşca, se întoarce — iepurele tot acolo. Dă cu un bulgăr, şi abia atunci sare urecheatul din culcuşul lui înalt, ca să se dea, bietul, peste cap.

Iepurele acesta, ca si ceilalţi, avea loc de covru cît era cîmpul si pădurea din apropiere. Dar el nu! Acolo între coşniţe şi-a ales focul de dormit, în curtea omului, lîngă casă si nu se sfia nici de cîinele lăţos care păzea averea stăpînului. Pleca seara după hrană, venea acasă în zori, ca să doarmă liniştit în iatacul lui.

(*)

 După o zi de vînătoare obositoare şi în frig, ne bucuram de căldura dulce pe care o răspîndea soba bătrînă din sufrageria amfitrionului nostru şi nu mai puţin de bunătăţile care se pe­rindau pe masă, întărind faima gospodinei.

Pe înserat începuse să fulguiască, s-a înteţit, apoi spre mie­zul nopţii a contenit. S-a aşezat un strat groscior de zăpadă si pe terasa deschisă, spre care dădeau din sufragerie uşa şi două ferestre. Terasă înaltă, împrejmuită, la care ajungeai de jos pe o scară cu cîteva trepte.

După cum se cuvenea, ne-am culcat tîrziu şi, cum era firesc, ne-am ridicat a doua zi tot tîrziu. Ies cel dintîi pe terasa înzăpe­zită, apoi chem de lîngă ceaiuri si pe ceilalţi tovarăşi, tot vînă­tori încercaţi, ca să vadă şi ei. Pe terasă urme de' iepure, de astă-noapte. Se urcase frumuşel pe scări, a ţopăit în dreapta şi în stînga, a stat ca în covru sub una dintre ferestre. I-am găsit şi urma pe unde a plecat, tot pe scările destul de înalte.

Ce a căutat iepurele ăsta pe terasă, unde nu era nimic din lista lui de bucate? Si a mai şi poposit acolo, după semne, vreme îndelungată. Nici de cîinii din curte nu s-a sfiit. Parcă ar fi voit să asculte minciunile vînătoreşti şi să rîdă sub mustăţi. Mai ales cînd nenea Simion, bătrînul, a povestit pe larg cum a pocnit un iepure, pe care parcă l-a înghiţit pămîntul. L-a căutat, l-a căutat şi nu l-a mai găsit. Măcar că s-a dat peste cap în marginea lăstărişului. „Pe onoare! Curată minune!"

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor