Cămin în sălbăticie
Şi nici nu avură mult de aşteptat, căci a doua zi dimineaţă, cînd Clayton ieşi pe punte să-şi facă obişnuita plimbare înainte de micul dejun, răsună o împuşcătură, apoi încă una şi încă una. Priveliştea care i se înfăţişă ochilor îi confirmă cele mai rele temeri. În faţa micului grup de ofiţeri se ridicase, înfruntîndu-i, întregul echipaj pestriţ de Fuwalda, cu Michael cel Negru în cap.
Şi nici nu avură mult de aşteptat, căci a doua zi dimineaţă, cînd Clayton ieşi pe punte să-şi facă obişnuita plimbare înainte de micul dejun, răsună o împuşcătură, apoi încă una şi încă una. Priveliştea care i se înfăţişă ochilor îi confirmă cele mai rele temeri. În faţa micului grup de ofiţeri se ridicase, înfruntîndu-i, întregul echipaj pestriţ de Fuwalda, cu Michael cel Negru în cap.
La prima
salvă de gloanţe venită din partea ofiţerilor, oamenii se împrăştiară, căutînd
adăpost, apoi, din locurile ferite de după catarge, de după cabina timonierului
şi cea a comandantului, porniră să tragă în cei cinci ofiţeri care reprezentau
mult urîta autoritate de pe bord.
Doi dintre
răzvrătiţi căzuseră seceraţi de pistolul căpitanului. Zăceau acolo unde se
prăbuşiseră, printre combatanţi. Dar curînd secundul vasului se prăvăli cu
faţa-n jos si, la strigătul de comandă al lui Michael cel Negru, răzvrătiţii
traseră în cei patru ofiţeri rămaşi. Echipajul nu reuşise să facă rost decît de
şase arme de foc, astfel încît majoritatea erau înarmaţi cu prăjini, topoare,
bîte şi răngi.
Căpitanul
îşi golise pistolul şi tocmai îl reîncărca în clipa cînd se porni atacul.
Pistolul secundului fusese strivit, aşa încît numai două arme ţinură piept
răzvrătiţilor cînd aceştia dădură năvală asupra ofiţerilor, care începură să se
tragă îndărăt din faţa valului mînios.
De amîndouă
părţile se strigau blesteme şi ocări înspăimîntătoare, care, laolaltă cu
pocnetele armelor de foc şi cu ţipetele şi gemetele răniţilor, prefăcuseră
puntea navei Fuwalda într-un soi de balamuc.
Înainte ca
ofiţerii să fi făcut doisprezece paşi de-a-ndăratelea, oamenii se năpustiră
asupra lor. Un topor mînuit de un negru voinic despică ţeasta căpitanului de la
frunte pînă la bărbie; o clipă mai tîrziu, se prăbuşiră şi ceilalţi, morţi sau
răniţi, sub ploaia de lovituri şi de gloanţe.
Rapidă şi
cumplită a fost acţiunea răzvrătiţilor de pe Fuwalda şi în tot timpul
desfăşurării ei, John Clayton a stat rezemat flegmatic lîngă
pasarelă, pufăindu-şi meditativ pipa, de parcă ar fi urmărit un meci oarecare
de criket. Cînd căzu şi ultimul dintre ofiţeri. Clayton îşi spuse că ar fi timpul
să se reîntoarcă lîngă soţia lui, ca nu cumva vreunul dintre membrii
echipajului s-o găsească singură în cabină. Deşi calm şi indiferent în
aparenţă, Clayton era foarte neliniştit şi frămîntat în sinea lui, căci se
temea pentru siguranţa soţiei sale, acum cînd se aflau la discreţia acestor
semi-brute ignorante, în mîna cărora îi aruncase soarta cu atîta neîndurare.
Cînd se
întoarse ca să coboare scara, mare-i fu mirarea să-şi vadă soţia pe trepte,
foarte aproape de el.
— De cît
timp eşti aici, Alice?
— De la
început, răspunse ea. Ce îngrozitor, John! Oh, ce îngrozitor! La ce ne putem
aştepta din partea unor asemenea oameni?
— La
gustarea de dimineaţă, sper, răspunse el, zîmbind vitejeşte în încercarea de
a-i mai domoli spaimele. Cel puţin, am de gînd să le-o cer. Vino cu mine,
Alice. Trebuie să le dăm a înţelege că nu ne-aşteptăm la altceva decît la un
tratament politicos din partea lor.
Intre timp,
oamenii făcuseră cerc în jurul ofiţerilor morţi si răniţi şi fără părtinire sau
îndurare, îi aruncau peste bord, indiferent dacă erau vii sau morţi. La fel
de necruţător procedau şi cu propriii lor morţi sau muribunzi.
Deodată,
cineva din echipaj dădu cu ochii de cei doi Clayton, care se apropiau şi
strigînd: „Uite încă doi buni să fie daţi hrană la peşti!" se repezi spre
ei cu toporul ridicat. Dar Michael cel Negru fu şi mai iute, astfel încît, pînă
să fi făcut cinci paşi, individul se prăbuşi c-un glonţ în spinare.
Cu un muget
puternic, Michael cel Negru le atrase atenţia celorlalţi şi arătînd spre Lord si Lady
Greystoke, răcni:
— Ăştia sînt
prietenii mei şi trebuie să fie lăsaţi în pace. Aţi înţeles? Acum eu sînt
căpitan pe vasul ăsta şi cum spun eu, aşa o să fie — adăugă el, întorcîndu-se
spre Clayton. Voi doi vedeţi-vă de treabă şi nimeni n-o să vă facă niciun rău —
mai zise, aruncînd o privire ameninţătoare spre restul echipajului.
Claytonii
urmară cu atîta străşnicie instrucţiunile lui Michael cel Negru, încît nu se
întîlniră aproape deloc cu membrii echipajului şi nu aflară nimic despre
planurile acestora. Din cînd în cînd răzbeau pînă la ei slabe ecouri de
ciondăneli şi certuri între răzvrătiţi şi în două rînduri, tăcerea fu sfîşiată
de lătratul mîrşav al armelor de foc. Dar Michael cel Negru era un conducător
potrivit pentru banda de ucigaşi şi în acelaşi timp, îi silea să se supună
regulilor stabilite de el.
În cea de a
cincea zi după omorîrea ofiţerilor de pe vas, matelotul de pază semnală ivirea
uscatului la orizont. Michael cel Negru n-avea cum să ştie dacă era o insulă
sau coasta continentului, dar îl încunoştiinţă pe Clayton că, dacă cercetările
vor dovedi că e pămînt locuibil, el şi Lady Greystoke vor fi debarcaţi împreună
cu bunurile ce le aparţineau.
— Cîteva
luni o să staţi în siguranţă acolo — îi lămuri el mai departe — iar între timp
noi o să căutăm s-ajungem pe undeva pe vreo coastă locuită, ca să ne putem
împrăştia şi să ni se piardă urma. După aceea o să am eu grijă ca guvernul
dumitale să fie informat unde vă găsiţi şi să trimită de îndată un vas de
război să vă culeagă. Ar fi prea complicat să vă debarcăm într-un loc
civilizat, unde ni s-ar pune o sumedenie de întrebări şi nici unul dintre noi
n-ar avea răspunsuri prea convingătoare la îndemînă.
Clayton
protestă împotriva lipsei de omenie a unei debarcări pe un ţărm necunoscut,
unde ar fi fost lăsaţi în voia fiarelor sălbatice şi probabil, a triburilor şi
mai sălbatice. Dar vorbele nu-i fură de nici un folos şi nu reuşi decît să
stîrnească mînia lui Michael cel Negru, aşa încît se văzu nevoit să se
înfrîneze şi să facă haz de necaz.
În jurul
orei trei după-amiază ajunseră în dreptul unei frumoase coaste împădurite, la
gura a ceea ce părea a fi un golf înconjurat pe trei laturi de pămînt.
Michael cel
Negru trimise în recunoaştere o barcă încărcată cu oameni pentru a sonda
intrarea şi şansele ca Fuwalda să poată ancora în golf fără riscuri. O oră mai
tîrziu, oamenii se înapoiară şi raportară că apa era suficient de adîncă pe
întreg parcursul, precum şi în micul bazin.
Încă înainte
de a se fi întunecat, Fuwalda îşi lăsă ancora pe fundul apelor liniştite, ca o
oglindă, ale golfului. Ţărmul care-l înconjura era îmbietor, acoperit de
vegetaţie semitropicală, iar în depărtare, părea să se înalţe din ocean un
ţinut de dealuri şi platouri, acoperite aproape uniform de pădure virgină.
Nu se zărea
nicăieri vreun semn că pămîntul ar fi fost locuit, dar faptul c-ar fi putut
adăposti cu uşurinţă viaţa umană se vedea limpede prin belşugul de păsări şi
animale observate de cei ce vegheau pe puntea Fuwaldei, precum şi prin
sclipirile unui rîuleţ ce se vărsa în golf, asigurînd apă dulce din plin.
În timp ce
înserarea învăluia pămîntul, Clayton şi Lady Alice stăteau încă la parapetul
navei, contemplînd în tăcere viitorul lor cămin. Din umbra întunecoasă a
măreţei păduri răzbăteau chemările sălbatice ale fiarelor — răgetul profund al
leului şi din cînd în cînd, cîte un ţipăt strident de panteră.
Femeia se
lipi mai strîns de soţul ei, anticipînd cu spaimă grozăviile ce le vor fi
hărăzite în bezna fioroasă a nopţilor următoare, cînd se vor găsi singuri pe
acest ţărm sălbatic şi pustiu.
Mai tîrziu,
în aceeaşi seară, Michael cel Negru se apropie de ei doar atît cît să le ceară
să-şi facă pregătirile pentru a debarca în zori. Încercară să-l convingă să-i
lase într-un ţinut mai ospitalier, într-un loc îndeajuns de apropiat de
civilizaţie, încît să poată spera să nimerească pe mîini prietenoase. Dar nici
rugăminţile, nici ameninţările, nici făgăduielile de răsplată nu-l putură
clinti.
— Sunt singurul
om de pe bord care nu preferă să vă vadă mai curînd morţi, deşi ştiu că asta ar
fi calea cea mai înţeleaptă ca să ne salvăm noi pielea; dar Michael cel Negru
nu-i omul care să uite un bine. Dumneata m-ai scăpat odată de la moarte şi ca
revanşă, acum îţi cruţ eu viaţa, dar mai mult de-atîta nu pot face. Oamenii
n-au de gînd să vă mai înghită mult timp şi dacă nu vă depun iute pe uscat,
s-ar putea să se răzgîndească şi în această privinţă. O să cobor pe ţărm tot
calabalîcul vostru, nişte unelte de gătit, cîteva pînze vechi ca să vă
înjghebaţi corturi şi merinde cît să v-ajungă pînă puteţi descoperi fructe şi
vînat. Cu armele voastre de apărare, o să puteţi rezista destul de lesne pînă
ce or să vă vină în ajutor. După ce-o să-mi descopăr o ascunzătoare sigură, o
să am grijă ca guvernul britanic să afle unde vă găsiţi; pentru nimic în lume
n-aş putea să le indic locul exact, pentru că nici eu n-am habar unde vine. Dar
pînă la urmă or să vă dibuiască.
După ce
Michael cel Negru îi părăsi, coborîră tăcuţi în cabină, fiecare dintre ei pradă
unor apăsătoare presimţiri.
Clayton nu
credea că Michael cel Negru ar fi avut cea mai mică intenţie să înştiinţeze
guvernul britanic asupra locului unde se aflau şi de asemenea, se îndoia că nu
se urzea cine ştie ce trădare pentru a doua zi, cînd vor acosta împreună cu
marinarii care urmau să-i însoţească pe ei şi avutul lor.
Odată
scăpaţi de sub supravegherea lui Michael cel Negru, oricare dintre oamenii lui
putea să-i ucidă, fără ca Michael să-şi simtă conştiinţa încărcată. Şi chiar
dacă scăpau de asemenea soartă, ce altceva îi aştepta decît înfruntarea unor
primejdii mult mai mari? De-ar fi fost singur, ar fi putut spera să reziste
chiar cîţiva ani, căci era un bărbat viguros, atletic. Dar cum să
reziste Alice şi cealaltă viaţă plăpîndă care foarte curînd avea să vadă lumina
zilei în mijlocul asperităţilor şi primejdiilor crîncene ale unei lumi
primitive?
Clayton se
cutremură gîndindu-se la cumplita gravitate a situaţiei lor deznădăjduite. Dar
o providenţă miloasă îl împiedica să prevadă întreaga hidoasă realitate care-i aştepta
în bezna sinistră a acelei crunte păduri. A doua zi dimineaţa, numeroasele lăzi
şi cutii fură stivuite pe punte şi apoi coborîte în bărcile ce aşteptau să le
transporte pe uscat.
Aveau un
bagaj numeros şi variat, întrucît Claytonii prevăzuseră eventualitatea de a fi
nevoiţi să rămînă cinci pînă la opt ani în noul cămin spre care plecaseră.
Aşadar, pe lîngă numeroase obiecte de strictă necesitate, luaseră cu ei şi
multe articole de lux.
Michael cel
Negru hotărîse ca nimic din ceea ce aparţinea familiei Clayton să nu fie
reţinut pe bord. Dacă această hotărîre se datora milei ce i-o inspirau cei doi
sau propriilor sale interese viitoare, ar fi greu de spus. Dar fără îndoială că
prezenţa pe o navă suspectă a bunurilor aparţinînd unui înalt funcţionar
britanic dispărut ar fi fost un fapt greu de lămurit în orice port din lumea
civilizată. Michael cel Negru era atît de zelos în strădania sa de a-şi aduce
intenţiile la îndeplinire, încît stărui ca marinarii în posesia cărora se aflau
pistoalele lui Clayton să i le restituie de îndată.
În bărci
fură încărcate, de asemenea, provizii de carne sărată şi biscuiţi, o mică
rezervă de cartofi şi fasole, precum şi chibrituri, vase de bucătărie, o lădiţă
cu unelte şi pînzele vechi făgăduite de Michael. De parcă şi el s-ar fi temut
exact de lucrul pe care îl bănuise Clayton, Michael cel Negru îi însoţi
personal pe ţărm şi fu ultimul care-i părăsi cînd, după ce butoaiele de pe vas
fură umplute cu apă proaspătă, bărcile se îndreptară spre Fuwalda rămasă în
aşteptare.
În timp ce
bărcile pluteau lin pe apele domoale ale golfului, Clayton şi soţia sa le
priveau îndepărtîndu-se şi în sufletul amîndurora încolţi presentimentul unei
inevitabile calamităţi şi al unei disperări fără margini. În spatele lor, pe
muchia unei măguri joase, pîndeau alţi ochi — ochi cu o privire fixă, fioroasă,
licărind pe sub sprîncene stufoase.
Cînd Fuwalda
lunecă pe gura strîmtă a golfului şi pieri din văz, ascunsă de un ieşind al
malului, Lady Alice îşi aruncă braţele în jurul gîtului lui Clayton şi izbucni
într-un nestăpînit hohot de plîns. Înfruntase plină de curaj pericolul
răscoalei de pe bord; privise în faţă cu dîrzenie eroică teribila lor
perspectivă; dar acum, cînd grozăvia absolutei singurătăţi devenise o
realitate, nervii ei supraîncordaţi cedară şi se dezlănţui reacţia.
Clayton nu
încercă să-i oprească lacrimile. Era mai bine să lase în voie această izbucnire
firească a unor emoţii îndelung stăvilite şi multe minute se scurseră pînă cînd
fata — căci abia de era mai răsărită ca un copil — putu să-şi recapete
stăpînirea de sine.
— Oh, John! strigă
în cele din urmă. Ce groaznic! Ce-o să ne facem? Ce-o să ne facem?
— Nu ne
rămîne de făcut decît un singur lucru, Alice — răspunse Clayton, cu un ton la
fel de calm de parcă s-ar fi aflat în confortabilul lor salon de acasă — şi
anume, să ne punem pe muncă. Munca trebuie să fie izbăvirea noastră. Nu trebuie
să ne îngăduim timp de gîndire, căci altminteri ne-am pierde minţile. Trebuie
să muncim şi să aşteptăm. Sînt sigur că ajutorul ne va sosi şi încă repede, de
îndată ce se va constata că Fuwalda a dispărut şi asta chiar dacă Michael cel
Negru nu se va ţine de cuvînt.
— John, dacă
am fi numai tu şi cu mine — suspină ea — am putea rezista, ştiu bine, dar...
— Da, scumpa
mea — răspunse Clayton cu blîndeţe — m-am gîndit şi la asta; dar va trebui să
facem faţă, aşa cum va trebui să facem faţă la tot ce va să vină, plini de
curaj şi cu deplină încredere în priceperea noastră de a ne descurca în cele
mai vitrege împrejurări. Cu sute de mii de ani în urmă, străbunii noştri din
trecutul ceţos şi îndepărtat au făcut faţă aceloraşi probleme pe care va trebui
poate să le înfruntăm şi noi, în inima aceloraşi păduri virgine. Şi faptul că
ne aflăm azi, aici, e o dovada că ei au biruit. Şi oare ce-au izbutit oamenii
aceia nu vom putea izbuti şi noi? Ba chiar mai bine, fiindcă noi avem în spate
veacuri întregi de cunoştinţe superioare şi avem mijloacele de protecţie, de
apărare şi de subzistenţă pe care ni le-a furnizat ştiinţa, de care ei nu aveau
habar. Ceea ce-au realizat ei, Alice, cu uneltele şi armele lor de piatră şi de
os, vom putea realiza, fără îndoială şi noi.
— Ah, John,
ce n-aş da să fiu şi eu bărbat şi să am o filozofie de bărbat, dar nu sînt
decît o femeie care judecă mai curînd cu inima decît cu capul şi ceea ce văd
înaintea noastră e prea cumplit, prea de neconceput ca să poată fi exprimat în
cuvinte. Nădăjduiesc că ai dreptate, John. O să fac tot ce-o să-mi stea în
putinţă ca să fiu o cît mai bravă femeie primitivă, pereche potrivită pentru un
bărbat primitiv.
Primul gînd
al lui Clayton a fost să înjghebeze un adăpost unde să-şi petreacă noaptea:
ceva care să-i poată ocroti de fiarele de pradă ce dădeau tîrcoale.
Deschise
lada cu puşti şi muniţii, pentru ca amîndoi să fie înarmaţi împotriva unui
eventual atac în timpul cît se aflau la lucru, apoi căutară împreună un loc
pentru adăpostul primei lor nopţi.
La vreo sută
de iarzi depărtare de ţărm se găsea o poieniţă netedă, cu foarte puţini copaci;
în cele din urmă hotărîră să clădească aici, cu timpul, o locuinţă permanentă,
dar deocamdată amîndoi chibzuiră că-i mai bine să construiască o mică platformă
între copaci, la care să nu poată ajunge nici cele mai puternice dintre
animalele sălbatice al căror regat îl încălcaseră.
În acest
scop, Clayton alese patru arbori care formau un dreptunghi de vreo opt metri
pătraţi, tăie apoi nişte ramuri mai lungi din alţi copaci şi împrejmui
dreptunghiul cu un soi de îngrăditură, înaltă cam de vreo trei metri de la
pămînt, legînd zdravăn ramurile de cei patru copaci cu ajutorul unui odgon dat
de Michael cel Negru din echipamentul navei Fuwalda.
De-a
curmezişul acestei îngrădituri, Clayton aşeză alte crengi mai mici, una lîngă
alta. Aşternu pe această platformă frunze imense din palmierul numit urechea
elefantului, care creştea din belşug în jur, iar peste frunze întinse o pînză
mare de catarg, împăturită de mai multe ori ca să aibă grosime. La doi metri şi
jumătate mai sus construi o platformă asemănătoare, dar mai uşoară, care urma
să le servească de acoperiş, iar pe cele patru laturi întinse restul pînzei de catarg,
în chip de pereţi.
După ce
isprăvi, cuibul lor arăta destul de confortabil şi transportă în el
aşternuturile şi cîteva din bagajele mai uşoare. Se scursese o bună parte a
după-amiezii, iar restul timpului, cît a mai stăruit lumina de zi, Clayton îl
petrecu construind o scară grosolană, cu ajutorul căreia Lady Alice să poată
urca în noul ei cămin.
Întreaga zi,
pădurea din jur fremătase de păsări agitate, cu penaje scînteietoare şi de
maimuţici săltăreţe şi guralive, care urmăriseră cu cel mai aprig interes şi cu
fascinaţie pe noii veniţi şi construirea minunatului lor cuib.
Cu toate că
atît Clayton cît şi soţia lui fură tot timpul cu ochii în patru, nu văzură nici
o dihanie mai mare, deşi în vreo două rînduri micii lor vecini simieni se
precipitară dinspre măgura din apropiere ţipînd şi trăncănind de zor, privind
îndărăt cu ochi înfricoşaţi şi dînd a înţelege, la fel de limpede ca şi cum ar
fi vorbit, că fugeau de cine ştie ce grozăvie care pîndea pitită pe acolo.
Puţin
înainte de lăsarea serii, Clayton isprăvi scara şi, după ce umplură un lighean mare
cu apă din rîuleţul învecinat, cei doi urcară la relativa siguranţă oferită de
cămăruţa lor suspendată. Cum era destul de cald, Clayton nu lăsase în jos
pereţii laterali şi, în timp ce şedeau turceşte pe pături Lady Alice,
scrutînd umbrele din ce în ce mai mohorîte ale pădurii, îşi apucă brusc soţul
de braţ.
— John,
şopti ea, ia te uită! Ce e, un om? Cînd Clayton întoarse ochii în direcţia
indicată de soţia sa, văzu o siluetă gigantică, stînd în picioare pe măgură şi
profilîndu-se nedesluşit pe fundalul umbrelor. O clipă, silueta rămase locului,
de parc-ar fi tras cu urechea, apoi se întoarse încet şi se mistui în tenebrele
junglei.
— Ce-a fost,
John?
— Nu ştiu,
Alice, răspunse el cu o voce gravă, e prea întuneric ca să fi putut desluşi de
la distanţa asta, poate că nu era decît o umbră iscată de luna care răsare.
— Nu, John,
dacă nu era un om, atunci era o gigantică şi grotescă imitaţie de om. Oh, mi-e
teamă!
Clayton o
strînse în braţe, şoptindu-i vorbe de îmbărbătare şi de iubire.
Puţin mai
tîrziu, lăsă în jos pereţii de pînză, legîndu-i zdravăn de copaci, astfel
încît, cu excepţia unei deschizături înguste ce da înspre plajă, erau cu
desăvîrşire îngrădiţi.
Cum în
cuibuşorul lor domnea acum o beznă s-o tai cu cuţitul, se culcară amîndoi pe
aşternut, încercînd să dobîndească prin somn un scurt răgaz de uitare. Clayton
se întinsese cu faţa spre deschizătură, avînd la îndemînă o puşcă şi o pereche
de pistoale.
Abia
închiseseră ochii, cînd un sfîşietor ţipăt de panteră se înălţă din jungla
aflată în spatele lor. Se apropie din ce în ce, pînă cînd putură distinge paşii
fiarei chiar sub platforma lor. Un ceas şi mai bine o auziră pufnind şi
agăţîndu-se cu ghearele de copacii care le susţineau cuibul, pînă cînd, în cele
din urmă, se îndepărtă luînd-o spre plajă, unde Clayton o putu vedea limpede în
lumina clarului de lună — un animal robust, frumos, exemplarul cel mai mare pe
care-l întîlnise vreodată.
În lungile
ceasuri de beznă ce urmară nu reuşiră decît să aţipească pe apucate, căci
lărmuiala nocturnă a imensei jungle unde clocoteau miriade de vieţi animale le
menţineau într-o continuă încordare nervii surescitaţi, astfel încît de o sută
de ori se deşteptară tresărind la auzul strigătelor ascuţite sau altor zgomote furişe
de namile tupilate sub ascunzişul lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu