Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(31)

Vocaţiile

Într-o frumoasă grădină unde razele soarelui tomnatic păreau să întîrzie după plac, sub un cer de pe-acum verzui, unde nori de aur pluteau ca nişte continente călătoare, patru copii frumoşi, patru băieţi, fără îndoială obosiţi de joacă, vorbeau între ei. Unul zicea : „Ieri m-au luat la teatru. În palate mari şi triste, în spatele cărora se văd marea şi cerul, bărbaţi şi femei, la fel de serioşi şi de trişti, dar mult mai frumoşi şi mai bine îmbrăcaţi decît cei pe care îi vedem pretutindeni, vorbesc cu o voce cîntătoare. Se ameninţă, se roagă, se întristează, şi îşi prop­tesc mîna pe un pumnal înfipt la centură. Oh, e foarte frumos! Femeile sunt mult mai frumoase şi mult mai nobile decît cele ce vin să ne vadă acasă, şi nu te poţi opri să nu le iubeşti, deşi, cu marii lor ochi adînci şi cu obrajii înflăcă­raţi, au o înfăţişare extraordinară. Ţi-e frică, îţi vine să plîngi, şi totuşi eşti mulţumit... Şi apoi, ceea ce e şi mai ciudat, ai dori să fii îmbrăcat la fel, să spui şi să faci aceleaşi lucruri, şi să vorbeşti cu acelaşi glas..."

          Unul din cei patru copii, care de cîteva clipe nu mai asculta vorbele cama­radului său şi privea cu o neclintire uimitoare nu ştiu ce punct al cerului, zise deodată: „Uitaţi-vă, uitaţi-vă acolo...! Îl vedeţi? Stă pe nouraşul singuratic, nou raşul de culoarea focului, care merge domol. Ai zice că şi el se uită la noi."

„Dar cine?" întrebară ceilalţi.

„Dumnezeu!" răspunse cu un deplin accent de convingere. „Ah! acum e destul de departe; îndată, n-o să-l mai puteţi vedea. Fără îndoială călătoreşte, ca să viziteze toate ţările. Uite, a trecut în spatele şirului de copaci care e aproape la orizont... şi acum se lasă după clopotniţă... Ah! nu se mai vede!" şi copilul rămase întors îndelung spre aceeaşi parte, pironind, pe marginea ce desparte pămîntul de cer, nişte ochi unde strălucea o inexprimabilă expresie de extaz şi părere de rău.

„E nătărău ăsta, cu bunul lui Dumnezeu, pe care numai el îl poate zări!" zise atunci al treilea, a cărui mică făptură se deosebea printr-o vioiciune şi o vigoare neasemuite. „Eu vreau să vă povestesc cum mi s-a întîmplat ceva ce niciodată nu vi s-a întîmplat vouă şi care e mai interesant cu ceva decît teatrul şi norii voştri. — Acum cîteva zile, părinţii m-au luat cu ei în călătorie şi, cum la hanul unde am poposit nu erau destule paturi pentru toţi, s-a hotărît să dorm cu bona într-un pat." — îşi trase camarazii mai aproape de el şi vorbi cu glas mai scăzut. — „He-he, e ceva cu totul neobişnuit să nu te culci singur şi să fii cu bona într-un pat, pe întuneric. Cum nu dormeam, mi-a plăcut, pe cînd ea dormea, să-i trec cu mîna pe braţe, pe gît şi pe umeri. Are braţele şi gîtul mult mai groase decît toate celelalte femei, şi pielea ei e atît de dulce, atât de dulce, de hîrtie de scrisori, ai zice, ori de hîrtie de mătase. Mi-a plăcut aşa de mult că aş fi stăruit şi mai departe, dacă nu mi-ar fi fost teamă, mai întîi teama să n-o deştept, şi pe urmă o teamă nu ştiu de ce. După asta mi-am băgat capul în părul ce-i atîma pe spate, stufos ca o coamă, şi mirosea aşa de bine, vă spun drept, ca florile din grădină, pe vremea asta. Încercaţi, cînd veţi putea, să faceţi tot aşa, şi-o să vedeţi!"

Povestind, tînărul autor al acestei revelaţii avea ochii zgîiţi de-un fel de năucă încremenire în ceea ce mai resimţea, şi razele soarelui în amurg, strecurîndu-se prin roşcatele bucle ale părului ciufulit, îl aprindeau ca un sulfuros nimb al pasiunii. Era lesne de ghicit că nu-şi va irosi viaţa căutînd în nori Divinitatea, şi că, de multe ori, o va găsi în altă parte.

În sfîrşit, cel de al patrulea zise: „Ştiţi că acasă nu mă distrez deloc; nu mă iau niciodată la spectacol; tutorele meu e foarte zgîrcit; Dumnezeu nu se îngrijeşte de mine şi de plictiseala mea, şi n-am o bonă bună care să mă giugiulească. De cele mai multe ori mi s-a părut că plăcerea mea ar fi să merg totdeauna drept înainte, fără să ştiu unde, fără ca nimeni să se neliniştească, şi să văd întruna ţări noi. Niciodată nu mă simt bine nicăieri, şi mereu cred că m-aş simţi mai bine în altă parte decît acolo unde sunt. Ei bine! La ultimul bîlci din satul vecin, am văzut trei oameni care trăiesc aşa cum aş vrea să trăiesc eu. Nu v-aţi fi dat seama, voi ceilalţi. Erau mari, aproape negri şi foarte mîndri, deşi zdrenţăroşi, cu aerul de-a nu avea de nimeni nevoie. Marii lor ochi negri s-au făcut cu totul strălucitori în timp ce cîntau o muzică aşa de ciudată, că te făcea cînd să dansezi, cînd să plîngi, ori să le faci pe amîndouă deodată, şi că aproape ai înnebuni dacă i-ai asculta prea mult. Unul, trăgînd cu arcuşul pe vioară, parcă istorisea o mîhnire, iar altul, săltîndu-şi ciocănaşul pe strunele unui mic pian atîrnat cu o curea de grumaz, părea că-şi bate joc de tînguirea veci­nului, pe cînd al treilea lovea din cînd în cînd ţimbalul cu o tărie nemaipo­menită. Erau atît de mulţumiţi de ei, încît şi-au cîntat mai departe muzica de sălbatici, chiar după ce mulţimea se împrăştiase. În sfîrşit, şi-au adunat gologanii, şi-au încărcat catrafusele în spate şi s-au dus. Eu, vrînd să văd unde locuiau, i-am urmărit de departe, pînă la marginea pădurii, unde am înţeles că nu locuiau nicăieri.

Atunci unul a zis : «Să desfacem cortul?»

«Ba! pe legea mea!» a răspuns celălalt «E o noapte atît de frumoasă!»

Al treilea zicea, socotind cîştigul: «Oamenii ăştia nu simt muzica şi femeile lor dansează ca urşii. Din fericire, înainte de-o lună vom fi în Austria, unde vom găsi un popor mai binevoitor.»

«Am face poate mai bine să mergem către Spania, căci toamna se apro­pie; să fugim înainte de ploi şi să nu ne înmuiem decît gîtlejul», a spus unul din ceilalţi doi.

După cum vedeţi, ţin totul minte. Au băut apoi fiecare cîte-o ceaşcă de rachiu şi s-au culcat, cu fruntea întoarsă către stele. Mai întîi aş fi voit să-i rog să mă ia cu ei şi să mă înveţe să cînt la instrumentele lor; n-am îndrăznit însă, fără îndoială fiindcă întotdeauna e foarte greu să te hotărăşti pentru fiecare lucru, şi la fel pentru că mi-era teamă să nu pună mîna pe mine înainte de-a fi dincolo de Franţa."

Figura puţin interesată a celorlalţi trei camarazi mă făcu să cuget că acest micuţ era de pe-acum un neînţeles. Îl priveam cu luare-aminte: în ochii şi în fruntea lui avea un nu ştiu ce de-o fatalitate precoce, care îndepărtează de obicei simpatia şi care, nu ştiu de ce, o trezea pe-a mea, într-atît că, o clipă, mă încercă ideea bizară că aş putea avea un frate mie însumi necunoscut.

Soarele apusese. Noaptea solemnă îi luase locul. Copiii se despărţiră, fiecare mergînd, fără ştirea lui, după împrejurări şi întîmplare, să-şi coacă desti­nul, să-i scandalizeze pe semeni şi să graviteze către glorie sau către necinste.