Om cu om
Tarzan din neamul maimuţelor îşi
duse mai departe, timp de cîţiva ani, existenţa în junglă, fără prea mari
schimbări. Dar deveni mai viguros şi mai înţelept şi învăţă din
cărţile lui tot mai multe lucruri despre lumile stranii ce se găseau pe undeva,
în afara pădurii primitive.
Pentru el,
viaţa nu era niciodată monotonă sau lentă. Întotdeauna exista Pisah, peştele
care trebuia prins prin numeroasele rîuri şi lacuri, apoi Sabor şi crudele ei
neamuri care te ţineau veşnic treaz dădeau savoare fiecărei clipe petrecute pe
pămînt. Foarte des îl hăituiau ele, dar şi mai des Tarzan era cel care le
hăituia şi cu toate că niciodată nu izbutiseră să-l atingă cu ghearele lor
aprige şi ascuţite, totuşi de multe ori s-a întîmplat să fie atît de aproape,
încît n-ai fi putut strecura o frunză mai groasă între labele lor şi pielea lui
netedă. Ageră era Sabor, leoaica, ageri erau Numa şi Sheeta, dar Tarzan din
neamul maimuţelor era iute ca fulgerul.
Cu Tantor,
elefantul, se împrieteni. Cum? Nu mă întrebaţi. Dar era fapt cunoscut printre
locuitorii junglei că în multe nopţi scăldate de lună, Tarzan din neamul
maimuţelor şi Tantor, elefantul, se plimbau împreună, iar prin locurile
bătătorite, Tarzan călărea cocoţat pe spinarea largă a lui Tantor.
În aceşti
ani, Tarzan petrecu multe zile în cabana tatălui său, unde zăceau încă,
neatinse, osemintele părinţilor lui şi scheletul puiului Kalei. La optsprezece
ani, citea curgător şi înţelegea aproape tot ce citea în numeroasele şi
feluritele volume de pe rafturi.
De asemenea
putea să scrie cu litere de tipar repede şi limpede, dar scrisul de mînă nu-l
cunoştea, căci, deşi printre comorile lui se aflau şi cîteva caiete, în cabană
găsise atît de puţine lucruri scrise în engleză, încît nu vedea de ce şi-ar
bate capul să înveţe şi această formă de caligrafie, cu toate că de descifrat,
cu trudă, o putea descifra.
Aşadar, îl
găsim la optsprezece ani, un tînăr lord englez care nu putea vorbi englezeşte,
dar care ştia să citească şi să scrie în limba maternă. Nu văzuse nicio altă
fiinţă omenească în afară de propria-i persoană, căci regiunea limitată pe care
o străbătea tribul său nu era udată de rîuri mari care să atragă triburile de
băştinaşi din interior.
Dealurile
înalte o închideau pe trei laturi, iar pe a patra era oceanul. Ţinutul era populat de
lei, leoparzi şi şerpi veninoşi. Neştirbitele-i labirinturi de junglă încîlcită
nu ispitiseră pînă acum niciun pionier din rasa umană să-i calce hotarele.
Dar într-o
zi, în timp ce Tarzan din neamul maimuţelor şedea în cabana tatălui său,
pătrunzînd în misterele unei noi cărţi, vechea tihnă a junglei sale fu
zdruncinată pentru totdeauna. La graniţa îndepărtată dinspre răsărit se ivise,
pe coama unui deal jos, o stranie procesiune. În frunte veneau cincizeci de
războinici negri, înarmaţi cu suliţe subţiri de lemn, ale căror vîrfuri
fuseseră călite în foc mocnit şi cu arcuri lungi şi săgeţi otrăvite. Pe spate
purtau scuturi ovale, din nas le atîrnau inele uriaşe, iar în cîlţii lînoşi ce
le acopereau ţeasta erau înfipte mănunchiuri de pene viu colorate. Fruntea le
era tatuată cu trei linii paralele colorate, iar pe piept aveau trei cercuri
concentrice. Dinţii galbeni fuseseră piliţi pînă căpătaseră vîrf ascuţit, iar
buzele cărnoase, proeminente, sporeau grozăvia înfăţişării lor. În urmă veneau
cîteva sute de femei şi copii, cele dintîi purtînd pe creştet mormane de oale
de gătit, unelte de bucătărie şi fildeş. Ariergarda o formau o sută de
războinici, aidoma celor din avangardă.
Alcătuirea
coloanei vădea că se temeau mai mult de un atac ce-ar fi putut veni din spate,
decît de orice duşman necunoscut ce s-ar fi putut ivi din faţă; şi de fapt aşa
era, pentru că fugeau de ostaşii omului alb care-i hărţuise atît de amarnic ca
să le ia cauciucul şi fildeşul, încît într-o bună zi s-au răsculat împotriva
cuceritorilor şi au măcelărit un ofiţer alb şi un mic detaşament din trupele
lui de negri.
Zile în şir
se ospătară cu carnea acestora, dar într-o noapte, un detaşament mai puternic
năvăli peste aşezarea lor, ca să răzbune moartea camarazilor. În acea
noapte, soldaţii negri ai omului alb avură carne din belşug şi această rămăşiţă
a unui trib odinioară puternic se furişase prin jungla întunecoasă, pornind
spre necunoscut şi spre libertate.
Dar ceea ce
însemna libertate şi goana după fericire pentru aceşti negri sălbatici, însemna
consternare şi moarte pentru mulţi dintre locuitorii noului lor cămin.
Timp de trei
zile, mica hoardă mărşălui încet prin inima pădurii necunoscute pe unde nu
călcase picior de om, pînă cînd, în sfîrşit, în cea de-a patra zi, în zori,
dădură peste un loc, la malul unui rîuleţ, unde vegetaţia părea ceva mai rară
decît întîlniseră pînă atunci.
Rămaseră
aici să-şi încropească o nouă aşezare şi, o lună mai tîrziu, locul era
despădurit, colibele si gardurile de pari ridicate, bananierii, ignama si
porumbul plantate, iar vechea viaţă îşi relua cursul în noul cămin. Aici nu
existau oameni albi, soldaţi şi nici cauciuc sau fildeş care să
trebuiască strîns pentru supraveghetorii haini şi nerecunoscători.
Luna se
schimbase de mai multe ori pe cer pînă ce negrii să cuteze a se aventura pe
meleagurile din jurul noului lor sat. Cîţiva dintre ei căzuseră pradă bătrînei
Sabor şi deoarece jungla mişuna de feline crude şi însetate de sînge, de lei şi
leoparzi, războinicii de culoarea abanosului şovăiau să se avînte prea departe
de adăpostul gardurilor de pari.
Dar într-o
zi, Kulonga, fiul bătrînului rege Mbonga, pribegi departe, prin labirinturile
dense dinspre apus. Păşea cu luare-aminte, lancea-i subţire fiind pregătită de
atac, iar scutul prelung, oval, strîns cu hotărîre în mîna stîngă, lipit de
trupul său neted de abanos. În spate purta arcul, iar în tolba de deasupra
scutului un mănunchi de săgeţi subţiri, drepte, bine unse cu o substanţă vîscoasă,
neagră ca smoala, care făcea ca înţepătura vîrfului lor ascuţit ca un ac să fie
mortală.
Noaptea îl
surprinse pe Kulonga departe de palisadele din jurul satului stăpînit de tatăl
său, dar, năzuind să se îndrepte tot mai departe spre apus, se căţără pe o
creangă bifurcată dintr-un arbore înalt, îşi înjghebă o platformă rudimentară
şi se ghemui să doarmă.
Trei mile
mai încolo spre apus dormea tribul lui Kerchak.
A doua zi în
zori, gorilele se aflau în plină activitate, cotrobăind prin junglă în căutare
de hrană. Tarzan, după obiceiul lui îşi îndreptă cercetările în direcţia
cabanei, aşa încît, vînînd în tihnă pe drum, cînd ajungea la plajă avea burta
plină.
Gorilele se
răspîndiseră în toate direcţiile, fie cîte una, fie cîte două sau cîte trei,
dar nu mai departe de raza în care puteau auzi un semnal de alarmă.
Kala o
pornise agale spre răsărit, pe o potecă bătătorită de elefanţi, şi era foarte
ocupată să răstoarne crengi căzute şi buturugi putrezite, căutînd gîndaci si
ciuperci gustoase, cînd atenţia îi fu atrasă de un zgomot neobişnuit.
Cărarea se
întindea dreaptă pe vreo cincizeci de metri în faţa ei şi la capăt, pe sub
tunelul de ramuri boltite, văzu înaintînd spre ea o creatură stranie şi înspăimîntătoare.
Era Kulonga.
Kala nu mai
zăbovi o clipă, ci, răsucindu-se, o luă grăbită îndărăt pe cărare. Nu alerga;
după deprinderile neamului ei, cînd nu era stîrnită, căuta mai curînd să evite
decît să fugă.
Pe urmele ei venea Kulonga. Acestuia i se oferea un prilej de a
se înfrupta cu carne. Dacă o ucidea, s-ar fi putut ospăta din belşug toată
ziua. Grăbi pasul, cumpănindu-şi suliţa, gata s-o arunce. La o cotitură a
potecii, văzu din nou gorila, pe altă fîşie dreaptă. Mîna care ţinea suliţa se trase îndărăt, muşchii se bulbucară
iute ca fulgerul sub pielea lucioasă. Braţul se avîntă înainte, suliţa zbură
spre Kala.
Lovitură
ratată. Dar îi zgîrie coapsa. Cu un strigăt de furie şi durere, gorila se
repezi la călăul ei. Într-o clipă, copacii se frîngeau sub greutatea neamurilor
ei, legănîndu-se în plină goană, din cracă în cracă, spre scena luptei, ca
răspuns la chemarea Kalei.
Cînd gorila
se năpusti asupră-i, Kulonga îşi încorda arcul şi cu incredibilă repeziciune,
potrivi o săgeată. Trăgînd vergeaua mult îndărăt, îşi
trimise proiectilul otrăvit drept în inima uriaşului antropoid. Scoţînd un răcnet înfiorător, Kala se prăbuşi cu faţa în
jos, sub privirile uluite ale celor din tribul ei.
Tunînd şi
urlînd, gorilele dădură să se repeadă la Kulonga, dar prevăzător, omul fugea de
rupea pămîntul, ca o antilopă speriată. Cunoştea ferocitatea acestor făpturi
crude, păroase, şi nu dorea
decît să aştearnă cît mai multe mile cu putinţă între
el şi ele. Îl urmăriră o bună bucată de drum, gonind prin copaci, dar în cele
din urmă, una cîte una abandonară cursa şi se întoarseră la locul tragediei.
Niciuna
dintre ele, cu excepţia lui Tarzan, nu văzuse vreodată un om şi se întrebau ce
fel de creatură o fi aceea care le invadase jungla.
De pe plaja
îndepărtată, lîngă mica lui cabană Tarzan auzi ecourile slabe ale luptei şi
dîndu-şi seama că se petrecea ceva grav în tribul lui, o porni grăbit în
direcţia zgomotelor. Cînd sosi, găsi întregul trib adunat şi sporovăind de zor
în jurul leşului mamei sale ucise.
Durerea şi
furia lui Tarzan nu cunoscură margini. Îşi slobozea mereu strigătul de provocare. Se izbea
cu pumnii în pieptu-i robust, apoi se arunca peste trupul Kalei şi hohotea, dînd
drumul la dureroasa jale adunată în inima lui singuratică.
A pierde
unica fiinţă de pe această lume care i-a arătat cîndva iubire şi afecţiune era
pentru Tarzan cea mai mare suferinţă pe care o cunoscuse vreodată. Şi ce dacă
fusese o gorilă aprigă şi hidoasă! Pentru Tarzan, Kala fusese bună, fusese
frumoasă! Asupra ei revărsase, fără să-şi dea seama, toată adoraţia, respectul
şi dragostea pe care un copil normal le nutreşte pentru mama lui. Nu cunoscuse
nicicînd altă mamă, astfel încît îi dăruise Kalei, în tăcere, tot ceea ce i
s-ar fi cuvenit blondei şi fermecătoarei Lady Alice, dacă aceasta ar fi trăit.
După prima
izbucnire de durere, Tarzan se stăpîni şi întrebînd pe membrii tribului cine
fusese de faţă la omor, află tot ceea ce vocabularul lor sărac îi putu
comunica.
I-a fost
totuşi de ajuns. Îi vorbiră despre o maimuţă neagră, ciudată, fără păr,
căreia-i creşteau pene în cap şi care trimisese moartea dintr-o ramură subţire,
iar apoi fugise cu iuţeala lui Bara, antilopa, spre soare-răsare.
Tarzan nu
mai stătu pe gînduri şi sărind pe crengile copacilor, o porni grăbit spre
pădure. Cunoştea şerpuirile cărării elefanţilor pe unde o luase la fugă
ucigaşul Kalei, aşa că tăie direct prin junglă ca să-i aţină calea
războinicului negru, care, de bună seamă, urma sinuozităţile potecii.
La şold îi
atîrna cuţitul de vînătoare al necunoscutului său
părinte, iar pe umăr lunga lui funie încolăcită. Un ceas mai tîrziu, coborî din
nou pe cărare şi lăsîndu-se pe vine, cercetă pămîntul cu atenţie.
În noroiul
moale de pe malul unui pîrîiaş găsi urme de tălpi, la fel cu cele care pînă
acum, din întreaga junglă, numai picioarele lui le lăsaseră; atît că erau mult
mai mari decît urmele lui. Inima începu să-i bată năvalnic. S-ar putea oare să
urmărească un OM — unul din propria-i rasă?
Două şiruri
de urme indicau direcţia opusă. Deci prada lui trecuse pe acolo în drumu-i de
întoarcere, în vreme ce examina urma nouă, o mică fărîmă de pămînt se desprinse
de pe marginea formei de talpă şi căzu în scobitura uşor întipărită în noroi —
ah, urma era foarte proaspătă, probabil că prada lui trecuse de foarte puţin
timp prin acel loc.
Tarzan se
caţără din nou în copaci şi sprinten, fără zgomot, porni în viteză, urmărind de
sus cărarea. Abia parcursese o milă, cînd dădu peste războinicul negru, care
stătea într-un luminiş. Ţinea în mînă un arc suplu, în care potrivise una
dintre săgeţile lui purtătoare de moarte. În faţă, dincolo de micul luminiş, se
afla Horta, mistreţul, cu capul proptit în piept, cu colţii înspumaţi, gata să
atace.
Tarzan privi
cu uimire la strania făptură care se găsea dedesubtul său — atît de asemănător
lui ca formă şi totuşi atît de diferit la faţă şi la culoare. În cărţile sale
văzuse o poză de NEGRU, dar ce deosebire între figura aceea
tipărită, mată, moartă şi trupul acesta de abanos lucitor, pulsînd de viaţă.
În timp ce
omul sta acolo cu arcul încordat, Tarzan îl recunoscu nu numai ca NEGRU,
dar şi ca ARCAŞ, asemenea celui din cartea cu poze.
A PENTRU
ARCAŞ
Ce minunat!
Aţîţat de descoperirea lui, Tarzan fu cît p-aci să-şi trădeze prezenţa. Dar
dedesubtul Iui, lucrurile începeau să se precipite. Braţul negru, musculos,
trăgea de arc; Horta, mistreţul, se năpusti şi în clipa aceea, negrul slobozi
săgeata otrăvită, iar Tarzan o văzu zburînd cu iuţeala gîndului şi pătrunzînd
în pieptul ţepos al mistreţului
Abia se
desprinsese săgeata din arc, că tînărul Kulonga îşi pregăti o a doua, dar
Horta, mistreţul se repezi atît de fulgerător la el, încît băiatul n-avu timp
s-o lanseze. Dintr-un salt, negrul sări dincolo de fiara turbată şi
răsucindu-se pe călcîie cu o nemaipomenită repeziciune, împlîntă o a doua
săgeata în spinarea animalului. După care, Kulonga sări în arborele cel mai
apropiat.
Horta se
roti o dată, căutînd să-şi atace duşmanul dar abia făcu doisprezece paşi, că se
clătină pe picioare şi căzu într-o rînă. O secundă, muşchii i se încordară şi i
se relaxară spasmodic, apoi rămase nemişcat.
Kulonga
coborî din copac. Cu ajutorul unui cuţit care-i atîrna la şold, tăie cîteva
felii mari din carnea mistreţului şi drept în mijlocul cărării, aprinse un foc
la care fripse carnea, ospătîndu-se apoi după placul inimii. Restul mistreţului
îl lăsă acolo unde se prăbuşise.
Tarzan asista
la toate acestea, plin de interes. Dorinţa de a-l ucide pe negru îi frigea
pieptul, dar dorinţa de a învăţa era mai puternică. Avea să urmărească un timp
făptura aceea, ca să afle de unde venea. Va putea să-l ucidă în tihnă mai
tîrziu, cînd negrul va lăsa deoparte arcul şi săgeţile mortale.
După ce
Kulonga îşi isprăvi ospăţul şi se făcu nevăzut pe o cotitură a drumeagului,
Tarzan coborî în tăcere pe pămînt. Îşi tăie şi el cîteva bucăţi din carnea lui
Horta, dar nu le fripse.
Mai văzuse
el foc, însă numai cînd Ara, fulgerul, lovise cîte un arbore. Faptul că o
făptură a junglei putuse face acei colţi roşii şi galbeni ce mîncau lemnul pînă
nu mai rămînea decît pulbere din el îl miră din cale afară pe Tarzan, care, pe
de altă parte, nu înţelegea de fel de ce războinicul negru îşi stricase
bunătate de ospăţ, muindu-l în dogoarea vătămătoare. Poate că Ara era prieten
cu arcaşul şi, în felul ăsta, îşi împărţiseră hrana între ei.
Dar, fie cum
o fi, Tarzan n-avea de gînd să strice o mîncare bună într-un chip atît de
prostesc, aşa încît înfulecă o mare cantitate de carne crudă, îngropînd restul
hoitului lîngă cărare, ca să-l poată găsi la întoarcere.
După care,
Lordul Greystoke îşi şterse degetele unsuroase de coapsele goale şi luă iar
urma lui Kulonga, fiul lui Mbonga, regele; în acest timp, în îndepărtata Londră, un alt Lord
Greystoke refuza indignat cotletele, trimiţîndu-le înapoi bucătarului-şef al
clubului pentru că nu erau destul de bine fripte, iar după ce-şi isprăvi
dejunul, îşi muie degetele într-o cupă de argint cu apă parfumată,
uscîndu-şi-le apoi cu un şervet de damasc alb ca zăpada.
Tarzan îl
urmări ziua întreagă pe Kulonga, dîndu-i tîrcoale prin copaci, ca un duh rău.
Îl mai văzu de două ori azvîrlindu-şi săgeţile morţii — o dată în Dango, hiena
şi a doua oară în Manu, maimuţa. De fiecare dată,
animalul murea aproape instantaneu, căci otrava lui Kulonga era foarte
proaspătă şi foarte primejdioasă.
În timp ce
se ţinea la o distanţă sigură pentru prada lui, Tarzan se gîndi mult la această
grozavă metodă de a ucide. Ştia prea bine că numai înţepătura mică a vîrfului
săgeţii nu era de ajuns ca să le vină atît de repede de hac sălbăticiunilor
junglei, care, adeseori, în lupta cu vecinii lor, îşi sfîşiau carnea, se
zgîriau cu ghearele şi se împungeau înfiorător, pentru ca apoi să se tămăduiască
de fiecare dată. Nu, exista o anumită taină legată de aşchiile astea subţiri de
lemn care aduc moartea doar cu o simplă zgîrietură! Trebuie să vadă despre ce-i
vorba.
În noaptea
aceea, Kulonga dormi în crăcăna unui arbore maiestuos, iar sus, mult mai sus
decît el, se ghemui Tarzan din neamul maimuţelor.
Cînd Kulonga
se deşteptă, constată că arcul şi săgeţile îi dispăruseră. Războinicul negru
era furios şi speriat, dar mai mult speriat decît furios. Scotoci pămîntul
dedesubtul copacului şi scotoci în copac, deasupra pămîntului; dar nici urmă de
arc, de săgeţi sau de tîlharul nocturn.
Kulonga era
îngrozit. Suliţa o azvîrlise în Kala şi nu o mai putuse
lua înapoi; şi acum, cînd arcul şi săgeţile pieriseră, nu avea nici o armă de
apărare în afară de cuţit. Singura lui speranţă era să ajungă în satul lui
Mbonga cît mai repede, bizuindu-se pe iuţeala picioarelor. Era încredinţat că
nu mai are mult pînă acasă, aşa c-o apucă pe cărare cu pas grăbit.
Dintr-o masă
densă de frunziş, cîţiva iarzi mai în spate, răsări Tarzan din neamul
maimuţelor, pîndind de zor, în tăcere.
Arcul şi
săgeţile lui Kulonga fuseseră legate, în siguranţă, sus în vîrful unui arbore
uriaş, de pe care Tarzan cojise cu lama cuţitului o fîşie mare de scoarţă,
aproape de rădăcină, apoi frînsese pe jumătate o creangă, lăsînd-o să atîrne la
vreo optsprezece metri distanţă de pămînt. Astfel îşi cresta el urmele în
pădure şi-şi marca ascunzătorile.
În timp ce
Kulonga îşi continua drumul, Tarzan se apropie din ce în ce, pînă ajunse să
călătorească chiar deasupra creştetului negrului. În mîna dreaptă îşi ţinea
funia încolăcită; era pregătit să ucidă.
Momentul fu
amînat numai din pricină că Tarzan voia să se asigure de destinaţia spre care
se îndrepta războinicul şi în curînd fu răsplătit, deoarece nu trecu mult şi în
faţa lor se ivi o rarişte întinsă, la capătul căreia se aflau multe vizuini
ciudate.
Cînd făcu
această descoperire, Tarzan se găsea chiar deasupra lui Kulonga. Pădurea se
sfîrşea brusc şi dincolo de ea se întindeau două sute de iarzi de ogor
cultivat, făcînd legătura între junglă şi sat.
Tarzan
trebuia să acţioneze repede, altfel prada îi scăpa; dar antrenamentul vieţii
lui lăsa atît de puţin spaţiu între decizie şi acţiune în clipa cînd se ivea
vreo primejdie, încît între una şi cealaltă n-ar fi încăput nici măcar umbra
unui gînd.
Aşadar, cînd
Kulonga ieşi din întunecimea junglei, un colac de funie subţire şerpui
asupră-i, pornind de pe craca cea mai de jos a unui arbore puternic, aflat
chiar la marginea domeniilor lor Mbonga; fiul regelui nu apucă să facă nici
şase paşi în luminiş, cînd un fel de laţ i se înfăşură iute în jurul gîtului.
Atît de
repede îşi trase Tarzan prada, încît strigătul de alarmă al lui Kulonga i se
opri în gîtlej. Ajutîndu-se cu amîndouă mîinile, Tarzan îl tîrî îndărăt pe
negrul care se zbătea, pînă cînd îl lăsă spînzurat de gît, în aer; apoi se
caţără pe o cracă mare, trăgîndu-şi victima, care insă se zvîrcolea, în
adăpostul frunzişului unui copac. Aici legă zdravăn funia de o ramură tare şi
scoborînd din copac, îşi infipse cuţitul de vînătoare în inima lui Kulonga;
Kala era răzbunată.
Tarzan îl
cercetă pe negru cu luare-aminte, căci nu mai văzuse pînă atunci o fiinţă
omenească în carne şi oase. Privirile îi fură atrase de cuţit şi de teaca lui.
De asemenea, îl fermecă o brăţară de aramă prinsă în jurul gleznei, pe care o
transferă la piciorul lui. Cercetă şi admiră tatuajul de pe frunte şi de pe
piept. Se minună de dinţii piliţi. Răsuci pe toate feţele şi îşi însuşi
podoabele de pene, apoi se pregăti să coboare spre a-şi vedea de treburi,
întrucît lui Tarzan din neamul maimuţelor i se făcuse foame şi avea la
dispoziţie carne; carne de vînat, care, conform cu etica junglei, putea fi
mîncată.
Cum l-am
putea condamna, după ce norme, pe acest om-maimuţă, cu inima, capul şi trupul
unui gentleman englez şi cu deprinderile unei fiare sălbatice? Pe Tublat, care-l
urîse şi pe care-l urîse, îl ucisese în luptă dreaptă şi totuşi nicio clipă
nu-i trăznise prin minte să mănînce carnea lui Tublat. Ideea l-ar fi revoltat
cum ne revoltă pe noi canibalismul.
Dar cine era
Kulonga de nu putea fi mîncat asemenea lui Horta, mistreţul, sau lui Bara,
antilopa? Era altceva decît una dintre nenumăratele sălbăticiuni ale junglei,
care se pîndesc una pe alta pentru a-şi astîmpăra pîntecele lihnit?
Deodată
însă, o ciudată îndoială îi opri mîna. Nu-l învăţaseră cărţile lui că el era OM?
Şi ARCAŞUL nu era şi el OM? Oare oamenii mîncau oameni?
Vai. Nu ştia. Atunci, de ce această şovăială? Încercă încă o dată să treacă la
treabă, dar brusc îl năpădi un val de greaţă. Nu înţelegea de ce. Tot ce ştia
era că nu putea să mănînce carnea acestui om negru şi astfel, instinctul
ereditar, vechi de milenii, zădărnici imboldurile animalice ale acestei fiinţe
ignorante şi-l salvă de la încălcarea unei legi universale de a cărei existenţă
nu avea habar.
Coborî la iuţeală trupul lui Kulonga pe pămînt, îi
scoase laţul şi o porni din nou prin copaci.
Cap8
Cap8
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu