Pe
la mijlocul lui ianuarie, într-o
zi însorită şi geroasă, umblam după ultimii iepuri pe care aveam să-i împuşc în sezonul care se încheia. Îmi plăcea să merg singur, stîrnind de la picior iepurii din
culcuşuri. Nu te stînjeneşte la o asemenea vînătoare nicio poruncă dată de conducătorul goanelor, hoinăreşti în voie pe acolo pe unde te poartă capul, singurătatea lasă gîndurile fără frîu, e tare bine aşa. Şi apoi, nu rîvneşti la hecatombe. Un iepure sau doi, cît încap în
raniţă şi nu te împovărează prea mult, sunt destui.
Din
arăturile negre iepurii săreau departe; nu-i puteai prinde cum se cuvine în
snopul alicelor. Am lăsat cîmpul deschis şi am pornit de-a lungul unui pîrîiaş, pe marginea căruia crescuse beteală de trestie, în ea cu ierbărie uscată, în care ştiam că le place iepurilor să stea. Erau pe malurile apropiate şi sălcii bătrîne, scurtate de om, în vîrf cu părul de mlădiţe subţiri şi lungi.
Am înaintat de-a lungul viroagei cîteva sute de paşi, fără să zbughească vreun urecheat. Cînd trec de o salcie dintre
cele bătrîne şi ciuntite, deodată aud la spate foşnet, şi cînd mă întorc repede să văd ce-i, observ mişcîndu-se ceva în lăstărişul din creştetul sălciei. Dar în acelaşi moment văd si sărind ceva roşu de colo de sus si, pînă să mă trezesc din uimire si să-mi dau seama că-i o vulpe, aceasta a apucat să treacă dincolo de frînghia de trestie, şi focul meu a mers în gol.
Mirat
de adăpostul ciudat pe care şi l-a ales vulpea — în copac — m-am urcat cum am
putut şi am găsit deasupra, între frengile subţiri şi dese, un loc amenajat perfect pentru a-i servi
cucoanei şirete drept iatac de
dormit. Era acolo o zăcătoare ovală, călcată bine, ca un cuib între mlădiţele ferite şi unele frînte, ceea ce dovedea că vulpea aceasta şi-a durat aici loc de dormit permanent. Nici n-a
ales rău! Pat bun, de jur împrejur
perie de lujeri lungi, prin care ea poate să vadă ce-i... pe afară; şi oare cărui duşman i-ar veni în minte că ea şade în copac?
Salcia
avea trunchiul înalt cam de doi metri şi jumătate şi era binişor înclinată, aşa ca vulpea se putea urca fără greutate, pe scară. Am găsit pe coaja copacului şi urmele pe care le lăsa cînd urca sau cobora din patul ei, făcînd paşi pe trunchiul înclinat. Aproape pîrtie.
***
Paznicul
Petre de pe valea Ierii n-a fost leneş să facă drumul lung pînă la Cluj, numai ca să mă vestească pe mine că a găsit „o minune", şi că trebuie neapărat să merg să o văd şi eu. N-a vrut să-mi spună ce-i, pînă nu voi vedea cu ochii.
— De ce
să spun? Nu-mi veţi crede şi nu veţi veni.
— Bine,
Petre, eu acum îndată nu pot merge. Am şi eu treburile mele. Colo duminică şi aşa aveam de gînd să merg la nişte lipani de toamnă. Dar „minunile" au viaţă scurtă, pînă duminică mai sunt patru zile...
— Asta-i
minune statornică. O vedeţi şi duminică.
Nici
n-am început unditul, îndată m-a dus Petre, cu băgare de seamă, la un plop bătrîn, care se înălţa destul de departe de malul apei. Plopul avea o
scorbură largă, la o înălţime de mai bine de un metru. Paznicul m-a aşezat în faţa ei, ca la douăzeci de paşi, apoi a ocolit pe dincolo şi a tuşit tare. Iată că din scorbură îşi scoate capul ceea ce în primul moment mi s-a năzărit că ar fi o buhă mare urecheată, de care erau destul de multe pe acolo. Dar buhă în scorbură n-ar fi fost „minune" şi îndată am văzut, uimit, că e vulpe. Îşi scosese capul pe fereastră ca să vadă cine umblă pe afară. Numai cînd a dat Petre cu bocancul în copac a
sărit, avîntîndu-se prin
aer în salt, şi a dispărut în tufărie...
— Ce-i
cu vulpea din plop? — I-am întrebat pe Petre după vreo două săptămîni.
— Şi-a mutat casa. Acum şade la mine în pod.
— Cum o
fi asta, Petre?
— Adică îi şade blana, întinsă pe scîndură.
— Dar de
unde ştii că e a noastră ?
— Cum să nu ştiu, cînd am împuşcat-o de acasă de la ea, din scorbură. Se va fi speriat atunci de noi, dar casa îi
era prea bună şi dragă ca s-o părăsească,
***
Cabana
de vînătoare de la munte stătea părăsită peste iarnă, de cînd amuţeau cerbii şi pînă ce începeau să rotească, primăvara, cocoşii cei mari. Sub streaşină largă, uşa era pusă cam sus, aşa că urcai la ea pe o scară mică, cu patru trepte. Sub scară, loc gol. Într-una din primăveri, cînd am suit la cocoşi, paznicul mi-a atras atenţia că sub scară „îşi are cuibul ceva fiară". Am cercetat şi într-adevăr se vedea zăcătoare, un cotlon oval, căptuşit cu iarbă uscată, după semne folosit vreme îndelungată. Am cules firele de păr, care erau destul de multe prinse în scîndurile
treptelor; hotărît, păr de vulpe.
Isteaţa şi-a găsit loc bun pentru a se feri de zăpezi şi de viscol şi toată iarna n-a deranjat-o nimeni. Ciudat mi s-a părut că şi-a aranjat culcuş moale cărînd un braţ bun de iarbă uscată.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu