De-ale lui Zoscenko (42)

Cutremurul

În timpul faimosului cutremur de pămînt din Crimeea, locuia la Ialta un oarecare Snopkov.

Cizmar de meserie. Ţinea colo un atelier. Vorba vine atelier: era o gheretă, o coşmelie cu pereţii de zid.

Lucra cu un tovarăş. Niciunul nu era din partea locului. Făceau reparaţii la încălţăminte, atît pentru localnici, cît şi pentru cetăţenii ve­niţi la băi.

O duceau binişor. Iarna, e drept, cam strîngeau cureaua, dar vara aveau de lucru berechet. Cîteodată nici să dea ceva de duşcă n-aveau timp. Adicătelea, cred că pentru treaba asta tot găseau ei vreme. Alta ca alta...

   Aşa şi acum. Taman, care va să zică, în ajunul cutremurului, şi anume, dacă nu mă-nşel, în ziua de vineri, unsprezece septembrie, cizmarul Ivan Iakovlevici Snopkov, fără a mai aştepta sîmbăta, a consumat o sticluţă şi jumătate de votcă ru­sească.

Mai ales că isprăvise toate comenzile. Şi mai ales că avea puse deoparte două sticluţe. Aşa că ce să mai aştepte? Le-a băut. Mai ales că nici nu ştia c-o să fie cutremur de pămînt.

Aşa că a băut omul o sticluţă şi jumătate de votcă, şi a luat-o spre casă, pe două cărări, vezi bine, cîntînd şi el, ia colo, ca omul cu chef.

S-a întors aşadar acasă, s-a culcat în curte şi a adormit, fără să mai aştepte cutremurul.

Avea el obiceiul ăsta cînd era beat, să se culce în curte. Nu-i plăcea să doarmă beat sub un acoperiş. Nu se simţea la largul lui cu tavanul deasupra capului. Se înăbuşea. Îl lua aşa cu leşin. Din care pricină întotdeauna poftea să stea la aer.

Aşa şi acum. La unsprezece septembrie, ta­man cu puţin înainte de cutremur, Ivan Iakovlevici Snopkov a dat-o vîrtos cu votca, s-a ameţit zdravăn şi a adormit în curte, sub chiparos.

Şi în timp ce dumnealui doarme şi visează cîte şi mai cîte, paralel cu asta se produce faimosul cutremur de pămînt din Crimeea. Căsuţele se clatină, pămîntul hăuie şi se cutremură, dar Snopkov doarme dus şi habar n-are de nimic.

Cît despre prietenul lui, ăla de la prima zguduitură a rupt-o la fugă şi s-a adăpostit în gră­dina publică, de teamă să nu-l omoare vreo că­rămidă.

Abia dimineaţa, devreme de tot, pe la ceasul şase, a făcut ochi şi Snopkov al nostru. S-a trezit Snopkov sub chiparos şi nu-şi mai recunoştea curtea. Mai ales că ghereta lor era la pămînt. Nu se dărîmase ea chiar de tot, dar îi căzuse un perete şi gardul se lăsase şi el într-o rînă. Numai chiparosul rămăsese aşa cum era, cît despre rest, Doamne-Doamne!

Snopkov se frecă la ochi şi-şi zise:

„Unde-oi fi, măiculiţă? Am mai dat eu pe undeva ieri, beat cum eram? Ce prăpăd şi-n gospodăria asta! Nu-mi dau seama a cui o fi. Nu — se gîndeşte Snopkov — nu e bine să mă îmbăt în halul ăsta. Alcoolul e o băutură prea vă­tămătoare, din pricina lui se duce dracului me­moria”.

Şi odată se simţi tare necăjit şi amărît.

„Ie-te — îşi zise — pe unde-am ajuns! Bine barem că m-am culcat într-o curte şi nu în stradă, că mă călca o maşină, ori mă sfîrteca un cîine. Trebuie s-o mai slăbesc cu băutura — îşi zise — ori să mă las de tot.”

Gîndurile astea îl mîhniră şi mai rău, şi de mîhnit ce era, scoase din buzunar jumătatea de sticluţă care-i mai rămăsese şi o goli pe dată.

Snopkov goli sticluţa şi se ameţi iar. Mai ales că nu mai mîncase nimic demult şi mai ales că-i era capul slăbit de ameţeala de mai înainte.

Aşa ameţit, Snopkov se ridică în picioare şi o porni pe stradă.

Merge el pe stradă şi, beat cum e, nu recu­noaşte cu nici un chip strada. Mai ales că, după cutremur, lumea a dat toată năvală pe străzi. Nu mai stă nimeni acasă. Şi toţi — ciudat — mai mult goi decît îmbrăcaţi, cu plăpumi şi saltele în braţe.

Merge aşa Snopkov pe stradă şi se îngrozeşte. „Doamne — îşi zice — fir-ar ea a dracului de treabă, unde naiba mă aflu? Ori oi fi venit la Batum cu vaporul? Ori poate am ajuns tocmai în Turcia? Io-te cum umblă toţi dezbrăcaţi, parc-ar fi la tropice!”

Şi cum merge aşa beat, mai-mai că plînge.

A ieşit pe o şosea şi şi-a văzut de drum, fără a recunoaşte locurile.

A mers el ce-a mers şi, de oboseală, ca şi de tăria alcoolului, a căzut în şanţul şoselei şi a adormit buştean.

Cînd se trezeşte, vede că s-a lăsat seara. Dea­supra capului sclipesc stelele. Şi e răcoare. Asta pentru că şade lungit la marginea şoselei fără haine şi fără încălţări. Numai în izmene.

Şi cum şade aşa prădat de toate lucruşoarele, îşi zice: „Doamne, fir-ar ea a dracului de treabă, ce-i cu mine în halul ăsta?”

De rîndul acesta Snopkov s-a speriat de-a binelea, a sărit în picioare, aşa desculţ cum era, şi a luat-o înainte pe şosea.

Înfierbîntat, a mers poate vreo zece verste şi s-a aşezat pe un bolovan.

S-a aşezat pe un bolovan, amărît ca vai de lume. Unde se află nu ştie şi nu-şi poate aduna cu niciun chip gîndurile. Îl ia cu frig şi-l trec toţi fiorii. Şi i s-a făcut o foame...

Abia spre ziuă a aflat Ivan Iakovlevici Snop­kov cum stau lucrurile. De la un trecător.

Trecătorul îl întreabă:

— Ce-i cu dumneata, de umbli în izmene?

— Zău dacă ştiu ceva! zice Snopkov. Spu­ne-mi, rogu-te, unde mă aflu?

Au intrat în vorbă. Trecătorul zice:

— Pînă la Ialta să tot fie vreo treizeci de verste. Ian te uită tocmai unde ai ajuns!

În fine, trecătorul i-a spus de cutremur, l-a in­format unde şi ce distrugeri s-au făcut.

Snopkov s-a întristat rău de tot aflînd de cu­tremur şi a pornit-o zorit spre Ialta.

A străbătut toată Ialta aşa, numai în izmene. De altminteri, lucrul ăsta n-a mirat pe nimeni, din motiv de cutremur. Ba poate că şi fără cu­tremur tot nu s-ar fi mirat.

După aceea, Snopkov şi-a inventariat paguba: a fost prădat în lege. Hoţii i-au luat şaizeci de ruble bani gheaţă, haina, pantalonii şi sandalele aproape noi. Aşa că paguba se ridica la vreo sută de ruble, fără a mai pune la socoteală ghe­reta avariată.

Acum I. I. Snopkov se pregăteşte să plece la Harkov. Vrea să facă o cură de dezalcoolizare. Că aşa nu iese, zău, la nicio socoteală.

Ce vrea să spună autorul cu această schiţă? Cu această schiţă autorul se ridică energic împotriva beţiei. Săgeţile acestei schiţe satirice sînt îndreptate împotriva beţiei şi a alcoolului.

Autorul vrea să spună să oamenii care obiş­nuiesc să bea pot lăsa să le scape şi alte lucruri mai gingaşe decît un cutremur.

Sau, aşa cum spune un afiş: „Nu bea! La beţie ai putea să-ţi îmbrăţişezi duşmanul de clasă!”

   Şi încă foarte lesne, tovarăşi.