Destinul unui compozitor (4)

DOAMNA KARLA FOLTYNOVA

  IV. Soţul meu

    L-am intilnit prima oară pe raposatul meu soţ la balul Facultăţii de drept. Pe atunci era un tînăr frumos, înalt, cu ochi albaştri, cu favoriţi, cu ten trandafiriu, fruntea înaltă şi un păr ondulat de artist; eu eram o fetişcană de douăzeci de ani rotofeie şi fără experienţă, cu educaţie de pension, mai degrabă o fată bleguţă. De nu m-ar fi silit ai mei să ies în societate aş fi preferat să stau acasă să brodez şi să visez în li­nişte. Pe atunci fetele primeau o astfel de educaţie că nu trebuiau să ştie nimic, cu nimic serios să se în­deletnicească, ci numai să şteargă praful, să cînte la pian şi să-şi brodeze trusoul. Să ieşi în lume, în­semna să o ai pe mama în spatele tău, să te sufoci în corset, să te strîngă pantofii prea mici şi să răspunzi sfios celor care te invitau la dans „Ah mai tîrziu” ! Şi din cînd în cînd să leşini pentru ca fiecare să vadă cît de delicate şi anemice suntem. Vă spun, mă bucur că totul a trecut; azi sunt o femeie voinică de cincizeci de ani — haida-de, nu e nevoie să fiţi galant; e mai comod cînd oamenii îşi spun adevărul. Pe scurt, pe atunci o fată onorabilă era educată în aşa fel încît tre­buia să se îndrăgostească de primul care o cerea în căsătorie; şi pînă să-l cunoască într-adevăr, era cununată demult. Şi vedeţi, cu toate acestea, nu erau nici atît de multe căsătorii nereuşite ca în zilele noastre.

     Domnul Foltyn mi-a plăcut; era un tînăr poli­ticos, elegant şi purta monoclu; imediat a început să îmi facă o curte straşnică, iar pe mama a fer­mecat-o într-atîta că imediat l-a invitat la noi. De fapt, biata de ea, se înşelase: îşi închipuise că e din familia Foltyn ce locuia în Mala Strana — o familie înstărită de cofetari; şi pînă să iasă la iveală că Bedrich e un sărman orfan al unui func­ţionar din administraţia publică era prea tîrziu; eu mă îndrăgostisem de el la nebunie şi vroiam să mă arunc în Vltava dacă ai mei m-ar fi oprit să mă căsătoresc cu el. Tata nici nu vroia să audă de domnul Foltyn, dar mama l-a rugat atît că a sfîrşit prin a-1 convinge, zicîndu-i că dacă e stu­dent la drept şi aproape avocat va şti să se descurce măcar cu cele cinci case ale noastre. Tata ar fi vrut atunci, ca cel puţin, să-şi dea doctoratul, aşa numai de dragul titlului, dar apoi s-a hotărît să se amîne totul după nuntă, căci eu de inimă rea începusem să tuşesc şi mă ofilisem într-atît că alor mei li s-a făcut teamă pentru mine. Totul a venit aşa cumva în pripă, nu ştiu cum; nici n-am avut timp să mă răzgîndesc.

De ce l-am iubit atît de mult? Omul nu poate şti. Îmi impunea un respect enorm faptul că e ar­tist şi compune; îmi plăcea că era atît de cult, de monden şi de tandru; dar poate cel mai mult, fiindcă era un om atît de slab şl de blînd. Eu eram o      gîsculiţă naivă şi sentimentală, dar cumva am Intuit că el e şi mai slab decît mine şi că are ne­voie de un om care să-i poarte de grija. Dădea numai impresia că priveşte totul de sus; oamenii îşi închipuiau că e cine ştie ce îngîmfat şi vanitos, pe cînd el era un sfios şi un timid ceva de groază.

—  Mă simt atît de sigur la dumneata, Charlotta, îmi zicea el, iar mie îmi plăcea că-mi spune Charlotta; Carla mi se părea un nume grozav de banal, ca al unei femei de servici. Mă simt la dumneata atît de sigur pe mine; eşti atît de calmă, de răbdătoare.

Abia mai pe urmă l-au stricat prietenii — ciu­daţi prieteni, domnule! Toţi se pretindeau artişti! Domnul Foltyn era prea moale; cine îl avea la mînă putea să-l modeleze ca pe un bulgăre de ceară. Atunci, pe cînd îmi făcea curte, discuta în­truna despre moarte; asta mă impresiona — fi­indcă eu însămi nu eram prea sănătoasă şi orice tînără fată trece printr-o perioadă cînd ar vrea sa moară pentru un nimic. Tinerii nu ştiu să preţuiască viaţa. Domnul Foltyn îmi zicea că sunt un trandafir alb; asta îmi plăcea grozav şi beam pe ascuns otet ca să par şi mai palidă. Pe atunci, domnul Foltyn tuşea mereu iar seara mîinile i se înfierbîntau de febră; eu credeam că din cauza proastei alimentaţii — mai tîrziu mi-a mărturisit că zile întregi mînca cîte o chiflă ca să-mi poată aduce un buchet de tuberoze sau cîtiva trandafiri albi. Ţinea la asemenea atenţii. Ei, eram nişte copii; ne ţineam de mînă şi discutam că în curînd vom muri — în asemenea clipe, omul începe să-şi plîngă de milă atît de frumos şi să aibă sentimentul că e prea bun pentru lumea asta. Aşa ne-am apropiat.

După ce ne-am căsătorit, se înţelege că nu am mai adus vorba despre moarte, de parcă am fi se­cerat-o. Ai mei ne-au mobilat un apartament cu şase camere — tata şi-a arătat din nou puterea — iar domnul Foltyn se plimba prin încăperi într-un halat din mătase şi exulta. Se vedea după el cît de bine se simte bogat şi ştia să se poarte grozav. Mai bine decît dacă s-ar fi născut bogat. Accepta bunăstarea foarte firesc şi la fel toate lucrurile ace­lea scumpe, dintre cele mai bune. Prinsese chiar şi gustul banilor; cu toată pompa sa, începuse să aibă grijă să nu se facă cheltuieli inutile, ca per­sonalul să se chibzuiască cu tot şi aşa mai departe. Aproape că mi se făcuse teamă să nu devină un avar, dar ai mei spuneau că e tocmai bine să fie aşa; oamenii avuţi trebuie să fie economi. Le-ar fi părut bine numai să-şi dea doctoratul în drept; dar, primul an, era ca o lună de miere, aşadar ni­meni nu a pomenit nimic. Doar domnul Foltyn începea uneori singur; îşi dregea glasul şi se văi­cărea că nu e încă pe deplin sănătos, că învăţă­tura l-ar ucide... Era aproape ciudat cît de griju­liu devenise deodată cu sănătatea lui, după fiecare strănut se băga imediat în pat şi trebuia să îl îngrijim ca pe un copil mic. E însă adevărat că sănătatea îi dădea destul de furcă, dar cei avuţi au un fel de groază în faţa bolii şi a morţii. Iar eu cînd îi puneam comprese sau îi pregăteam li­monada aveam sentimentul că îmi aparţine mai mult ca oricînd, aşa că mai curînd îl încurajam în această atitudine. Nici nu am băgat de seamă ca devenisem sclava lui; cînd am înţeles era prea tîrziu; începuse o altă viaţă. Ei, asta era!

Nici muzicii nu i se mai consacra atît de mult; e adevărat că uneori cînta la pian şi spunea că ar trebui să ia lecţii cu cel mai bun profesor, că nu are un tuşeu bun la mîna stîngă, dar niciodată nu s-a hotărît s-o facă. Uneori, cînd era bine dispus ne cînta ceva; bietul tata asculta emoţionat şi în­totdeauna se minuna: Bedfich, parcă ar fi perle!

Mie îmi plăcea nespus de mult cînd cînta cu atîta înflăcărare, aruncîndu-şi pe spate pletele on­dulate; eram mîndră de el şi mă gîndeam că cel puţin tata îi va da pace cu doctoratul lui; doar dragul meu Bedrich nu are nevoie de el. Un artist nu trebuie să fie doctor. Şi cînd îşi trecea apoi mîna prin păr şi se ridica de la pian cu un mic surîs triumfător era pentru mine clipa cea mai fe­ricită. Alteori se încuia în camera lui şi atunci nu trebuia să-l deranjăm pentru nimic în lume; spu­nea că lucrează la ceva şi toată casa umbla în vîrful picioarelor. Odată am intrat întîmplător; stătea întins pe canapea cu mîinile sub cap... S-a înfuriat îngrozitor, spunea că nu avem niciun pic de respect pentru munca lui de creaţie. Şi-a luat pălăria şi a plecat trîntind uşa în urma lui. De atunci, ori de cîte ori se discuta despre artă nimeni nu cuteza să-l contrazică.

  Pînă într-o zi, cînd tata era la noi, după ce a ocolit un timp subiectul, l-a întrebat direct pe domnul Foltyn ce are de gînd cu doctoratul acela. Bedrich păli şi se ridică.

   —  Domnule Masek, zise, aşa ca să ştiţi, m-am hotărît să mă consacru în întregime artei, indiferent că vă place sau nu. Faceţi, ce vreţi; calea mea îmi este clară.

Îşi luă pălăria şi plecă. Tata, se ştie, a făcut urît; arta cică nu asigură niciun fel de existenţă, iar el nu va fi aţît de nebun să îl întreţină toată viaţa pe domnul ginere şi că are să mai stea de vorbă cu domnişorul. Eu, bineînţeles, am izbucnit în plîns, iar mama i-a luat apărarea soţului meu. Biata de ea, îşi făcea mereu reproşuri că l-am luat de bărbat, dar era în acelaşi timp măgulită că îi săruta mîna de zece ori pe zi. L-a bătut la cap atît de mult că l-a înduplecat să nu-mi strice dra­gostea conjugală. Şi apoi chiar dacă un asemenea compozitor sau dirijor nu cîştigă atît de mult, el are o poziţie socială solidă, poate să devină, de exemplu, profesor la conservator.

Tata, ce-i drept, a bodogănit, dar apoi, proba­bil, şi-a spus că pe banii lui, cineva poate să facă şi artă. Pe atunci o anume prinţesă din familia regală fugise cu un muzicant. A fost un mare scandal, iar asupra muzicienilor a început să pla­neze ceva suspect şi în parte puţin nobil. Pe scurt tata s-a împăcat cu ideea că are ginere un artist şi nu s-a mai discutat despre aceasta; numai dom­nul Foltyn ţinea să arate că e totuşi din altă lume decît părinţii mei.

De atunci a cerut să i se spună maestre. Maes­trul Beda Folten şi nu altfel. Lui i se spunea Maestrul Folten, iar mie Doamna Foltynova, de parcă nici n-aş fi fost soţia lui. După care a în­ceput să invite la noi o societate de muzicieni şi literaţi.

Odată sau chiar de două ori pe săptămînă organizam seri de cvartet sau concerte la pian şi primeam pînă la cincizeci de oaspeţi — ştiţi, nu-i puţin pentru o tînără amfitrioană. Domnul Folten primea oaspeţii într-o haină de catifea cu o cravată neagră lată şi un lănţişor de aur la înche­ietura mîinii; în faţa invitaţilor nu trebuia să-i spun Beda, ci mă adresam cu dumneavoastră, iar el mi se adresa cu „Doamnă Foltynova” pentru ca aşa se cuvine. Uneori ceda insistenţelor şi ne cînta el însuşi ceva la pian, dar niciodată din pro­priile sale compoziţii; cîteodată se prezentau la noi, în primă audiţie, lucrările tinerilor compozi­tori sau se citeau piese de teatru; acestea se nu­meau premiere la Foltyni — costa o grămadă de bani ce se mînca şi se bea cu aceste ocazii. De cele mai multe ori, aceşti artişti erau oameni foarte amabili, simpli şi modeşti; e adevărat că erau unii care rămîneau pînă tîrziu în noapte şi - să avem iertare, se îmbătau criţă. Ce să mai spun despre cum arătau după aceea covoarele şi perde­lele, totul mirosea a fum.

Mie nu-mi plăceau toate acestea, dar domnul Foltyn îmi spunea, ştii, ei sunt artişti şi trebuie să-i judeci cu alţi ochi, să-ţi pară bine că pot să mănînce pe săturate uneori. Eu ştiu ce înseamnă foamea, zbiera el. Se simţea în elementul lui cînd putea să facă puţin pe Mecena şi pe magnatul. Şi îi plăcea grozav să discute în contradictoriu cu ei; nu bea aproape nimic, dar discuta cu pasiune despre arta modernă. Pentru mine toate acestea erau vorbe prea mari şi preferam să merg la cul­care; dar uneori îl auzeam pe soţul meu perorînd pînă dimineaţa cu glas răsunător şi pe ceilalţi îndrugînd cu o voce din ce în ce mai beată. Dacă îi face plăcere, mă gîndeam eu, astea nu sunt lu­cruri pe care să le poată discuta cu mine.

În acel timp bietul tata a murit lovit de apoplexie. Fiindcă eram în doliu, a trebuit să renun­ţăm la seratele noastre artistice. Dar ele îi lipseau foarte mult domnului Foltyn care începuse să caute în alte locuri muzicieni şi literaţi.

Aproape mă bucuram că are o distracţie; drept să spun că eu nu m-am simţit niciodată în largul meu în cercul lui de artişti, mai ales după moar­tea tatălui meu — după astfel de evenimente îţi dai seama mai bine din ce lume faci parte. După aceea tot felul de oameni de litere şi de muzicieni au început să-l viziteze pe soţul meu; domnul Foltyn spunea că lucrează împreună cu ei, dar eu cred că le împrumuta bani. Uneori mă lăsa să în­ţeleg că lucrează la ceva măreţ şi se încuia zile şi nopţi întregi în camera sa de lucru. Mi-era teamă să nu înceapă din nou să tuşească; îi spu­neam:

—      Te rog, nu mai lucra atît, doar tu n-ai nevoie de asta.

Se enerva.

—      N-ai idee, striga el ce înseamnă să creezi; artistul trebuie să se consume în opera sa, să îi jertfească totul, propriul său eu, întreaga sa viaţă.

Şi apoi din nou, săptămîni în şir nu mai făcea absolut nimic şi zăcea tolănit sau umbla hai-hui, ca să se concentreze, spunea. Ei, eu nu înţeleg mare lucru, dar după cîte am văzut, creaţia asta e o activitate tare ciudată.

Nu arăta bine; devenise susceptibil şi impulsiv spunea că e un temperament artistic, dar eu cred că îl chinuia ceva. Vorbea fără întrerupere de munca sa, ce va fî opera vieţii lui; Ea trebuia să fie o operă, dar mi se părea ciudat că uneori o numea Judita şi alteori Abelard şi Heloise; zicea că tocmai lucrează la libret, după care va începe imediat să compună muzica. Spunea că are planul deja conceput în minte şi că i-a rămas numai să îl aştearnă pe hîrtie şi deodată, pac! abandona totul şi dispărea zile şi nopţi întregi; se întorcea palid şi febril, spunînd că abia acum a intrat în adevărata transă de creaţie. După care dispărea ca din senin fără nici o urmă, lăsînd nu­mai o scrisoare în care mă anunţa că a plecat să-şi urmeze destinul său de artist. Puteţi să va închipuiţi cum mă simţeam. Şi a doua zi aflu că a fugit cu o cîntăreaţă străină. Nu îi voi divulga numele, dar era o femeie trecută, mare şi puternică ca o iapă, care îşi pierduse vocea şi mai plimba prin lume resturile celebrităţii sale; lumea mergea; s-o asculte numai ca să rîdă...

E ciudat, nu sunt geloasă din fire, poate ca am sînge de peşte; sau poate de mult nu mai era în­tre mine şi soţul meu ceva care să mă facă să fiu geloasă, nu ştiu. Mi-era mai degrabă ruşine că a fugit atît de stupid ca un băieţandru îndrăgostit şi că s-a făcut de rîs în public; se pare că pri­madona aceea bătrînă avea aventuri în fiecare oraş în care poposea. După zece zile s-a întors pocăit; A îngenuncheat în faţa mea şi mi-a destăinuit că trebuia să fugă, că femeia aceea era încarnarea Juditei sale şi că l-a inspirat enorm ca artist. Artistul trebuie să sacrifice tot, absolut tot pentru opera sa, afirma el, cu lacrimi în ochi şi trebuie să treacă peste orice, ca să-şi realizeze opera. Ar­tistul are acest drept, striga cu disperare, prinzîndu-mă de mîini; tu trebuie să mă înţelegi şi să mă ierţi, lîngă tine mă simt atît de în siguranţă.

Eu nu mă certam niciodată cu el; mă gîndeam numai cîţi bani trebuie să-l fi costat această esca­padă.

—  Ascultă, i-am spus, poţi să rămîi aici; acolo ai camera ta şi în faţa lumii nimic nu s-a schim­bat. Dar nu îmi vei mai administra averea; îţi voi da bani de cheltuială, dar de afacerile mele mă voi ocupa singură.

Aproape mă miram cît de mult se poate îndîrji o femeie. A plecat ofensat şi de atunci avea în­tipărit pe faţă că l-am umilit îngrozitor şi pe ne­drept.

Oamenii sunt ciudaţi; altădată cînd avea bani cu grămada era aproape zgîrcit; acum risipea banii pe care îi primea, după care se încuia în camera lui cu un aer de reproş şi crea. Se delăsă repede, ba chiar începu să bea; o dată sau de două ori, am descoperit că mi-a furat bani din poşetă. Nu i-am spus nimic, dar probabil că şi-a dat seama că am aflat; aşa încît a început să-mi dea de înţeles că trebuie, chipurile, să fiu atentă cu banii faţă de servitori. Ei, am început să las din cînd în cînd, dinadins, pe ici colo, ceva bani, ca să-i ia. Fiecare din noi ştia că celălalt ştie, dar nu o arătam ca să nu roşim unul în faţa celui­lalt. Pe atunci se întîlnea cu tot felul de indivizi dubioşi, cum era orbul acela Kanner — de care mi-era de-a dreptul teamă; domnul Foltyn îl îm­băta întotdeauna cu coniac, după care acest Kan­ner începea să zbiere şi să bată în clapele pianu­lui, ei, o grozăvie. Ştiu, am fost prea slabă, tre­buia să fac cumva ordine; o asemenea brută nu merită sa locuiască într-o casă. Atîta doar — mă gîndeam că sunt muzicieni şi nu trebuie să mă amestec, cel puţin Bedrich se preocupă de arta lui şi ia lucrurile atît de în serios cu acest Kanner. E adevărat că pe atunci nu făcea decît să scrie şi să compună în grabă, cînta o frază la pian şi fugea imediat să o noteze; nopţi întregi îl auzeam foşnind şi umblînd de colo colo în camera lui. Slăbise teribil şi nu i se mai vedea decît nasul proeminent şi părul vîlvoi.

—     Acum, spunea, o să vedeţi cine sunt eu, vă voi arăta tuturor cine e Beda Folten!

  Ochii aproape îi scăpărau, de parcă ne-ar fi urît cu înverşunare şi pe noi, cei ce îl slujeam ca nişte sclavi. Şi apărea pretutindeni cu acel Kanner orb, pe care ajungea uneori să-l caute în plină noapte în vreo speluncă şi îl tîra cu el acasă iar apoi îi auzeam urlînd şi bătînd în pian; dimineaţa îl găseam pe Kanner dormind, de exemplu, pe palier. — Vedeţi, toate astea le-am înghiţit; îmi spuneam că poate într-adevăr domnul Foltyn com­pune ceva grandios şi simte nevoia să se destindă ducînd viaţa aceasta boemă. Odată s-au certat cumplit; aud ţipete, arunc capotul pe mine şi dau fuga în camera soţului meu. Kanner şade în foto­liu, loveşte cu picioarele în aer şi zbiară ca un porc înjunghiat, iar pe faţă i se prelinge sînge; domnul Foltyn stă deasupra lui cu un cuţit în mînă, face spume la gură şi îşi roteşte ochii în cap ca un nebun. Atunci am pus piciorul în prag, nu mă întrebaţi cum, dar acest Kanner n-a mai apărut niciodată pe la noi. Domnul Foltyn a iz­bucnit în plîns, pretinzînd că omul acesta l-a şan­tajat ca artist, că i-a furat ideile; de aceea, cică, s-a înfuriat atît de tare, ca poate l-ar fi omorît dacă nu intram eu. Mi-a dat destulă bătaie de cap pînă să îl potolesc, atît de disperat era; vroia chiar să se arunce pe fereastră. Doamne, n-am avut deloc o viaţă uşoară!

Apoi cîtva timp am avut linişte; domnul Fol­tyn lucra asiduu, tăcut ca un peşte. Zicea că ter­mină opera despre Judita şi Holofern, după pă­rerea lui un subiect formidabil. Mi-a cîntat la pian cîteva arii şi pasaje; nu am pretenţia că înţeleg prea bine muzica, dar pot să vă spun că la scena unde Judita se află în cortul lui Holofern simţi că te ia cu frig; muzica exprimă un fel de pasiune sălbatică sau un spasm, nu ştiu de unde scosese soţul meu aşa ceva. În acelaşi timp pe buze îi flutura din nou acel surîs fin, triumfător, ce îmi plăcea atît de mult. Orice aţi spune, el tre­buie să fi fost un mare muzician. Poate chiar un geniu, cine ştie. Ei, îmi spuneam, nu avem o căs­nicie tocmai fericită, dar dacă Bedrich compune ceva grandios, cel puţin n-am trăit în zadar.

Pe atunci a început să vină la noi un alt mu­zician, se numea domnul Trojan; dar nici el n-avea aer de artist: înalt şi slab, cu ochelarii pe vîrful nasului, mai degrabă un savant; era un om discret, timid, politicos. Era corepetitor la operă sau cam aşa ceva, şi, după cum se spunea, un mu­zician remarcabil. Îşi petrecea după-amieze întregi cu domnul Foltyn şi discutau cu voce joasă, zdrăn­gănind la pian. Îi serveam totdeauna cu cafea şi prăjituri, iar domnul Trojan aproape că se frîngea de viteza cu care sărea în picioare, înclinîndu-se respectuos; peste tot erau aşternute partituri. Domnul Foltyn abia aştepta să plec odată, atît de cufundat era în munca lui. Şi nu se putea discuta cu el despre nimic altceva decît despre această operă — se pare că e o muncă enormă să pregăteşti orchestraţia. Într-o zi m-am întîlnit în uşă aproape nas în nas cu domnul Trojan, cînd pleca; s-a oprit şi a început să bîiguie:

— Doamnă... scumpă doamnă, spuneţi-i, să renunţe... sau să refacă totul! Vă rog, să-i spuneţi!

 Mi s-a făcut milă de Bedrich, gîndindu-mă cît a muncit.

— Credeţi, am întrebat eu, că nu are talent ?

— A, nu, izbucni el aproape neliniştit. Talent are..., dar eu nu pun mare preţ pe talent. Talen­tul nu înseamnă nimic. Pentru muzică trebuie să ai... ceva mai mult, ceva, ce nu ţine numai de urechea muzicală.

Dădu din mînă, nemaigăsindu-şi cuvintele.

—    Spuneţi-i să devină... alt om! Adio!

Şi plecă. Un original. În timpul cinei l-am în­trebat în treacăt pe domnul Foltyn dacă nu cumva acest Trojan are unele rezerve faţă de opera lui.

Roşi şi lăsă furculiţa.

—  Ţi-a zis ceva?

—  A, nu. Dar am numai impresia. Se pricepe atît de bine la muzică ?

Domnul Foltvn strînse din umeri.

— Da, se pricepe, dar... nu are nici un pic de fantezie. Să compui oratorii, mai merge — dar pentru operă trebuie să ai o fantezie de-a dreptul dia­bolică. Da de unde, Trojan e un fel de fachir, uscat ca o iască... Un artist nu poate trăi totuşi ca un călugăr... Şi aşa mai departe — el singur începu să discute şi parcă se certa cu acest domn Trojan: că nu se poate crea fără pasiune, că ar­tistul trebuie să-şi biciuiască simţurile şi instinctele pînă la exasperare... Şi aşa mai departe.

—    Ştiu eu, ce înţelegi prin această biciuire i-am zis. Am auzit că ai început să umbli după o cîntăreaţă...

Se spune că era o fată foarte tînără, proaspăt absolventă a conservatorului şi care cîntase o dată sau de două ori, cîteva arii într-un teatru. După cum am spus_; eu nu pot să fiu geloasă, dar dacă am adus singură vorba despre ea, nu puteam să fac pe surda, nu?

Domnul Foltyn nici nu clipi.

—   Închipuieşte-ţi, ţipă el. Trojan ăsta pretinde că Judita nu e un rol pentru ea! Dar e! Mai tre­buie trezită în ea acea feminitate abisală, acea frenezie erotică, şi încă ceva, nu ştiu ce; ştiţi, nu-mi place să mi se repete asemenea vorbe.

—    Şi tu vrei sa o trezeşti, nu? l-am întrebat.

Mă privi de sus, de parcă asta ar fi fost de la sine înţeles.

—  Şi de ce nu? replică el, mulţumit de sine... Ca să ştii, eu, Beda Folten, voi face din ea o mare artistă! Poate să fie fericită că m-a cunoscut! În mine e ceva barbar, sunt un Holofern; voi plă­mădi din ea o Judita trup şi suflet.

Închipuiţi-vă, să spui toate astea la masă, soţiei legitime! Niciodată nu l-am văzut atît de superb sigur de sine. Vocifera despre el, despre sufletul lui de artist pe care toţi ar vrea să îl subjuge şi Trojan şi nu mai ştiu cine; şi din nou îşi proclama dispreţul faţă de acest mediu limitat şi burghez. Dar acum, spunea el, îşi va realiza opera fără niciun scrupul; deabia acum se simte cuprins de o forţă creatoare cumplită şi barbară. Făcuse spume la gură, bărbia îi tremura şi lovea cu pumnul în masă. Deodată mi s-a făcut milă de el. Aşa deci, sărmanul de tine, cu opera ta nu merge bine şi nimic nu va mai ieşi din ea! Am înţeles asta, aşa ca din senin, nici nu ştiu cum; poate din cauza acelui orgoliu isteric şi de-a dreptul disperat. Nu vei mai face probabil nimic, omule, şi va trebui să te resemnezi. Simţeam parcă o uşurare; se va lăsa de artă şi va fi măcar linişte... Avem din ce trăi şi nu mai suntem de douăzeci de ani, atunci la ce bun să ne frămîntăm atîta! Nu zic că n-aş fi fost cea mai fericită femeie din lume dacă Bedrich ar fi compus ceva măreţ şi ar fi avut succes; dar noi femeile suntem astfel făcute că simţim cîteodată dorinţa sau ne­voia să renunţăm. Într-un fel, omul se simte mai bine aşa...

Bineînţeles că un timp aproape n-a mai fost vă­zut acasă, umbla după cîntăreaţa aceea, dimineaţa îl auzeam fluierînd şi cîntînd în baie de parcă vroia să arate cît de tînăr şi fericit este; întot­deauna cu o floare la butonieră, pus la patru ace, parfumat şi ostentativ radios. Ei, mă gîndeam eu, n-a făcut mare ispravă cu ea.

  Nu se întorcea acasă decît spre dimineaţă ca să se creadă că şi-a petrecut noaptea la ea, dar mi s-a spus că aştepta singur, complet singur, ora închiderii în faţa unui pahar cu citronadă prin cafenele şi baruri, după care mai hoinărea pe străzi pînă în zori. Servitoarea l-a surprins acasă, mînjindu-şi faţa cu ruj înaintea oglinzii ca să pară abia scăpat din braţele unei femei, cînd venea la prînz în halat de casă şi căsca cu gura pînă la urechi — ce comedie! Credeam că se poartă aşa ca să ascundă că a renunţat la operă. Dar nu renunţase la ea; nu ştiu, unde l-a găsit pe un anume Molenda, pe care aproape că l-a instalat la noi, se încuia cu el din nou în birou şi lăsa să se înţeleagă că lucrează, că termină Judita sa. Odată a găsit numele tinerei sale cîntăreţe într-un ziar. A pus ziarul deoparte, strecurînd printre dinţi cu indiferenţă :

—     Fata aceea pretinde că va cînta în rolul Juditei mele. E nebună! Nu e încă suficient de ma­tură...

Şi cu asta s-a isprăvit.

Acest Molenda era student la medicină, dar mai mult îi plăceau muzica şi chefurile; se spune că juca teatru prin diferite spelunci în faţa mediciniştilor şi compunea parodii şi cîntece.

Era un băiat tînăr, cu o faţă umflată de măscă­rici şi de bufon, care făcea haz de tot dar un muzician înnăscut, plin de idei, iar muzica îi ţîşnea de sub degete. Abandonase medicina şi com­punea şlagăre, tangouri şi alte asemenea lucrări; se pare că îi aduseseră bani frumoşi. Apoi dintr-odată a dispărut şi s-a refugiat în America, într-un variete unde cînta într-o orchestră de negri, sau executa un număr muzical excentric. La întoarcere era o haimana prăpădită şi începuse să bea straşnic; în vremea aceea l-a găsit Foltyn şi s-a înhăitat cu el. Petreceau după amieze întregi îm­preună, în biroul soţului meu, se certau şi cîntau la pian, apoi terminau întotdeauna cu cîte un vals sau tango. Merita să vedeţi cum se scălîmbăia acest Molenda şi cum se fîţiia pe taburet în timp ce zdrăngănea şi cînta bucăţile acelea ale lui; nu ştiai dacă trebuie să rîzi sau să te superi pe acest măscărici şi panglicar. Nu înţeleg cum au putut cei doi să intre-n cîrdăşie; Bedrich era din fire mai degrabă grav şi solemn. Seara o prelungeau în chefuri — se înţelege — cînd mnul Foltyn avea bani. Uneori acest clovn de Molenda părea disperat şi atunci bea şi mai vîrtos. Apoi apărea palid şi ciufulit, se aşeza la pian şi cînta sălbatic timp îndelungat... pînă ce din nou ieşea ceva în stilul lui m-ţara, m-ţara...

Odată după o asemenea perioadă mai dezordo­nată, cei doi şi-au revenit şi s-au pus pe treabă; din camera soţului meu se auzeau numai foxtroturi, tangouri şi iarăşi serenade de dragoste. Ştiţi, mie îmi place muzica uşoară, mai mult chiar decît cea simfonică, dar..., nu ştiu cum să vă zic, cumva nu se potrivea cu Bedrich. Începuseră să ne vviziteze tot felul de domni importanţi, numai di­rectori şi granguri şi fiecare părea că stăpîneşte cel puţin jumătate din America; iar domnul Folten luase o atitudine teribil de importantă şi nu­mea acestea conferinţe. În timpul acestor confe­rinţe îl auzeam pe soţul meu trîmbiţînd cu glas tare, iar pe Molenda zdrăngănind foxtroturile sale. Ei, sinceră să fiu, prea mult nu îmi plăceau. În­tr-o seară, domnul Foltyn, după cîteva ocolişuri, m-a lăsat să înţeleg că e timpul să se apuce de ceva serios şi că acum va arăta de ce e în stare Beda Folten; că vrea să înceapă odată să-şi cîştige banii lui şi să trăiască precum un prinţ. Apoi, emoţionat şi plin de măreţie, începu să facă mărturisiri. Are cică un plan formdabil. Va compune o operetă pentru film împreună cu Molenda. Libretul e aproape gata, iar în ceea ce priveşte muzica au şlagăre trăsnet. In zilele noastre numai filmul are priză, proclama el, şi e timpul ca artiştii adevăraţi să se ocupe de el, în sfîrşit; evident pentru început trebuie pornit cu ceva uşor. De milă mi s-a pus un nod în gît; desigur că a observat, căci a început să mă asigure plin de rîvnă că asta îi va aduce nişte sume fantastice după care se va întoarce din nou la Judita sa. Îşi trecea mîinile prin păr şi ţipa ca întotdeauna cînd vroia să se convingă pe sine de ceva. Numai cînd această operetă va avea succes mondial va ieşi şi Judita în lumea largă. Pentru asta, numai pentru asta face totul. Închipuieşte-ţi, astăzi chiar Mozart şi Smetana ar compune muzică pentru film, spunea el cu înfrigurare; şi de fapt, avea un libret atît de poetic.

—  Asculta, îi spun eu, ai cumva din nou o combinaţie cu vreo artistă de cinema ?

Tresări şi roşi.

—  De ce crezi? Se înţelege că trebuie să am conferinţe cu artiştii de cinema. Este în libretul nostru un rol feminin colosal, Heloisa... Şi am găsit pentru el o cîntăreaţă minunam; e un nume nou, dar fata are voce şi sex-appeal. Pentru film trebuie sex-appeal, înţelegi? Nu-ţi fie teamă, va fi un succes colosal. Fata asta o să ajungă într-o bună zi la Hollywood, pot să-ţi dau în scris...

—  Aşteaptă, îi spun, nu mă interesează atît de departe; eu aş vrea să ştiu de ce vii cu toate astea la mine.

   —   Lucrurile stau în felul următor, începu el şi se puse pe povestit. Producătorii de film sunt entuziasmaţi, cică, de această idee şi-au hotărît să o realizeze, a fost deja convenit. Dar dacă va fi un succes mondial, trebuie să se organizeze o montare grandioasă şi tutti quanti. Se înţelege că aceşti bani se vor întoarce de cel puţin trei ori mai mulţi; dar la început trebuie investiţi bani lichizi pentru a realiza ideea noastră sub o formă demnă de ea.

     —   Cît? l-am întrebat eu.

       Domnul Foltyn înghiţi de cîteva ori în sec, pînă ce mărul lui Adam începu să i se zbată. Cică nu e nici atît de mult. Ar fi suficient un milion şi umătate. Ridicol de puţin faţă de ce va aduce î n mod garantat.

   —  Şi dispui de acest milion şi jumătate ? am spus.

Domnul Foltyn continua să înghită în sec trecîndu-şi mîinile prin păr. De fapt... de fapt a contat pe faptul că eu aş putea să vînd una sau două case. Ca să ştiţi din cele cinci case pe care le moştenisem de la tata, două erau deja duse. Şi zicea el, va fi pentru mine o investiţie minu­nată, îmi dă scris negru pe alb că pînă într-un an, îmi va plăti încă o dată pe atît. Dacă îţi spun eu, ţipa el, trebuie să mă crezi! Doar e opera mea şi ar trebui să te intereseze şi pe tine să mă impun odată.

     — Atunci aşteaptă, i-am spus. Această căsăto­rie m-a costat deja două case, fără să ţin seama prin cîte am trecut. Dar e totuna. Numai că to­tul nu mi-e atît de indiferent ca să te mai ajut să te compromiţi aşa ca muzician. Nu, nu-ţi voi da nici o leţcaie pentru asta. Şi, te rog, să nu-mi mai vorbeşti despre asta!

Domnul Foltyn f| ridică cu ochii plini de lacrimi şi se făcu că vrea să plece.

 —    Nu mă aşteptam, rosti el jignit, să ai atît de puţină încredere în mine! Îţi jur că fac totul nu­mai pentru Judita mea. Am sacrificat atîta... am cheltuit mii şi sute pentru copii, dar pînă ce nu te impui cu o creaţie totul e zadarnic. Atunci sunt un om sfîrşit, şoptea el cu un gest de dispe­rare. S-a sfîrşit, s-a sfîrşit! Se îndreptă spre uşă şi se opri cu mîna pe clanţă. Nu-mi rămîne decît să-mi zbor creierii, dacă vrei să ştii, mormăi el.

—   Tu! Absurd!

Lăsă capul în jos ca un băietan care mărturiseşte o prostie.

—    Eu... am semnat deja poliţe, bîiguia el, tărăgănînd cuvintele.

—  Pentru cît?

—    Pentru... şapte sute de mii.

Apoi ieşi la iveală că semnase pentru un milion două sute de mii; dar asta era pentru el o baga­telă.

—  Pentru numele lui Dumnezeu, omule, ce fel de poliţe, cînd tu nu ai nici o leţcaie!

—   Le-am spus că sunt coproprietarul caselor tale, bîigui el zdrobit. Am crezut că vei investi banii în afacerea asta... de vreme ce succesul e garantat...

—    Pentru Dumnezeu, strig eu, eşti nebun, e o escrocherie ceea ce ai făcut!

—  Ştiu, îmi replică el. Dar am făcut-o pentru Judita mea. Ştiu că sunt un om sfîrşit. Ei bine, strigă el turbat, dîndu-şi capul pe spate, ucide-mă! Beda Folten nu-ţi mai cere nimic!

Mă săturasem. Vasăzica aşa, mai faci încă pe grozavul.

    — Fă ce vrei, îi spun eu, dar voi încredinţa ches­tiunea avocatului meu. Pînă atunci e inutil să mai discutăm.

Toată noaptea domnul Foltyn s-a foit în biroul lui, trîntea sertarele şi din cînd în cînd, cînta cîteva acorduri la pian, de parcă-şi lua rămas bun de la el. Dimineaţa a dispărut şi zece zile nu s-a arătat. În cameră rămăsese numai un miros de hîrtie arsă, pe covor lîngă cămin era aruncată o foaie înnegrită cu titlul „Judita, operă în cinci acte, muzică şi libret Beda Folten". Iar căminul era plin de hîrtii arse. M-am uitat, erau numai hîrtii de muzică goale.

    Avocatul nostru era un domn în vîrstă, inteligent, prietenul sărmanului meu tată. Ca jurist m-a sfătuit:

—   Aşteptaţi pînă ce vor reclama licheaua. Dar ca un vechi prieten al familiei a acceptat cînd i-am cerut să aplaneze lucrurile.

      — Dar cu singura condiţie, doamnă Carla, să divorţaţi de această canalie; altfel, încetul cu în­cetul, nu o să vă rămînă nicio clanţă de la cele cinci case pe care le-a ridicat răposatul dumnea­voastră tată. Nu ştiu, cum a procedat; probabil că a cumpărat aceste poliţe cu circa patru sute de mii şi le-a încuiat în seiful lui.

     Intre timp domnul Foltyn se întoarse acasă într-o stare de parcă ar fi dormit nopţile pe bănci în parc. Mi-a spus că a venit după cîteva lucruri, dar s-a bucurat foarte tare cînd servitoarea i-a adus prînzul pe tavă; ea mi-a spus că aproape i-au dat lacrimile cînd i-a mulţumit şi că bărbia îi tremura de emoţie. Era tăcut în camera lui ca un şoricel, scria încontinuu ceva sau cînta la pian aproape în surdină. Şi-a strîns apoi partiturile sub braţ şi a plecat undeva cu ele; era mijlocul lui noiembrie şi a ieşit intenţionat fără palton, aşa cum era, într-un sacou de catifea şi cu cravata fluturînd ca să dea impresia unui artist înfome­tat. Era încă un fel de a poza. Se pare că domnul Foltyn a plîns cînd avo­catul meu i-a vorbit de divorţ.

     —  Recunosc, spunea el. Recunosc că e un in­fern să-ţi legi viaţa de soarta unui artist. Spuneţi-i doamnei Charlotta, că îi redau libertatea.

      Nu mi-a făcut nici un fel de dificultăţi; părea umil şi respectuos. Numai cînd avocatul i-a spus că îi fixez o mică pensie lunară pe care poate să o ridice de la cabinetul lui, şi-a îndreptat spa­tele, a roşit şi a strigat cu un aer ofensat:

       —  Ce? Bani? Mă luaţi drept un cerşetor? Mai bine crăp de foame decît să primesc de pomană!     
             —   Atunci bine, spuse avocatul, voi comunica doamnei Carla.

Domnul Foltyn îşi prinse capul în mîini; rîdea în hohote ca un disperat.

     —   Aveţi dreptate, mormăia el, sunt un cerşetor. Sunt artist! Vă rog, n-aţi putea să-mi daţi anti­cipat cinci sute de coroane?

     De atunci n-am mai ştiut prea multe despre el. Odată l-am întîlnit pe stradă — ei, ce să vă mai spun cum m-am simţit. Arăta ca un ne­bun, cu capul în nori şi pletele în vînt, în jurul gîtului avea legat un fular murdar, iar sub braţ notele. In fiecare lună venea la biroul avocatului meu după bani — zice-se trufaş ca un zeu, băga nepăsător banii în buzunar şi anunţa că tocmai tratează asupra premierei Juditei la Salsburg sau la Operara Metropolitan din America. Sau spunea că abia acum se simte liber, că chipurile, artistul nu este cel mai mult el însuşi decît în mizerie şi noroi alte asemenea fraze mari... Odată a venit înfrigurat, spunînd că peste o săptămînă Judita va fi prezentată de probă într-un studiou de filmare, numai pentru invitaţi; vor participa dirijori şi directori de operă din întreaga lume; îi oferi avocatului meu două invitaţii „una pentru dumneavoastră şi alta pentru cazul cînd cineva va fi interesat”. Se înţelege că nu m-am dus. Cam după o săptămînă am primit vestea că a fost transportat la Bohnice, unde după două zile a murit, sărmanul. În ziar nu a apărut niciun rînd despre moartea lui. I-am făcut o înmormîntare onorabilă la cre­matoriu; spunea mereu că ar vrea să fie incinerat, să ardă ca Phoenix. Totuşi au venit să-şi ia rămas bun de la el douăzeci sau treizeci de persoane, cei mai mulţi dintre muzicienii ce frecventaseră seratele noastre muzicale. Era acolo şi domnul Trojan, care privea trist prin ochelarii lui mici; nu a lipsit nici măscăriciul de Molenda cu gaşca sa şi plîngea ca un copil. A venit şi cîntăreaţa aceea tînără după care îi sfîrîiseră, odinioară, sărmanului meu soţ călcîiele, celebră acum — a fost frumos din partea ei că a venit. Dar cel mai curios — deo­dată se auzi orga, era atît de emoţionant... Un cunoscut profesor de la conservator cînta Largo de Haendel. Apoi a cîntat un cvartet de coarde. Inchipuiţi-vă, cei mai mari muzicieni din Praga! Au venit să-i cînte un cvartet de Beethoven... Mă întreb cine a organizat această ceremonie,  poate domnul Trojan sau altcineva, dar a fost atît de frumos şi de grandios, că am simţit o imensă uşurare şi am putut în sfîrşit să plîng. Domnul Foltyn trebuie să fi fost un mare artist dacă artiştii de talia acestora au pregătit ase­menea funeralii şi fără să ceară nimic. Nu mai era nimic de zis, a fost înmormîntat ca un ade­vărat muzician.

Aşa că uneori îmi spun — poate putea într- adevăr să creeze ceva. Eu nu eram cu siguranţă o soţie potrivită pentru un artist; o ştiu, dar i-am oferit măcar o situaţie confortabilă şi l-am incomodat atît de puţin cît poate să incomodeze o femeie un bărbat. Poate nu l-am înţeles înde­ajuns; dar, de obicei, un om obişnuit poate sa dea numai cît are. Cel puţin am pus să i se construiască un mormînt frumos cu o liră de bronz şi o cunună de lauri. Şi o singură inscripţie: Beda Folten. Nimic mai mult.