Tarzan of the apes (8)

Vînătorul din copac
        A doua zi după noaptea Dum-Dum-ului, tribul o porni încet prin pădure, înapoi spre coastă.

 Leşul lui Tublat zăcea în locul unde se prăbuşise, căci supuşii lui Kerchak nu mîncau niciodată morţii din tribul lor.

Marşul era o tacticoasă expediţie pentru agonisirea hranei. Fructe de palmier, prune cenuşii, banane şi mango se găseau din belşug, ca şi ananas sălbatic şi, uneori, mici mamifere, păsări, ouă, reptile şi insecte. Alunele erau sfărîmate între fălcile lor viguroase sau, cînd se dovedeau prea tari, le spărgeau strivindu-le între două pietre.

Odată, bătrîna Sabor le tăie calea, făcîndu-i să se împrăştie la adăpostul crengilor înalte, căci, dacă leoaica le respecta numărul şi dinţii ascuţiţi, gorilele, la rîndul lor, aveau aceeaşi stimă faţă de înverşunata-i şi dîrza-i ferocitate.

Pe o cracă mai joasă era aşezat Tarzan, chiar deasupra maiestuoasei şi mlădioasei siluete care-şi croia drum în tăcere prin jungla deasă. Băiatul azvîrli c-un ananas în acest vechi duşman al tribului său. Fiara se opri şi răsucindu-se, îşi aţinti privirile asupra chipului batjocoritor de deasupra ei.

Agitîndu-şi mînioasă coada, îşi dezveli dinţii galbeni, căscîndu-şi buzele mari într-un mîrîit groaznic, care-i zbîrci botul ţepos într-o sumedenie de încreţituri şi şanţuri dese şi-i strînse pleoapele pînă ce ochii ajunseră două dungi înguste de furie şi ură. Ciulindu-şi urechile, privi drept în ochii lui Tarzan din neamul maimuţelor şi scoase urletul ei de provocare, aprig şi strident. De la adăpostul crengii, copilul-maimuţă îi răspunse cu strigătul lui înfricoşător. O clipă, cei doi se priviră în tăcere, apoi uriaşa pisică se întoarse în jungla care o înghiţi, precum înghite oceanul o pietricică.

Dar în mintea lui Tarzan încolţi un plan teribil. Il ucisese pe crîncenul Tublat; nu însemna oare că e un mare luptător? Deci avea să ia urma puternicei Sabor ca s-o măcelărească şi pe ea. Va fi şi un neîntrecut vînător.

În adîncul inimii lui palpita dorinţa arzătoare de a_şi acoperi goliciunea cu h-a-i-n-e, pentru că învăţase din cartea lui cu poze că toţi o-a-m-e-n-i-i sînt îmbrăcaţi, în timp ce m-a-i-m-u-ţ-e-l-e, g-o-r-i-l-e-l-e şi celelalte vietăţi umblă despuiate.

Deci hainele erau, desigur, un semn de măreţie; emblema superiorităţii omului asupra tuturor celorlalte animale, pentru că, desigur, nu putea exista altă raţiune ca să porţi lucrurile acelea oribile.

Cu multe luni în urmă, pe cînd era mult mai mic, rîvnise la pielea lui Sabor, leoaica, sau a lui Numa, leul, sau a lui Sheeta, leopardul, pentru a-şi acoperi trupul lipsit de păr, ca să nu mai semene cu Histah, şarpele; dar acum era mîndru de pielea lui netedă, care dovedea că el se trage dintr-o rasă puternică, iar dorinţele-i contradictorii şi anume aceea de a umbla gol pentru a-şi vădi, cu trufie, obîrşia şi aceea de a se conforma obiceiurilor rasei lui, purtînd straie hidoase şi stînjenitoare, precumpăneau rînd pe rînd.

În timp ce tribul înainta agale prin pădure, după trecerea fioroasei Sabor, capul lui Tarzan zbîrnîia de planul măreţ al uciderii inamicului şi zile în şir, aproape că nu se gîndi la altceva. Dar în ziua de care vorbim, atenţia îi fu curînd atrasă de întîmplări.

Deodată, totul în pădure încremeni ca în miez de noapte; zgomotele junglei amuţiră, copacii rămaseră neclintiţi, ca paralizaţi, în aşteptarea unui dezastru iminent. Toată natura aştepta şi aşteptarea nu fu lungă.

Slab, din depărtare, se auzi un vaiet înăbuşit şi trist. Se apropie din ce în ce, răsunînd tot mai puternic. Arborii falnici se înclinară la unison, ca apăsaţi de o mînă gigantică. Din ce în ce mai mult se prosternară spre pămînt şi totuşi nu se auzea nimic decît vaierul adînc şi răscolitor al vîntului. Apoi, brusc, giganţii junglei se dezdoiră, plesnind cu vîrfurile lor văzduhul, într-un mînios protest asurzitor. Din norii învîrtejiţi, plumburii, ce atîrnau deasupra, ţîşni o lumină vie, orbitoare. Canonada tunetelor îşi revărsă cumplita provocare. Apoi se porni potopul şi iadul se dezlănţui peste junglă.

Tribul, dîrdîind de frig din pricina ploii reci, se cuibări la rădăcina copacilor mari. Fulgerele, săgetînd şi şfichiuind bezna, iluminau o clipă crengi zvîrcolindu-se, ramuri fîlfîind, trunchiuri încovoindu-se.

Din cînd în cînd, cîte un antic patriarh al pădurii secerat de trăsnet, se prăbuşea într-o mie de ţăndări printre arborii din jur, smulgînd după el o puzderie de crengi sau de vecini mai mărunţi şi sporind încîlcita harababură a junglei tropicale.

Crengi mari şi mici, spintecate de sălbăticia uraganului, se prăvăleau în vegetaţia zbuciumată, semănînd moarte şi distrugere printre nenumăraţii nefericiţi locuitori ai lumii de jos, dens populate.

Ceasuri şi ceasuri furia uraganului se descătuşă fără întrerupere, iar membrii tribului se cuibăriră unul în altul, tremurînd de frică. Ameninţaţi de arborii şi de crengile ce se prăbuşeau şi încremeniţi de exploziile luminoase ale fulgerelor şi de răgetele tunetelor, se pitulară jalnic, pînă ce furtuna trecu.

Sfîrşitul fu la fel de brusc ca şi începutul. Vîntul se opri, soarele începu să strălucească, natura porni iar să surîdă.

Frunzele şi ramurile, perlate de stropi şi petalele ude ale florilor luxuriante, străluciră în toată splendoarea zilei care se reinstaurase. Şi aşa precum uita Natura, uitară şi copiii ei. Viaţa activă îşi reluă cursul, întocmai ca înainte de beznă şi de spaimă.

Dar Tarzan avu o revelaţie care-i lămuri misterul h-a-i-n-e-l-o-r. Ce bine s-ar fi simţit sub pielea groasă a lui Sabor! Şi astfel, aventura căpătă un nou imbold.

Vreme de cîteva luni, tribul cutreieră pe lîngă plaja unde se găsea cabana lui Tarzan şi studiile îi răpiră cea mai mare parte din timp, dar, ori de cîte ori o pornea prin pădure, avea funia pregătită şi numeroase fură animalele mai mici care căzură în capcana laţului.

 Odată latul se înfăşură pe grumazul scurt al lui Horta mistreţul şi zvîrcolirile lui nebuneşti pentru a se elibera îl răsturnară pe Tarzan de pe craca pe care şedea în aşteptare şi de pe care îşi azvîrlise colacul spiralat. La zgomotul căderii lui, îndesatul mistreţ se întoarse şi văzînd ce pradă lesnicioasă era  tînăra maimuţă îşi propti capul în piept şi se repezi nebuneşte la băiatul uimit.

Din fericire, Tarzan nu se lovise căzînd, deoarece aterizase ca o pisică, pe cele patru labe larg desfăcute, ca să amortizeze şocul. Într-o clipă fu în picioare şi, sărind cu agilitatea maimuţei care era, se agăţă de o creangă joasă, punîndu-se la adăpost în timp ce dedesubt Horta, mistreţul, dădea iureş în van.

În acest fel, Tarzan învăţă din experienţă posibilităţile dar şi limitele ciudatei sale arme.

Cu acest prilej pierduse o funie lungă, dar îşi dăduse seama că, dacă în locul mistreţului, l-ar fi doborît Sabor din copac, deznodămîntul ar fi putut să fie foarte diferit, căci atunci, fără îndoială şi-ar fi pierdut viaţa.

Îi trebuiră multe zile ca să împletească o nouă funie, însă cînd în cele din urmă, o isprăvi, se duse dinadins la vînătoare şi stătu în aşteptare, ascuns în frunzişul stufos al unei crengi imense, chiar deasupra cărării bătătorite ce ducea la apă.

Cîteva jivine mici trecură pe dedesubt, nepăsătoare. Tarzan nu dorea un atare vînat lipsit de importanţă. Avea nevoie de un animal viguros, ca să încerce eficienţa noului său plan.

Într-un tîrziu se arătă cea pe care Tarzan o căuta; cu muşchii supli jucîndu-i sub pielea lucitoare, venea Sabor, leoaica. Labele-i mari, căptuşite cu perniţe, călcau moale şi fără zgomot pe poteca îngustă. Îşi ţinea gîtul încordat, într-o continuă alertă; coada lungă i se mişca încet, unduind graţios.

Se apropia, mai mult, tot mai mult, de locul unde se chircise Tarzan din neamul maimuţelor, cumpănind în mînă capetele funiei sale lungi.

Ca o statuie de bronz, nemişcat ca moartea stătea Tarzan. Sabor trecu pe sub el. Un pas mare, al doilea, al treilea, apoi laţul zvîcni în tăcere spre ea.

O clipă, colacul îi atîrnă deasupra capului ca un şarpe uriaş, apoi, cînd jivina ridică privirile ca să afle ce-i cu foşnetul frînghiei, laţul îi încercui gîtul. Cu o smucitură iute, Tarzan trase funia fixînd laţul de grumazul lucios, apoi se apucă vîrtos cu amîndouă mîinile de suportul său.

Sabor căzuse în capcană. Cu o săritură, fiara surprinsă se întoarse spre junglă, dar Tarzan n-avea să piardă a doua oară o funie din aceleaşi motive ca prima dată. Trăsese învăţăminte din experienţa lui. Leoaica nu apucă să facă nici jumătate din al doilea salt, cînd simţi laţul strîngîndu-i-se în jurul gîtului: descrise o adevărată tumbă în aer şi căzu pe spate cu un zgomot greu. Tarzan legase zdravăn capătul funiei de trunchiul copacului pe care sta căţărat.

Pînă aici, planul lui reuşise de minune, însă, cînd înşfăcă funia, proptindu-se într-o crăcană trainică, descoperi că una era să legi de copac colosul acela cuprins de furie turbată, care se zbătea apucînd cu ghearele, muşcînd si urlînd, si alta s-o poţi spînzura.

Greutatea bătrînei Sabor era imensă şi cînd se opintea pe labele-i uriaşe, nimeni altcineva decît Tantor, elefantul, n-ar fi putut-o urni.

Leoaica se întoarse pe poteca de unde putea acum să-l vadă pe autorul infamiei la care fusese supusă. Scoţînd un răcnet de turbare, se năpusti brusc înspre Tarzan, executînd un salt în aer, dar cînd trupul său masiv atinse craca pe care stătuse cocoţat băiatul, ia-l de unde nu-i.

Tarzan se căţărase sprinten pe o ramură mai mică, la şapte metri mai sus de captiva înfuriată. O clipă, Sabor rămase suspendată de craca de jos, în timp ce Tarzan îşi bătea joc de ea şi-i zvîrlea în nas crenguţe şi ramuri. După un timp, fiara se lăsă din nou pe pămînt şi Tarzan coborî iute si prinse iar funia; dar Sabor descoperise că ceea ce o reţinea era doar o frînghie subţire şi apucînd-o între fălcile masive, o reteză înainte ca Tarzan să fi putut strînge a doua oară laţul sugrumător.

Baiatul era foarte necăjit. Planul lui bine ticluit se dusese de rîpă, aşa încît se aşeză, mulţumindu-se să strige şi să se strîmbe la făptura care urla dedesubt.

Ceasuri întregi Sabor se învîrti pe sub copac, înainte şi înapoi; de patru ori se ghemui, apoi îşi luă vînt sărind spre spiriduşul care se zbenguia deasupra ei, dar cu tot atîta succes ca şi cînd ar fi încercat să prindă în gheare vîntul amăgitor ce murmura printre vîrfurile ramurilor.

În cele din urmă, Tarzan osteni de atîta joacă şi scoţînd un sfidător urlet de adio, zvîrli un fruct pîrguit care plesni, moale şi lipicios, drept în mutra mîrîitoare a inamicului, apoi băiatul urcă iute la treizeci de metri deasupra solului, şi plecă, legănîndu-se din copac în copac. În curînd, ajunse în mijlocul alor săi.

Aici povesti amănuntele aventurii lui, împieptîndu-se şi fudulindu-se în asemenea hal, încît îşi impresionă pînă şi vrăjmaşii cei mai înverşunaţi, în timp ce Kala ţopăia de bucurie şi de mîndrie.

Cap7