La 15 ianuarie 1850, la Ipotesti, in judetul Botosani, s-a nascut Mihai Eminescu. Iata ce scria Caragiale despre el:
„Aşa l-am
cunoscut atuncea, aşa a
rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi
ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi
nemulţumit totdeauna de toate;
aci de o abstinenţă de pustnic,
aci apoi lacom de plăcerile vieţii;
fugind de oameni şi căutându-i;
nepăsător ca un bătrân stoic şi
iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist,
nefericită pentru om!”
Uite si o scrisoare trimisa de Eminescu iubitei lui - Veronica Micle - care pe mine ma face sa ma ingrozesc. Mi se pare incredibil prin ce suferinte a trecut omul asta, in singuratatea lui absoluta.
Ţi-aş zice “amica mea”, dacă din
scrisorile Dtale n-ar respira pururea un ton de amărăciune, dacă uitând ceea ce
am fost odinioară - şi-mi pare un secol de atunci - ai primi amiciţia ce ţi-o
ofer şi respectul pe care am învăţat a-l avea pentru Dta.
Să fim dar odată sinceri
întreolaltă, să lăsăm acuzările şi suspiciunile de-o parte şi să mă laşi să-ţi
descriu cum mi se prezintă mie acest trecut de-un an şi mai bine care mi-a
părut atât de lung. De ce mi-ai cerut scrisorile înapoi îmi explic poate.
Puţinele zile în care nu ţi-am răspuns ţi-au părut prea lungi şi aveai cuvânt
să aştepţi de la mine mai multă grabă. Ceea ce m-a mirat însă este repejunea cu
care-ai răspândit în lume vestea rupturii noastre, ceea ce eu nu spusesem
absolut nimănui. (....)
Dta totdeuna ai gândit că eu petrec
în Bucureşti. Te-ai înşelat totdeuna şi fiecine din cunoscuţii mei îţi poate da
mărturie c-am trăit ca un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupeşti şi
sufleteşti m-au împresurat întotdeuna şi amintirile, căzând una câte una ca
frunzele veştede, momente de aur şi momente de durere au lăsat pe urmă-le un
desgust de viaţă şi de tot, pe care nu ţi-l pot descrie. Îţi vei fi aducând
aminte poate că-ntr-o scrisoare ţi-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi.
Ştiam eu de ce-o cer. Ştiam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul,
apatia, mizeria. Eu nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută
pentru mine, şi oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic
pentru că nu cred în nimic şi prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se
prezintă, eu nu am privirea ce înfrumuseţează lumea, ci aceea care vede numai
răul, numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viaţă fără a fi trăit
vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru mine
însumi, şira spinării morale e ruptă la mine, sunt moraliceşte deşălat. Şi Dta
mă iubeşti încă, şi Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ţi arunci simţirea unui
om care nu e-n stare nici de-a-ţi fi recunoscător măcar?
Dă-mă uitării precum te-am mai
rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.
Nu risipi partea cea mai bună a
vieţii şi a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic să-ţi ridice praful
urmelor şi crede-mă odată în viaţă când îţi spun marele adevăr, că cel ce nu
e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca
orice organism o jertfă a instinctelor sale fiziologice împreunate c-o idee
fixă. dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenuşa din inima lui, va vedea
că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat şi mort, că n-are la ce
trăi, că târâie în zădar o existenţă care nu-i place nici lui, nici altora. Nu
cred nimic, nu sper nimic şi mi-e moraliceşte frig ca unui bătrân de 80 de ani.
Dta trăieşti şi eu sunt ucis - ce raport poate fi între noi?
De aceea lasă amărăciunea de-o
parte, bucură-te de-o viaţă care va fi frumoasă încă, pentru că ai devenit o
femee demnă, pentru că astăzi eşti ceea ce ar fi trebuit să fii totdeuna după
dispoziţiile Dtale generoase şi după spiritul de adevăr pe care-l ai. Părerea
de rău de a-ţi fi cauzat Dtale dureri e singura părere de rău pe care-o am...
Te rog iartă-mi-le cu atât mai mult cu cât mai mult cu cât eu n-am nimic de
iertat, cu atât mai mult cu cât de la Dta n-am văzut decât bine.
Al Dtale supus Eminescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu