Povestiri din volumul Cuore (9)

Naufragiul

Sunt câţiva ani de atunci. Într‑o dimineaţă de decembrie, un vapor mare părăsea portul Liverpool şi pornea spre insula Malta. Pe el se aflau peste două sute de persoane, socotindu-i şi pe cei şaptezeci de marinari ai echipajului. Căpitanul şi mai toţi marinarii erau englezi.

Printre călători se aflau şi câţiva italieni: trei doamne, un preot şi o trupă de muzicanţi. Vremea era întunecoasă.

         Un băiat italian, cam de doisprezece ani, frumos la faţă, stătea singur la o parte, în salonul călătorilor de clasa a II‑a. Era cam mic pentru vârsta lui, dar voinic şi, după chipul lui îndrăzneţ şi hotărât, se vedea că este sicilian. Se aşezase pe o grămadă de funii şi se proptea de un geamantan vechi şi rupt în care îşi vârâse toată averea sa. Era oacheş la chip, iar părul negru şi creţ îi cădea pe umeri. Bietul băiat era îmbrăcat sărăcăcios; îşi pusese pe spinare un tartan zdrenţăros şi o geantă veche de piele îi atârna de umăr. Stătea pe gânduri şi se uita la călători, la vapor, la marinarii care‑i treceau repede pe dinainte şi la marea neliniştită. Înfăţişarea lui te făcea să te gândeşti că îndurase, de curând, o mare nenorocire. Avea un chip copilăresc şi expresia unui om mare.

Nu trecuse mult de la plecarea vaporului şi se ivi un marinar bătrân, cu părul cărunt, aducând de mână o fetiţă. Acesta se opri în faţa micului sicilian şi‑i zise:

— Mario, iată, îţi aduc o tovarăşă de drum!

Lăsă copila şi se depărtă.

Fetiţa se aşeză şi ea jos, lângă băiat, pe grămada de funii.

Se uitară unul la altul.

— Unde mergi? o întrebă sicilianul.

— La Malta! răspunse fetiţa. Tata şi mama mă aşteaptă acolo. Mă duc la ei. Pe mine mă cheamă Iulia Fagiani.

Băiatul tăcu.

Puţin după aceea, Mario scoase din geantă pâine şi poame uscate. Fetiţa avea pesmeţi. Mâncară împreună.

— Bucuraţi‑vă! strigă un marinar italian, trecând repede. O să fie dans mare, în curând!

Vântul creştea din ce în ce, vaporul se clătina tot mai tare; dar copiii, care nu sufereau de răul de mare, nici nu băgau de seamă.

Fetiţa zâmbea mereu. Era cam tot de vârsta tovarăşului său, dar mult mai înaltă, oacheşă ca şi el, şi slabă; crescută în lipsuri, era îmbrăcată cât se poate de prost. Părul îi era scurt şi creţ. Purta o basma roşie pe cap şi la urechi avea cercei de argint.

Pe când mâncau, îşi povestiră unul altuia nenorocirile prin care trecuseră. Mario era orfan. Tatăl său, meşteşugar, murise de curând la Liverpool iar consulul italian îl trimitea în ţara sa, la Palermo, unde bietul băiat mai avea nişte rude îndepărtate.

Pe fetiţă o luase de un an o mătuşă, care o iubea ca pe fata ei, şi o dusese cu dânsa la Londra. Părinţii copilei, fiind săraci, o dăduseră cu nădejdea să o moştenească pe mătuşă. Din nenorocire, mătuşa murise după câteva luni, călcată de un omnibuz, şi nu‑i lăsase niciun ban. Consulul italian o trimi­tea şi pe dânsa în Italia, iar întâmplarea făcuse ca amândoi sărmanii copii să fie încredinţaţi aceluiaşi marinar.

— Părinţii mei, adăugă copila, credeau că mă voi întoarce la ei bogată şi iată‑mă tot aşa de săracă. Dar ei mă iubesc, şi o să mă primească bucuroşi. Dar frăţiorii mei, sărăcuţii! Am patru. Eu sunt cea mai mare; îi îmbrac, îi îngrijesc, ce bine o să le pară când mă vor revedea! O să intru la ei în vârful picioarelor. Vai! Îndrăcită mai e marea!... Apoi începu iarăşi: Te duci şi tu la părinţi?

— Mă duc la rude..., dacă vor vrea să mă primească! răspunse Mario, cu întristare.

— Nu te iubesc?

— Nu ştiu!

— Eu împlinesc treisprezece ani la Crăciun! zise copila.

Începură apoi să vorbească despre mare, despre oame­nii ce se învârteau în jurul lor. Stătură împreună toată ziua. Călătorii credeau chiar că sunt fraţi. Fetiţa cârpea un ciorap, băiatul stătea pe gânduri, iar marea se înfuria din ce în ce mai tare. Seara, despărţindu‑se, fetiţa îi zise lui Mario:

— Noapte bună!

— Noaptea n‑are să fie bună pentru nimeni, bieţii mei copii! zise marinarul italian care trecea alergând, fiind che­mat de căpitan.

Băiatul voia să-i răspundă şi el prietenei sale:

— Noapte bună! Când un val uriaş îl izbi fără veste şi‑l azvârli pe bancă.

— Doamne sfinte! Te‑ai lovit, îţi curge sânge! strigă fetiţa, apropiin­du‑se de el.

Călătorii care fugeau să se adăpostească prin cabine, nu‑i băgară în seamă. Mario rămăsese ameţit; copila înge­nunche dinaintea lui, îi şterse sângele de pe frunte, şi scoţându‑şi basmaua roşie de pe cap, îl legă cu ea. Când băiatul plecă uşor capul, ca să‑l lege, îi pică puţin sânge din rană pe rochia ei cea galbenă şi i‑o pătă. Mario îşi reveni îndată în fire.

— Ţi‑e mai bine? întrebă copila.

— Da, n‑am nimic! răspunse el.

— Noapte bună!

— Noapte bună! adăugă Iulia.

Amândoi coborâră în dormitorul lor. Marinarul prezisese bine. Călătorii nici nu adormiseră şi o furtună îngrozitoare izbucni dintr-odată. Valuri furioase năvăliră asupra corabiei, sfărâmară un catarg, sumlseră trei bărci fixate de vapor şi patru boi ce stăteau la prora navei, ca şi cum ar fi măturat nişte frunze uscate. Prin cabine începuse o tulburare, o învălmă­şeală, o spaimă de nedescris. Unii ţipau, alţii plângeau, alţii se rugau: era ceva înfiorător. Furtuna creştea mereu. Spre revărsatul zorilor, ajunsese la apogeu. Valuri uriaşe loveau vaporul din toate părţile şi se năpusteau pe punte, zdrobind, măturând şi rostogolind în mare tot ce nimereau în cale. Platforma care acoperea maşinile fu sfărâmată şi apa năvăli prin spărtură cu un zgomot înspăimântător. Maşiniştii fugiră înfricoşaţi. Atunci, apa începu să pătrundă pretutindeni.

Un glas puternic strigă:

— Săriţi la pompe!

Era glasul căpitanului. Marinarii alergară la pompe, dar un val puternic izbi furios fără de veste spatele vaporului, sfărâmă parapetul şi un şuvoi de apă pătrunsese înăuntru.

Călătorii, mai mult morţi decât vii, se strânseră în salon. Căpitanul, galben la faţă, apăru în mijlocul lor.

— Căpitane! Căpitane, strigară toţi deodată. Ce ne facem? Cum stăm? Ce speranţă ne dai? Scapă‑ne, căpitane, scapă‑ne, pentru numele lui Dumnezeu!

Căpitanul aşteptă să se potolească strigătele, apoi zise cu glas liniştit:

— Nu mai e nădejde de scăpare!

Toţi amuţiră de groază. O singură femeie strigă:

— Fie‑ţi milă, Doamne!

Călătorii rămaseră câtva timp în acea tăcere înspăimân­tătoare, uitându‑se unii la alţii, pieriţi la faţă. Marea mugea mereu, vaporul plutea cu mare greutate.

Căpitanul vru să încerce o variantă şi porunci să se dezlege o barcă şi să o coboare pe mare. Cinci marinari in­trară într‑însa, dar luntrea nici nu apucase să atingă undele, când un val uriaş o şi dădu peste cap. Doi marinari se înecară. Unul din ei era bătrânul italian; ceilalţi abia putură să se agaţe de funii şi să se urce pe bastiment.

Atunci marinarii pierdură orice speranţă. Două ceasuri mai târziu, bastimentul se şi scufundase la parapet.

O scenă îngrozitoare se petrecea în acest timp pe bordul vaporului. Mame disperate îşi strângeau copilaşii la sân; prietenii se îmbrăţişau, spunându‑şi adio; unii coborau prin cabine, ca să nu mai vadă marea cu ochii. Un călător se împuşcă şi căzu mort pe scara cabinelor. Mulţi din acei nenorociţi se agăţau în disperarea lor unii de alţii, îşi fră­mântau mâinile, cădeau leşinaţi. Unii îngenuncheau dinain­tea preotului cerându‑i binecuvântarea. Copiii ţipau, lumea răcnea. Se auzeau glasuri ascuţite şi stranii; se vedeau per­soane înmărmurite, nemişcate, cu ochii mari, holbaţi şi aţin­tiţi în gol; părea că înnebuniseră. Zăreai pretutindeni chipuri pe care se întipărise expresia morţii.

Cei doi copii, Iulia şi Mario, se agăţaseră de un catarg al vaporului şi priveau marea liniştiţi, fără să clipească.

Marea se potolise puţin, dar vaporul se scufunda cu încetul. Numai câteva minute şi valurile aveau să‑l înghită.

— Dezlegaţi şalupa! strigă căpitanul.

Cea din urmă şalupă, singura rămasă, fu îndată coborâtă în mare. Paisprezece marinari săriră într‑însa.

Căpitanul rămase pe vapor.

— Căpitane! strigară cei din barcă, vino cu noi.

— Nu, băieţi! Trebuie să mor la postul meu! răspunse căpitanul.

— Vino, vino, poate că vom întâlni un vapor care să ne scape; vino, de unde nu, eşti pierdut!

— Nu, rămân aici!

— Mai avem un loc! strigară marinarii, adresându‑se călătorilor. O femeie, să vină o femeie!

O biată femeie, susţinută de căpitan înaintă, dar văzând depărtarea la care se afla şalupa nu cuteză să sară şi leşină. Toate celelalte femei de pe vapor erau şi ele leşinate sau pe moarte.

— Să vină un băiat! mai strigară marinarii.

La această chemare, micul sicilian şi tovarăşa lui, care până atunci rămăseseră împietriţi în faţa acelui spectacol îngrozitor, se deşteptară deodată din acea letargie, şi împinşi de puternicul instinct al vieţii, alergară spre parape­tul vaporului, strigând amândoi deodată:

— Eu! Eu! Şi se îmbrânceau ca două animale sălbatice.

— Daţi‑ne pe cel mai mic! strigară de jos. Luntrea este prea încărcată, să vină cel mai mic!

Iulia, auzind aceste cuvinte, rămase ca trăsnită, lăsă bra­ţele în jos şi se uită la Mario, cu ochii stinşi.

Mario se uită şi el la ea; văzu pata de sânge pe rochia ei şi‑şi aduse aminte de bunătatea cu care îl îngrijise. Deodată se ivi pe chipul lui lumina unui gând dumnezeiesc.

— Mai repede! strigară cu nerăbdare marinarii de jos, plecăm!

Mario, hotărât, strigă cu un glas care nu mai părea a fi al lui.

— Luaţi‑o pe dânsa, e mai uşoară, mergi tu, Iulia, tu ai părinţi, eu sunt orfan! Îţi dau locul meu, du‑te!

— Arunc‑o jos! îi strigară marinarii.

Mario o apucă pe Iulia de mijloc şi o azvârli în mare. Copila ţipă şi căzu în apă, dar un marinar o apucă de braţ şi o trase în barcă.

Băiatul stătea în picioare pe marginea vaporului, cu fruntea ridicată, cu părul în vânt, nemişcat.

Luntrea porni şi scăpă cu greu de vârtejul pe care‑l pricinuia scufundarea vaporului.

Atunci copila, care rămăsese până atunci fără grai, îşi ridică ochii către Mario şi izbucni în lacrimi.

— Adio! îi răspunse băiatul, ridicând mâinile spre cer.

Luntrea înainta repede pe marea agitată, cerul era întunecos. Pe vapor nu se mai văita nimeni. Apa ajunsese până la marginea punţii.

Deodată, băiatul căzu în genunchi, încrucişă mâinile şi ridică ochii spre cer.

Iulia, îngrozită, îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile şi când ridică iarăşi capul, vaporul dispăruse.