Destinul unui compozitor (9)

JAN TROJAN

IX. Orchestraţia JUDITEI

RELAŢIILE MELE cu răposatul domn Folten au fost de scurtă durată şi, la drept vorbind, de ordin pur profesional. A venit într-o zi să mă caute la operă, unde pe atunci eram corepetitor, cu o rugăminte ciudată: să-l ajut la orchestraţia ope­rei sale Judita pe care zicea că o terminase. Mi-a spus ca în muzică este de fapt un autodidact; că din copilărie cînta la pian şi iubea cu pasiune mu­zica, dar împrejurările nu i-au permis să-şi facă studiile la conservator.

   —  Poate, îmi zise, sunt mai mult poet; am fost captivat de subiectul Juditei şi la început n-am vrut să scriu decît o dramă cu acest subiect. Nu am nicio vină, dar de fiecare dată cînd scriam o scenă, un dialog, expresia muzicală îmi venea ca de la sine în minte, obsedant şi triumfător. Perso­najele cîntau acolo unde trebuiau să vorbească. Ce era să fac? Am scris o operă. Strînse din umeri încurcat. Aşa s-au dezvoltat pas cu pas textul şi muzica. La ora actuală opera mea e aproape gata, dar nu ştiu ce să fac mai departe. Îmi lipsesc unele cunoştinţe tehnice, aş spune meşteşugăreşti, de pildă ceea ce ţine de orchestraţie.

—  Scuzaţi-mă domnule, i-am spus eu nu e nimic meşteşugăresc într-o operă de artă. Întreaga artă trebuie să fie un meşteşug desăvîrşit. N-aveţi drep­tul să vorbiţi în felul acesta domnule, i-am spus. Orchestraţia nu e un meşteşug. Gîndiţi-vă la Berlioz, domnule. Sau mai bine citiţi partitura lui Don Juan. Meşteşug, asta, haida-de! În felul acesta nu e posibil să ne înţelegem.

Mi-a cerut scuze, că n-a vrut să spună asta, că ceea ce îi lipseşte stringent e o anumită experienţă tehnică şi cunoaşterea legilor compoziţiei muzicale, că n-ar avea nevoie decît de un fir con­ducător şi de sfaturi pentru a putea continua munca sa, de asta apelează la mine să-l ajut; şi după aceea mi-a propus un onorariu ce m-a sur­prins prin generozitatea sa.

—  Nu se poate, domnule Folten, i-am spus eu. Nu pot să primesc. Pot să vă dau numai lecţii, dacă nu veţi găsi pe cineva mai competent; eu mai curînd vi l-aş recomanda pe cutare sau cutare, şi i-am numit cîţiva muzicieni buni. Speciali­tatea mea e mai mult muzica vocală, i-am spus, dar dau şi lecţii. Atît pe oră. Dar, dacă e vorba de orchestraţie eu vă recomand pe altcineva. La instrumente nu mă pricep, domnule Folten. Vocea umană îmi ajunge. Nu, imposibil.

—  Numai că eu contez pe ajutorul dumnea­voastră, spuse. Se afirmă că sunteţi cel mai sever şi mai exigent dintre muzicieni. Ceea ce îmi lip­seşte e tocmai această mare disciplină, zise. Mi-e teamă ca expresia mea muzicală să nu fie excesiv de anarhică. Vă mărturisesc că sunt puţin barbar de felul meu. Ştiu, spuse, că există în mine un surplus de forţă creatoare şi de fantezie; dar mă  întreb dacă ceea ce lipseşte operei mele nu e acea ordine pură şi adecvată.

—   Nu e posibil, domnule Folten, i-am zis eu. Această ordine trebuie să o aveţi în dumneavoastră. Iată ce vă propun: mă voi uita pe opera dum­neavoastră; dar nu pot să vă învăţ ceva ce nu vă stă în fire. Regret, dar nu stă în puterile mele. Un subiect biblic ca Judita continuai eu, e un lucru prea serios, domnule Folten, chiar dacă e un apocrif. Eu am încercat psalmii, domnule, şi ştiu ce înseamnă. E greu, extrem de greu.

Am convenit să vin la el să-mi cînte pasajele principale din Judita sa şi că vom vedea după aceea ce avem de făcut. Am venit la ora fixată; domnul Folten m-a întâmpinat cordial şi a înce­put să-mi vorbească despre concepţia de ansamblu a Juditei sale.

— Aşa nu, vă rog, i-am spus eu, mai întîi ac­ţiunea şi apoi fiţi bun şi cîntaţi-mi opera dumnea­voastră. Bucată cu bucată, domnule Folten, rînd cu rînd. Ceea ce nu e scris în rînduri, nu se află în concepţie.

—   Cum doriţi, zise. Deci mai întîi e prologul în faţa porţilor Bethuliei. Imaginaţi-vă un peisaj bu­colic cu un motiv de dragoste la fluier. E dimi­neaţă şi tînăra Judita merge cu ulciorul la apă.

— În faţa porţilor? am întrebat eu. E o eroare, în oraşele întărite fîntînile trebuiau să fie în interiorul zidurilor. Aşa nu merge.

— Poate că n-are atîta importanţă, se apără domnul Folten. Aici e vorba de muzică şi nu de istorie! Părea contrariat. Ei, şi apoi soseşte crai­nicul lui Holofern însoţit de gornişti şi cheamă oraşul Bethulia să se predea. Oraşul refuză. Se dă alarma, iar corul femeilor boceşte ororile războiu­lui ce se apropie. Acesta e prologul.

—   Binevoiţi şi cîntaţi-mi-l, am spus eu. Muzică pe această temă, asta mai lipseşte.

Se aşeză la pian. Nu cânta, ce-i drept, prea cu­rat dar avea dexteritate. După episodul tinerei fete mergând la fîntînă se opri.

—   Aici îmi lipseşte trecerea pentru a introduce trompeţii şi mesagerul, se scuză el. Nu ştiu cum să ajung de la această pastorală la fanfare.

—   Asta trebuie s-o ştiţi dumneavoastră, i-am zis eu. Nu­mai dumneavoastră ştiţi ce se întîmplă în operă. Continuaţi!

Reîncepu să cînte şi interpretă el însuşi aria crainicului. Apoi se opri din nou.

—  Acum oraşul refuză să se predea lui Holofern. Nu este încă gata. Acum se dă alarma, spuse, lovind clapele. Şi bocetele femeilor.

Totul a durat 18 minute.

—   Aşa nu se poate, domnule Folten, i-am spus eu. Nu merge de loc. Puteţi s-o aruncaţi şi să în­cepeţi din nou totul.

Era de-a dreptul distrus şi înghiţea anevoie în sec.

—   Credeţi că e atît de rea?

—  În întregime rea, am spus eu. Regret, dar trebuie să v-o spun. În cea mai mare parte, aveţi acolo lucruri bune dar ansamblul este rău. Pasto­rala aceea e Debussy; dar păstorul acela cu fluierul nu merge, domnule Folten. E un păstor ro­coco. Nu puteţi să puneţi în Judita un păstor ro­coco. Păstorul biblic era un nomad, domnule, un nomad cu suliţă. Un muzician trebuie să gîndească. Episodul acela al tinerei fete cu ulciorul e reuşit, aproape clasic. Muncă curată, domnule; dar fluierul nu i se potriveşte de loc. Are ceva de faun. E deplasat, domnule, nu sună suficient de grav şi de clar. Credeţi-mă, e absolut exclus. Fanfarele acelea, cîntă din Verdi şi din Aida. E bine făcut, domnule, strălucitor, dramatic, gran­dios, dar eu n-aş pune-o acolo; acolo ar trebui ceva mai sobru. Episodul alarmei din oraş e rău. E verism, dacă îmi permiteţi, e naturalism, nu e muzică. Pe urmă aveţi corul acela al femeilor cu textul „ce jale". Foarte bine, domnule Folten. Excelent. Dar e păcat să pui asta într-o operă. Ar putea fi o mică piesă vocală. În locul dum­neavoastră, aş renunţa la operă, domnule Folten. Opera nu e o artă pură. E teatru şi toate la un loc. Nu e muzică pură. Dumneavoastră domnule, aţi putea compune muzică pură ca fata aceea la fîntână sau corul femeilor. Nu ştiu ce să vă mai zic.

Asculta şi atingea încetişor clapele.

—  Poate aveţi dreptate, spuse el cu greu. Simt în mine atîtea... Poate nu ştiu să stăpînesc şi să ordonez totul...

Se ridică brusc şi se îndreptă spre fereastră. Din spate se vedea că plînge.

—   Ascultaţi, domnule Folten, am spus, n-are sens. Nu trebuie să plîngeţi. Asta nu e o jucărie ca să plîngi după ea. Omul nu trebuie să se gîndească la sine. Nu contează ceea ce aveţi în dum­neavoastră ci ceea ce faceţi. Dacă vreţi să scrieţi o operă, scrieţi o operă; dar dacă plîngeţi n-am ce să vă mai fac. Fără sentimentalisme, domnule Folten. Arta e muncă. Creaţia e muncă şi iar muncă. Aşezaţi-vă la pian şi cîntaţi-mi variaţiuni pe tema pastoralei dumneavoastră. Încercaţi în major şi largo...

Smiorcăi ca un copil care a plîns, se aşeză do­cil la pian şi începu să atingă orbeşte clapele.

—   Vă rog, spuse, azi nu pot... Arătaţi-mi dumneavoastră ce vreţi să spuneţi.

Nu-mi place să improvizez, dar i-am cîntat o variaţiune eroică pe motivul său. Aproape radia de fericire.

—   Nu e rău de loc, izbucni el. Credeţi că aşa prologul ar merge?

—   Încercaţi acum singur, i-am spus.

Se aşeză la pian şi cîntă variaţiunea mea în major, cu precizie, fără să-i schimbe o notă; trebuie să fi avut o memorie muzicală neobişnuită.

—  Aşa nu se poate, domnule Folten, i-am zis eu. Aceasta a fost variaţiunea mea. Trebuie să încercaţi să cîntaţi ceva original.

   A încercat, încreţindu-şi fruntea, dar era aceeaşi variaţiune numai că iarăşi a introdus în ea ace­laşi oribil motiv al fluierului. Am clătinat din cap. S-a oprit din cîntat şi spuse:

—   Iertaţi-mă, azi nu am inspiraţie.

—  Nu trebuie să aveţi nicio inspiraţie, i-am zis eu. Muzica, domnule, trebuie să fie la fel de precisă ca ştiinţa. Dumneavoastră trebuie să ştiţi ce se cuvine pus acolo. Trebuie să gîndiţi, înţe­legeţi? Nu e nevoie de inspiraţie. Numai de muncă.

Făcu o mutră de copil supărat.

—    Nu-mi cereţi asta. Nu ştiu să compun la rece.

—    Păcat, i-am zis. în aceste condiţii nu pot să vă învăţ nimic, domnule Folten. Îmi pare rău, dar nu am ce căuta aici.

    Ochii i se umplură iarăşi de lacrimi.

—    Ce am de făcut atunci? şopti el zdrobit. Eu trebuie să termin totuşi Judita mea!

Mi s-a făcut milă de el, cu aerul lui de copil nefericit.

—  Uitaţi, domnule Folten, i-am spus, iată ce vom face; voi analiza împreună cu dumneavoastră opera, notă cu notă, şi vă voi spune ceea ce mi se pare rău sau cum ar scrie un compozitor profesionist cutare sau cutare pasaj. Şi dumnea­voastră singur veţi deduce ceea ce aveţi de făcut, e bine aşa?

Acceptă propunerea mea şi astfel am început lecţiile mele cu domnul Folten.

Am prezentat atît de detaliat prima mea con­versaţie cu domnul Folten, fiindcă din ea reies, cred, cîteva lucruri. Mai întîi că iubea într-adevăr muzica cu o dragoste pătimaşă şi că era posedat de dorinţa de a compune o operă; poate că s-ar fi aruncat pe fereastră dacă cineva ar fi vrut să-i schimbe părerea. În al doilea rînd că nu era decît un autodidact şi un diletant care rămînea nedumerit în faţa unor probleme pe care orice student obişnuit al conservatorului trebuie să le aibă la degetul mic. În al treilea rînd că avea un talent remarcabil, dacă l-aş judeca după cele cîteva exemplificări; cu atît mai mult mă deruta şi mă revolta că alături de două compoziţii neaş­teptat de pure, cum era pasajul acelei tinere fete mergînd la fîntînă, şi corul femeilor, se mulţumea cu pasaje mai mult sau mai puţin banale sau de mîna a doua, fără să-şi dea seama măcar de di­ferenţă.

De la prima lecţie am rămas, din păcate, cu impresia că nu mă voi înţelege niciodată cu domnul Folten. Făcea parte evident dintre acei ar­tişti care consideră arta un mod de exprimare şi de autoafirmare, un mijloc de manifestare ne­limitată a eului. Niciodată nu m-am putut împăca cu această concepţie; nu pot să ascund că în opinia mea, tot ceea ce este personal constituie mai degrabă o profa­nare a expresiei artistice. Ceea ce se află în tine, substanţa ta umană, personalitatea ta, tu însuţi eşti numai materie şi nicidecum formă; dacă eşti artist, nu te afli aici pentru a multiplica materia ci pentru a-i impune o formă şi o ordine. Mi se taie totdeauna răsuflarea cînd citesc în Sfînta Scriptură: „La început Dumnezeu a creat cerul şi pămîntul. Pămîntul era netocmit şi gol, iar Spiritul Domnului plutea deasupra apelor". Plu­tea şi era disperat fiindcă nu era acolo decît o materie informă, o materie aridă şi pustie. Dumnezeu zise: „Să fie lumină! Şi se făcu lu­mină". Trebuie să vedem în asta primul act al cunoaşterii de sine: materia ia cunoştinţă de ea însăşi şi se priveşte ea însăşi cu uimire la prima licărire de lumină a zilei; acesta e începutul întregii formări. „Şi Dumnezeu văzu că lumina era bună; şi Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric". S-a spus: a despărţit. Aceasta în­seamnă că a împărţit, a limitat şi a purificat. „Şi despărţi apele care sunt sub firmament de apele care sunt deasupra firmamentului. Şi Dumnezeu numi firmamentul cer. Şi Dumnezeu mai zise: „Să se adune apele care sunt sub cer într-un singur loc şi să apară uscatul. Şi se făcu aşa. Şi Dumnezeu numi uscatul pămînt. Şi văzu Dumnezeu că era bine". De vreme ce se spune că la început Dumnezeu a creat cerul şi pămîntul, reiese că nu creaţiunea propriu-zisă ci tocmai această separare şi organizare reprezintă adevăratul început şi opera creatoare al lui Dumnezeu. Nu sunt un exeget, ci numai un muzician, dar iată cum interpretez eu aceasta: La început eşti tu însuţi - materie aridă şi pustie; tu însuţi, eul tău, viaţa ta, talentul tău, totul nu e decît materie: nu o creaţie, ci o simplă creatură. Şi chiar dacă îţi vei deschide propriul eu şi îţi vei umple viaţa pînă la plenitudine, tu nu vei fi nimic altceva decît o materie pustie şi haotică deasupra căreia Spiritul lui Dumnezeu pluteşte disperat, fiindcă pluteşte deasupra neantului. Trebuie să separi lumina de întuneric, pentru ca materia să devină formă; trebuie să separi şi să delimitezi pentru ca să apară contururile clare, iar lucrurile să răsară în faţa ta în plină lumină, suavă ca în ziua creaţiei lor. Creezi numai în măsura în care dai formă materiei; a crea înseamnă a delimita şi a trasa fără încetare limite finite şi precise într-o materie care este pustie şi infinită. Separă, separă. Astfel lumea ta se va împrăştia şi nu va rămîne decît o materie informă care nu a fost încă atinsă de graţia lui Dumnezeu. Cînd priveşti sau cînd asculţi, cînd percepi sau cînd descoperi, nu faci decît să separi lucrurile sau sunetele; cît de curat şi de clar, de riguros şi de măreţ trebuie să le delimitezi dacă eşti un artist care încearcă să calce pe urmele lui Dumnezeu. Separă! Se­pară! Chiar dacă opera ta izvorăşte din tine, ea trebuie să găsească în ea însăşi începutul şi sfîrşitul său; ea trebuie să aibă o formă atît de perfect închisă încît nimic altceva nu poate să-şi găsească loc în ea, nici tu însuţi, nici personali­tatea ta, nici ambiţia ta, nimic din ceea ce pro­priul tău eu se recunoaşte sau se complace a fi. Axa operei tale trebuie să treacă prin ea şi nu prin tine. Arta proastă şi impură izvorăşte din aceea că în ea subzistă ceva personal, care nu a deve­nit formă şi lucru separat; nu este nici uscatul, pe care Dumnezeu l-a numit Pămînt, nici acea acumulare de ape, pe care Dumnezeu a numit-o mare, ci numai noroi, materie aridă şi neseparată. Ma­joritatea artiştilor, la fel ca şi cea mai mare parte a oamenilor se mulţumesc să multiplice materia la infinit în loc să îi dea o formă; unii o revarsă ca o lavă infernală, iar alţii o adună ca un noroi vîscos pe malul apei; astfel clocoteşte şi se acu­mulează fără încetare o materie aridă şi impură care aşteaptă disciplina teribilă şi grandioasă a creaţiei. Separă! Separă! Această lege riguroasă, această lege a zilei dintîi nu va înceta niciodată să fie valabilă şi să înspăimînte. Căci şi diavolul se amestecă în artă şi o face ca diletant; este uşor de recunoscut pentru că e ambiţios şi vanitos din fire. Se făleşte^/cu materia, cu originalitate sau cu puterea; nu există exces, nici exuberanţă care să nu fie aţîţate de suflarea sa viciată. Toată grandomania şi toată ostentaţia se umflă de trufia lui spurcată şi convulsivă; tot ceea ce în artă e făcut strălucitor şi complezent sunt zorzoanele furate ale lăudăroşeniei lui de maimuţă; tot ce este imperfect şi neterminat nu este decît urma pripită a nerăbdării lui febrile şi a eternei lui neglijenţe. Întreaga formă falsă şi pretenţioasă e o mască împrumutată sub care se ascunde zadar­nic nulitatea sa disperată. Pretutindeni unde mun­ceşte artistul ca şi pretutindeni unde omul încearcă să se autodepăşească, spiritul rău dă tîrcoale, căutînd un prilej să se manifeste, să te ispitească sau să te posede. Fiind el însuşi incapabil să creeze, încearcă să pună stăpînire pe tine. Ca să-ţi vicieze opera, te viciază pe tine şi îţi roade sufletul pe dinăuntru prin lăudăroşenie şi trufie.

Ca să te înşele să nu-l poţi recunoaşte sub înfă­ţişarea lui adevărată şi informă, se dă drept tine însuţi şi se preface că îţi apără interesele „Sunt eu“, îţi şopteşte „eu sunt daimonion-ul tău; eu sunt eul tău genial şi ambiţios. Cît mă ai pe mine, eşti mare şi suveran; vei face tot ce-ţi place; nu-ţi vei sluji decît ţie însuţi". Fiindcă diavolul nu pretinde niciodată să-i slujeşti lui, ci să-ţi slu­jeşti ţie însuţi; el ştie bine de ce face asta şi prin ce poate să pună şaua pe sufletele şi pe faptele oamenilor; mizeria sa eternă, dar şi forţa sa, constă în aceea că nimic nu îi aparţine de fapt; lumea e a lui Dumnezeu, iar spiritul necurat nu îşi are în ea sălaşul. Nu poate decît să încalce ceea ce nu îi aparţine; niciodată nu ştii dacă şi-a băgat nasul în opera ta; numai un singur lucru nu izbuteşte: să facă o treabă bună şi per­fectă. Slavă Domnului, pot în fine să vorbesc numai despre artă; dar a trebuit să vorbesc des­pre Dumnezeu şi diavol ca să n-ajungă să se creadă că arta se află în afara binelui şi a răului. Dimpotrivă, mai mult decît în oricare activitate umană, în artă îşi găseşte loc virtutea cea mai nobilă ca şi josnicia şi viciul cele mai infame. Arta este cea care se străduieşte sa cizeleze o operă pură şi perfectă; arta este cea în care forma lucrurilor este delimitată şi purificată, ba chiar, aş spune, divinizată; fiindcă lucrurile pot să poarte amprenta unui sacrament perceptibl sau a unui blestem obscur. Totul depinde numai de tine; cu cît iubeşti mai mult lucrurile cu atît te vei strădui să pătrunzi mai mult pînă la existenţa lor totală şi tainic desăvîrşită. Opera nu ţi-e dată ca să te exprimi prin ea, ci ca sa te purifici prin ea, să te descătuşezi de tine însuţi; nu creezi pornind de la tine, ci deasupra ta; te forţezi cu străduinţă şi răbdare să ajungi la o viziune mai bună şi la o înţelegere mai clară, la o dragoste mai mare, la o cunoaştere mai profundă decît cea cu care ai abordat propria operă. Creezi pentru a cunoaşte în opera ta forma şi perfecţiunea lucru rilor. Slujba ta închinată lucrurilor este un serviciu divin.

Şi dimpotrivă există o artă impură şi blestemată...

Aici se termină textul lui Karel Capek.