Vineri,
de cum se sculă, Tom auzi o veste îmbucurătoare: cu o seară înainte, familia
judecătorului Thatcher se înapoiase în oraş. Joe Indianul şi comoara trecură
pentru moment pe planul al doilea. Mai presus de toate îl interesa acum Becky.
S-au întâlnit şi-au petrecut grozav, jucându-se de-a "hoţul şi
detectivul" şi de-a "uliul şi porumbeii", cu un cârd de colegi.
Ziua se încheie cu un fapt deosebit de îmbucurător. Becky o sâcâise pe
maică-sa, rugând-o să fixeze pentru ziua următoare serbarea în aer liber, de
multfăgăduită şi mereu amânată, şi doamna Thatcher se învoi. Bucuria fetiţei
era fără margini, a lui Tom deopotrivă. Încă înainte de înserat, se trimiseră
invitaţiile şi îndată îi cuprinse pe copiii târgului febra pregătirilor şi a
nerăbdării. Abia aşteptau desfătările zilei următoare. Tom era atât de agitat,
încât nu i-a fost greu să rămână treaz până la o oră destul de târzie;
nădăjduia să audă mieunatul lui Huck şi să pună mâna pe comoară, ca să poată a
doua zi s-o uluiască pe Becky şi pe oaspeţii ei. Rămase însă dezamăgit; niciun
semnal nu se auzi în acea noapte.
În
sfârşit sosi şi dimineaţa. Pe la ceasurile zece-unsprezece, o ceată voioasă şi
zburdalnică se strânsese în casa judelui Thatcher şi totul era pregătit pentru
plecare. Vârstnicii n-aveau obiceiul să ia parte la asemenea excursii, pentru
ca cei mici să se simtă în largul lor. Se socotea că sunt în mâini bune, sub
paza câtorva fete de vreo optsprezece ani şi a câtorva tineri de douăzeci şi
trei. Pentru această excursie fusese închiriat vaporaşul de curse. Purtând cu
toţii coşuri cu merinde, ieşiră curând pe uliţa mare, în alai voios. Pe Sid îl
durea stomacul şi trebuise să renunţe la petrecere; Mary rămăsese şi ea acasă,
ca să-i ţină de urât. În clipa plecării, doamna Thatcher îi spuse lui Becky:
- Sigur că o să te-ntorci târziu, draga mea. Poate
c-ar fi mai bine să rămâi peste noapte la vreo fată care locuieşte în
apropierea debarcaderului.
- O să rămân la Suzy Harper, mămico.
-
Bine. Ai grijă să te porţi cum trebuie şi să nu
superi pe nimeni.
Peste
puţin, pe când se îndreptau spre debarcader, Tom avu o idee:
- Auzi, Becky, îţi spun eu ce facem. Decât să
mergem deseară la Suzy Harper, mai bine suim dealul şi rămânem la văduva
Douglas. Sigur c-o să aibă îngheţată! În fiecare zi are cu toptanu'. Şi să vezi
ce-o să se mai bucure că venim la ea.
- Vai, ce drăguţ o să fie!
Dar apoi Becky
se gândi o clipă şi zise:
-
Da' mămica ce-o să spună oare ?
-
N-are cum să afle.
Fata se mai
gândi un pic, apoi zise cu şovăială:
-
Cred că nu e bine să fac aşa... dar...
-
Dar ce? De vreme ce maică-ta n-o să afle, unde
vezi răul? Ea nu vrea decât să te ştie în mâini bune. Mă prind că ţi-ar fi spus
chiar ea să te duci acolo, dacă-i dădea prin gând. Sunt sigur.
Buna
primire care o făcea văduva Douglas oaspeţilor ei era vestită şi o ispitea pe
Becky. Mai adăugându-se la aceasta şi vorbele lui Tom, ea îşi birui şovăiala.
Hotărâră să nu spună nimănui nimic despre planurile lor.
Deodată
lui Tom îi dete prin gând că s-ar putea ca tocmai ta noaptea aceea să vină Huck
să dea semnalul. Îi cam scăzu însufleţirea. Totuşi nu se putu hotărî să-şi
calce pe inimă şi să renunţe la petrecerea din casa văduvei. Şi de ce-ar
renunţa? chibzui el; de vreme ce semnalul nu fusese dat în noaptea trecută, ce
motive avea să creadă că va fi dat tocmai în noaptea asta? Desfătările sigure
ale serii de după excursie atârnară mai greu în cumpănă decât comoara îndoielnică
şi, ca orice copil, se hotărî să dea urmare pornirii mai puternice şi să nu se
mai gândească în ziua aceea la lada cu bani.
Cinci
kilometri mai la vale de târg, vaporaşul opri la gura unei văi împădurite şi
acostă. Roiul de copii coborî şi, peste puţin, adâncurile pădurii şi culmile
stâncoase răsunau de chiote şi de hohote de râs.
După
ce s-au zbenguit şi s-au obosit în fel şi chip, hoinarii se întoarseră în cele
din urmă la tabără, cu o poftă de mâncare straşnică şi se năpustiră asupra
bunătăţilor. După ospăţ s-au tolănit să se odihnească şi au mai stat la taifas,
în umbra stejarilor stufoşi. Curând cineva strigă:
- Cine vrea să meargă la peşteră?
Toată
lumea voia. Se scoaseră pachete cu lumânări şi îndată începură cu toţii să se
caţere de zor pe deal. Gura peşterii era destul de sus pe coastă, o
deschizătură în forma literei A. Poarta masivă de stejar sta nezăvorâtă. Cum
intrai, dădeai de-o încăpere mică, răcoroasă ca o gheţărie, înzestrată de
natură cu pereţi masivi de calcar, umeziţi, ca de rouă, de-o năduşeală rece.
Era romantic şi misterios să stai în acel întuneric şi să priveşti spre
poienile verzi din vale, scăldate în soare strălucitor. Dar curând emoţia se
risipi şi reîncepu zbenguiala. De cum ţâşnea flacăra unei lumânări, toată lumea
tabăra asupra celui care o aprinsese; urma o luptă şi o vitează împotrivire.
Lumânarea era degrabă aruncată jos sau stinsă. Râdeau cu hohote şi iarăşi se
fugăreau. Toate au însă un sfârşit. În curând alaiul cobora în şir panta repede
a galeriei principale. Luminile tremurătoare dezvăluiau tulbure pereţii măreţi
de piatră, aproape până în punctul unde se uneau, boltindu-se la douăzeci de
metri înălţime. Această galerie principală nu era mai lată de doi-trei metri.
La câţiva paşi una de alta, se deschideau de fiece parte mereu alte galerii
înalte şi mai înguste încă. Peştera lui McDougal nu era decât un vast labirint
de cărări întortocheate, care se întâlneau, iarăşi se despărţeau şi nu duceau
nicăieri. Se spunea că ai fi putut umbla zile şi nopţi prin vălmăşagul ei încâlcit
de crăpături şi prăpăstii, fără să-i dai de capăt, şi că ai fi putut coborî şi
tot coborî şi te-ai fi putut afunda până în măruntaiele pământului, întâlnind
mereu aceeaşi privelişte, labirint după labirint, fără de sfârşit. Nu era
nimeni care să cunoască toată peştera. Era ceva cu neputinţă; cei mai mulţi
dintre tineri cunoşteau, ce-i drept, o parte din ea, dar nimeni nu s-ar fi
încumetat să se aventureze dincolo de partea cunoscută. Tom Sawyer cunoştea şi
el peştera ca toţi ceilalţi.
Alaiul
merse vreun kilometru de-a lungul galeriei principale, apoi se desprinseră
pâlcuri şi perechi şi începură să se abată pe cărările lăturalnice, să alerge
de-a lungul coridoarelor întunecoase şi să se sperie unii pe alţii, în locurile
unde coridoarele se întâlneau. Grupurile puteau merge astfel pe cărări osebite
timp de o jumătate de oră, fără să treacă de zona cunoscută.
Curând
cei răzleţi se înapoiară, grup după grup, la gura peşterii, gâfâind de
oboseală, veseli nevoie mare, mâzgăliţi de sus până jos cu seu de lumânare,
mânjiţi cu lut şi încântaţi de felul cum îşi petrecuseră ziua. Când au văzut că
afară aproape că se lăsase noaptea, s-au minunat; nici nu băgaseră de seamă
când trecuse timpul. De jumătate de oră suna clopoţelul adunarea. Această
încheiere a isprăvilor zilei era romantică şi prin urmare satisfăcătoare. Când
vaporaşul, cu încărcătura lui zglobie, se depărta de ţărm, nimeni, în afară de
căpitanul vasului, nu regreta timpul pierdut.
*
Huck
se şi înfiinţase la pândă, când luminile vaporaşului trecură sclipind pe lângă
debarcader. Nu auzi niciun zgomot pe punte, căci micii călători erau potoliţi
şi tăcuţi, cum sunt mai totdeauna cei obosiţi. Huck se întrebă mirat ce vas
putea să fie şi de ce oare nu se oprise în faţa debarcaderului, apoi îşi luă
gândul de la vaporaş şi-şi concentră toată atenţia asupra misiunii sale.
Noaptea era tot mai înnorată şi întunecoasă. Se făcu ora zece. Orice zgomot de
care şi trăsuri încetă, luminile împrăştiate începeau a clipi şi a se stinge;
trecătorii întârziaţi se făceau nevăzuţi, intrau prin case. În curând,
târguşorul se cufundă în somn tihnit şi numai Huck rămase de veghe, singur cu
liniştea nopţii şi cu nălucirile lui. Se făcu ora unsprezece şi se stinseră şi
luminile hanului. Acum era beznă pretutindeni. Huck aşteptă iarăşi vreme
îndelungată şi obositoare. Nu se întâmpla nimic. Hotărârea care-l mânase
într-acolo începea să se clatine. La ce bun? Avea oare vreo noimă ceea ce
făcea? Dar dacă n-avea? Nu era mai bine să se lase păgubaş şi să se ducă să se
culce ?
Un
zgomot îi atrase atenţia. Într-o clipă fu numai ochi şi urechi. Uşa din
fundătură se închise încetişor. Huck sări în colţul depozitului de cărămidă. În
clipa următoare, doi bărbaţi trecură repede pe lângă el; unul din ei părea că
ţine ceva sub braţ. Trebuie să fie lădiţa! Va să zică se pregătesc să schimbe
locul comorii! La ce bun să-l mai cheme pe Tom acum? Ar fi o prostie. Bandiţii
s-ar depărta cu lădiţa şi nu i-ar mai găsi. Nu, mai bine să se ţină scai de ei
şi să vadă unde merg; pe întuneric n-aveau să-l dibuie. Tot chibzuind aşa în
sinea lui, ieşi din ascunzătoare, şi, desculţ, se furişă ca o pisică pe urmele
celor doi, lăsându-i să se depărteze atâta cât să nu-i piardă din ochi.
Bandiţii
o luară în sus, pe uliţa de lângă râu, străbătură trei străzi, iar la răspântia
următoare apucară la stânga. De aci, merseră drept înainte, până ajunseră la
cărarea ce suia spre măgura Cardiff. O luară pe cărare. Trecură pe lângă casa
bătrânului Gal, aşezată cam la jumătatea drumului spre culme. Nici nu se
gândiră să se oprească. Suiră înainte. "Aha, gândi Huck, să ştii că
îngroapă comoara în cariera veche de piatră." Dar nici la carieră nu se
opriră. Trecură mai departe, către vârf. Pe cărarea cu tufişuri înalte de sumac
s-au cufundat în umbră şi de aci încolo nu s-au mai văzut. Huck se apropie;
acum putea micşora distanţa, căci cu greu ar fi putut fi zărit. Merse câtva
timp mai repejor, apoi iar încetini pasul, temându-se că prea se apropiase. Mai
merse o bucată, apoi se opri şi ciuli urechea; nimic, nici un zgomot, doar
bătăile inimii lui i se părea că le aude. Un ţipăt de cucuvaie veni de peste
deal, cobind a rău. Paşi nu se mai auzeau deloc. Doamne Dumnezeule, oare totul
fusese în zadar? Cât pe ce să sară în lături ca muşcat de şarpe, când auzi un
bărbat dregându-şi glasul, la un metru de el. Îi zvâcni inima din loc şi i se
puse un nod în gât; îl înghiţi şi se sili să rămână liniştit locului. Tremura
din tot trupul, ca scuturat de friguri şi i se tăiaseră picioarele de se temea
să nu cadă. Ştia unde se află. Ştia că e la cinci paşi de pârleazul care ducea
în curtea văduvei Douglas. "Foarte bine, gândi, n-au decât s-o ascundă
aicea, n-o să fie greu de găsit."
Acum se auzi
încet, foarte încet, glasul lui Joe Indianul:
-
Lua-o-ar dracu', te pomeneşti c-are mosafiri, e
lumină la ora asta!
-
Eu nu văz nici o lumină.
Asta
era vocea străinului, străinul din Casa cu stafii. Lui Huck îi trecu un fior
rece prin inimă. Va să zică asta era “răzbunarea"! Vru s-o ia la fugă.
Apoi îşi aminti că văduva Douglas se purtase de multe ori bine cu el. Şi poate că
ticăloşii ăştia voiau s-o ucidă. Ar fi dorit să aibă curaj să-i dea de veste;
dar ştia bine că nu va îndrăzni; bandiţii ar fi putut să se ia după el şi să-l
prindă. Toate astea şi încă altele îi trecură prin gând în clipa care se scurse
între vorbele străinului şi răspunsul lui Joe Indianul.
-
Nu vezi, că-ţi stă tufişul în faţă. Dă-te mai
aşa, acuma vezi?
-
Da. Se vede că are mosafiri. Mai bine lasă-te
păgubaş.
- Să mă las păgubaş, tocmai acu' când am de gând să
plec de-aci pentru totdeauna?! Să mă las păgubaş, când s-ar putea să nu mai am
niciodată un prilej ca ăsta?! Îţi mai spun o dată şi să-ţi intre bine-n cap
ce-ţi spui: nu-mi pasă de bănetul şi de boarfele ei... N-ai decât să iei tu
tot. Dar bărbatu-su a fost hain cu mine; de multe ori mi-a făcut rău. Mai întâi
de toate, el a fost judecătorul care m-a băgat la gherlă pentru vagabondaj. Şi
nu s-a mulţumit cu atâta. Asta nu-i nici a mia parte din ce mi-a făcut! A pus
să mă bată cu biciul, auzi, să mă bată cu biciul în faţa închisorii, ca pe-un
negru! În faţa târgului întreg care venise să caşte gura! Să mă bată cu biciul,
înţelegi? Mi-a scăpat, a murit înainte să mă pot răzbuna. Da' las' c-o să-mi
plătească ea pentru el!
-
Mă, să n-o omori! Nu fă una ca asta!
-
S-o omor? Cine-a spus că vreau s-o omor? L-aş omorî
pe el, dac-ar fi aici, da' pe ea nu. Când vrei să te răzbuni pe-o femeie n-o
omori, aş - o sluţeşti. Da, îi crapi nările, îi crestezi urechile, ca unei
scroafe!
-
Doamne, da' asta-i...
-
Nu-ţi mai da tu cu părerea, ţine-ţi părerile
pentru tine! O să-ţi prinză mai bine! O leg de pat. Dacă-o sângera din cale
afară şi-o muri, n-o să fie vina mea. Eu unu' ştiu că n-o s-o jelesc. Şi tu,
băiete, să faci bine să m-ajuţi, mi-eşti dator! Şi-apoi de-aia ai venit... s-ar
putea să nu pot să duc singur la capăt treaba asta. Dacă dai înapoi, te omor! Mă-nţelegi?
Şi dacă e vorba să te omor pe tine, o omor şi pe ea,şi-atunci fac prinsoare că
nici dracu' n-o să mai descurce cine-i făptaşul.
-
Bine, dacă trebuie neapărat s-o facem şi
pe-asta—atunci, hai să-i dăm drumu'! Cu cât om termina mai degrabă, cu atât mai
bine! Decât să stau să tremur aici...
-
Acum s-o facem? Când e lume acolo? Ce tot
vorbeşti, mă? Ştii că-ncepi să mă bagi la bănuieli?... Nu, băiatule, o
s-aşteptăm până se sting luminile, nu e nicio grabă.
Huck
presimţi că o să urmeze o tăcere mai înspăimântătoare ca toate vorbele auzite
din gura ucigaşilor. Ţinându-şi răsuflarea, începu să păşească de-a-ndărătelea:
ridică un picior, cu nespusă luare-aminte, şi, după ce se legănă primejdios
când într-o parte, când în cealaltă, gata-gata să se prăvălească, îl înfipse în
pământ cu mare băgare de seamă. Mai făcu un pas îndărăt, cu aceeaşi
luare-aminte şi cu aceleaşi riscuri, apoi încă unul şi încă unul, când o
creangă îi trosni sub picior. Îşi opri răsuflarea, ciuli urechea... Nimic,
tăcere desăvârşită. Răsuflă nespus de uşurat. La adăpostul tufişurilor de
sumac, se întoarse cu faţa la cărare, cu prudenţa cu care manevrează pilotul
virajul unui vapor, apoi păşi înainte, repede, dar cu băgare de seamă. Când
ajunse în dreptul carierei de piatră, se simţi în siguranţă şi o rupse la fugă.
Goni spre vale, până la casa Galului; acolo bătu cu putere în uşă. Nu trecu
mult şi la geam se ivi bătrânul, apoi namilele lui de feciori, doi flăcăi
vânjoşi.
- Ce e tărăboiul ăsta? Cine bate? Ce vrei?
-
Daţi-mi drumu' repede! Vă spui tot.
-
Bine, da' spune întâi cine eşti!
-
Huckleberry Finn. Iute, daţi-mi drumu'!
- Nu mai spune! Huckleberry Finn! Ăsta nu-i un
nume care să deschidă multe uşi, după câte ştiu; dar, haide, daţi-i drumu',
băieţi, să vedem ce vrea.
- Vă rog... vă rog să nu spuneţi niciodată că eu
v-am spus! fură cele dintâi vorbe ale lui Huck, când intră. Vă rog să nu mă
spuneţi—m-ar omorî la sigur. Dar văduva s-a purtat bine cu mine deseori, şi o
să spun, o să vă spun — dar numai dacă făgăduiţi că no să mă daţi niciodată în
vileag.
-
Ei drăcie, ăsta are ceva de spus—se vede cât de
colo! zise bătrânul mirat. Hai băiete, zi, că n-o să te dea în vileag nimeni
dintre noi.
Trei
minute mai târziu, bătrânul şi fiii lui, bine înarmaţi, erau pe culmea dealului
şi intrau pe cărarea cu sumac, ţinând armele în mâini şi păşind tiptil. Huck
nu-i însoţi mai departe. Se ascunse îndărătul unui pietroi mare şi trase cu
urechea. Întâi fu tăcere lungă, înfricoşătoare, apoi izbucniră deodată
detunături de arme şi un strigăt. Huck n-a mai aşteptat alte amănunte.
A sărit
în lături şi a luat-o la goană spre vale, cât îl ţineau picioarele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu