De-ale lui Zoscenko (44)

Dădaca

Zilele astea, la noi la Leningrad, s-a petrecut ceva de-a dreptul revoltător.

Soţii Farforov aveau o dădacă. Au luat-o pentru copil. Singuri nu puteau să-i poarte de grijă copilului şi să-i asigure mîngîierea cuve­nită, pentru că amîndoi erau în producţie.

Serioga Farforov avea serviciu. Şi ea era în slujbă. El cîştiga destul de frumos. Şi ea avea o leafă bunişoară.

Ei bine, în situaţia asta li se naşte un copil.

Care va să zică, li s-a născut un copilaş şi, vezi bine, au trebuit să ia o dădacă. Altfel, desigur, n-ar fi luat.

Mai ales că nici nu erau obişnuiţi să ţină dă­dacă. Boieria asta n-o înţelegeau ei.

  Dar, aşa cum stăteau lucrurile, le convenea mai mult să ţină o dădacă decît să-şi lase madam Farforova slujba şi să iasă din producţie.

Aşa că au angajat o dădacă.

Era nu prea bătrînă, dar nici chiar tînără. Pe scurt, o femeie trecută de ani şi cu o înfăţişare destul de pocită.

Dar dincolo de înfăţişarea asta slută, soţii Farforov au descoperit curînd o inimă bună. Şi nici prin cap nu le-ar fi trecut ce viperă au încăl­zit la sînul lor.

Vezi bine, înadins au angajat ei o femeie urîtă, ca să n-aibă şi ea fericirea ei, ci numai să poarte de grijă plodului.

Au angajat-o pe bază de recomandaţie. Acolo li s-a spus că e o bătrînă urîtă şi care nu bea, şi că-i plac copiii de nici nu-i mai lasă din braţe. Şi măcar că e bătrînă, dar e o bătrînă care e demnă pe deplin să intre în societatea nouă, ne­divizată în clase.

Aşa li s-a spus. Dar ei încă nu-şi făcuseră o părere.

Ei bine, o angajează ei pe dădaca asta şi văd că într-adevăr e aur, nu dădacă. Unde mai pui că a îndrăgit numaidecît copilul. Umblă mereu cu el, nu-l mai lasă din braţe, îl plimbă pînă la căderea nopţii.

Farforovii, oameni cu vederi înaintate, n-a­veau nimic împotrivă. Îşi dădeau seama că aerul şi plimbarea întăresc organismul plodului. Aşa că şi-au zis: „Mă rog, n-are decît să se plimbe. Mai ales că aşa o să-i vedem mai rar mutra”.

Acuma, să vezi ce se întîmplă.

Dimineaţa, părinţii se duc la slujbă. Dădaca ia pruncul şi o sticluţă cu lapte, şi iese la plim­bare pe străzile Leningradului.

Numai că odată se întîmplă să treacă pe stradă cineva din comitetul de locatari, unul Taplin.

Merge omul pe stradă, se gîndeşte poate la ale sale şi, deodată, ce-i văd ochii? În colţ stă o cetăţeancă destul de jerpelită. Cu un copil în braţe. Şi aşa, cu copilul în braţe, cere de po­mană.

Semion Mihailovici Taplin n-avea de gînd să-i dea nimic, s-a uitat şi el aşa. Se vede că persoana i se pare cunoscută: păi sigur — dădaca cu copi­lul soţilor Farforov!

S. M. Taplin din comitetul de locatari nu i-a zis nimic şi nici nu i-a dat ceva, ci numai s-a în­tors şi a luat-o înapoi spre casă.

Numai el ştie cîte a îndurat pînă seara, dar seara i-a spus lui Farforov în persoană:

— Sînt peste măsură de mirat, stimate tova­răşe, dar — zice — ori dumneavoastră nu-i daţi simbrie slujnicei, ori eu nu pot pricepe ce-i cu ea. Te previn însă că dacă dumneata o trimiţi înadins să cerşească cu copilul în braţe, înseamnă — zice — că eşti o pătură străină în casa noastră proletară.

La care Farforov zice:

— Pardon, despre ce e vorba?

Atuncea persoana din comitetul de locatari îi spune ce-a văzut şi cît l-a afectat vederea unui asemenea spectacol.

Apoi urmează tot felul de scene, cu ţipete şi cu lacrimi. Şi totul se lămureşte.

După aia, Farforov o cheamă pe dădacă şi-i spune aşa:

— Păi se poate una ca asta? Ce, ţi-ai ieşit din minţi? Ori nu mai ştii pe ce lume trăieşti?

Dădaca zice:

— Nu-i nici un bai dacă stau şi eu aşa, ori dacă oamenii milostivi îmi vîră singuri bani în mînă. Nu pot, zău, să înţeleg de ce vă supăraţi. Copilul n-are nimic de suferit. Ba poate că-l şi distrează să vadă atîţia oameni foindu-se prin faţa lui.

— Da — zice Farforov — dar eu nu vreau să sădesc în copilul meu astfel de concepţii de la o vîrstă fragedă. Eu unul nu-ţi permit să proce­dezi în felul acesta. Cu atît mai mult cu cît noi te plătim bine, ai de toate, eşti sătulă şi încăl­ţată.

La care dădaca zice:

— Da, dar aş vrea să mai cîştig şi eu ceva în plus.

Madam Farforova intervine, strîngîndu-şi co­pilul la piept.

— Pe noi purtarea asta ne jigneşte în cel mai înalt grad. De aceea noi te dăm afară din slujbă.

— Iar eu — zice Taplin — ca membru în co­mitetul de locatari, spun că aveţi perfectă dreptate s-o daţi afară pe dădaca asta ticăloasă, întrucît nu dumneavoastră, ci ea e o pătură străină în casa noastră proletară.

Bătrîna zice:

— Aş, că m-am şi speriat! Acuma nu prea se găsesc dădace, aşa că mă angajez imediat la altci­neva. Cu plodul vostru abia dacă ciupeam şi eu vreo trei ruble, şi pentru asta — atîta scandal! Uite că plec singură, pentru că sunteţi nişte tică­loşi fără suflet, nu stăpîni adevăraţi!

La auzul acestor cuvinte, Farforov, furios, a ţipat la ea şi chiar era gata să-i zgîlţîie puţin bătrîneţele, dar Taplin nu l-a lăsat, ba chiar a rostit în legătură cu asta o scurtă cuvîntare. Taplin le-a vorbit aşa soţilor Farforov:

— Uitaţi-vă la dădaca asta a dumneavoastră. Ea e adînc împlîntată cu toate rădăcinile în trecutul îndepărtat, în care făceau casă bună stăpînii cu robii. Ea s-a obişnuit cu viaţa aceea şi nu vede nimica de ruşine în calicie şi în cerşeală. Tocmai de aceea s-a şi pretat la o asemenea tică­loşie, care a stîrnit revolta dumneavoastră. Totuşi, să n-o atingeţi fiziceşte, ci numai s-o daţi afară din slujbă.

Soţii Farforov aşa au şi făcut — au izgonit-o în chip ruşinos pe dădacă.

   Dădaca a plecat şi n-a luat nicio recomandaţie, şi nu se ştie unde s-a angajat. Probabil însă că iar îngrijeşte de vreun prunc, şi cu ajutorul lui cîştigă destul de frumuşel.