Doua povesti scurte si incredibile ale lui Lev Tolstoi

VULTURUL                  

Un vultur şi-a clădit cuibul în vârful unui arbore înalt, departe de mare. Aici şi-a scos puii.

Intr-un rând, vulturul se întorcea în zbor, spre cuib, cu un peşte mare în gheare.

Jos, la rădăcina copacului, lucrau mai mulţi oameni. Cum au văzut peştele, au înconjurat copacul şi au prins a striga şi a arunca în vultur cu pietre.

Vulturul a scăpat peştele din gheare, iar oamenii l-au ridicat de jos şi au plecat.

Pasărea s-a aşezat pe marginea cuibului, iar puişorii au ridicat capetele şi au început să piuie: îi cereau de mâncare.

Vulturul era ostenit şi nu putea zbura din nou până la mare; s-a vârât în cuib, şi-a întins aripile peste vulturaşi, i-a mângâiat şi le-a netezit penele, rugându-i parcă să mai aştepte puţin. Insă cu cât îi mângâia mai mult, cu atât ei ţipau mai tare. Atunci, vulturul a zburat de lângă ei şi s-a aşezat pe creanga cea mai de sus a copacului.

Vulturaşii au început să ţipe şi să piuie şi mai jalnic.

Scotând şi el un strigăt puternic, vulturul şi-a întins aripile cu greu şi şi-a luat zborul către mare.

S-a întors târziu, seara; zbura încet şi aproape de pământ. In gheare ţinea din nou un peşte mare.

Când a ajuns lângă copac s-a uitat în jur dacă nu sunt iar oameni prin preajmă şi, strângându-şi repede aripile, s-a aşezat pe marginea cuibului.

Vulturaşii şi-au ridicat capetele, şi-au căscat ciocurile, iar vulturul a sfâşiat peştele şi i-a hrănit pe rând.

LEBEDELE

Zburau lebedele în stol, din ţinuturile îngheţate spre tările calde. Zburau peste mare. O zi şi o noapte au zburat pe deasupra apei şi încă o zi şi o noapte, fără să se odihnească. Pe cer era lună plină şi lebedele vedeau apa albăstruie licărind jos, departe. Toate se istoviseră bătând din aripi, însă nu se opreau ci zburau înainte. In frunte zburau cele bătrâne şi voinice, în urmă cele tinere şi mai plăpânde. La urmă zbura cea mai tânără. Puterile îi slăbiseră. Nu putea să zboare mai departe. Mai dădu odată din aripi şi, cu aripile desfăcute, se lăsă în jos. Cobora tot mai aproape de apă, tot mai aproape, iar tovarăşele ei se vedeau tot mai departe, ca nişte fulgi albi în lumina lunii. Strângându-şi aripile, lebăda se lăsă pe apă. Marea unduia sub ea, legănând-o. Stolul de lebede abia se mai zărea, ca o dungă albă pe cerul limpede şi abia li se mai auzea freamătul aripilor în liniştea depărtării...

Când nu se mai văzu nimic, lebăda îşi plecă uşor capul pe spate şi închise ochii. Stătea nemişcată; numai marea, săltând şi coborând valurile mari, o legăna uşor. Inainte de luminatul zorilor, un vântuleţ uşor începu să mişte faţa mării. Apa stropi pieptul alb al lebedei; atunci, ea deschise ochii. In răsărit, se înflăcărau zorile; luna şi stelele păliseră. Lebăda răsuflă adânc, îşi întinse gâtul, desfăcu aripile şi, bătând de câteva ori cu ele apa, începu să zboare. Se înălţă din ce în ce mai sus şi, când marea rămase departe în urmă, zbură înainte, înspre ţinuturile calde.

Zbura singură, peste apele tainice, într-acolo unde zburaseră şi tovarăşele ei.

Alte povesti ale lui Tolstoi