Imi cer scuze

Toata ziua - buna ziua, aud diverse persoane folosind expresia "a-ti cere scuze". Pur si simplu, aceasta alcatuire este o dobitocie imensa. Scuzele, dupa cum poate afla oricine doar consultand un dictionar, sunt niste explicatii, niste justificari pentru o eroare pe care o savarseste cineva. Mai precis: eu gresesc fata de tine, realizez ce am facut si vin cu explicatii. Carevasazica, scuzele nu se cer, ci se prezinta. Eu iti prezint tie explicatii, adica scuze. Corect este: "te rog sa accepti scuzele mele", sau "am venit sa-ti prezint scuzele mele".  

In loc de asta, tot romanul zice "imi cer scuze, am gresit". Inca de pe cand eram elev auzeam expresia asta imbecila, chiar din gura profesorilor. Faceam cate una lata, eram prins si diriginta striga la mine: "te rog sa-ti ceri scuze in fata clasei!" Cum adica sa-mi cer scuze? Am niste scuze si mi le cer mie insumi? Daca zic "vreau sa-ti dau un ghiont", inseamna ca eu vreau sa iti dau tie. Daca zic "vreau sa-i dau un ghiont", inseamna ca eu vreau sa-i dau lui (ei). Dar daca zic "vreau sa-mi dau un ghiont", asta inseamna ca vreau sa-mi dau mie. Tot asa si cand zic "imi cer scuze", inseamna ca cer de la mine, ceea ce e total imbecil.

De fapt, lucrul asta devine destul de limpede daca ne gandim la raspunsul pe care il dau unii, cateodata, cand cineva "isi cere scuze(grrr)": "se accepta". Trec peste faptul ca respectivii vorbesc despre ei insisi la un mod impersonal, eteric, nu spun "le accept" ci "se accepta" - trec, asadar, peste asta, pentru a observa ca nu poti accepta ceva daca nu ti se ofera acel ceva. Daca eu nu iti prezint scuze, nu poti sa spui ca le accepti. Ori, cand eu zic "imi cer scuze", omul fata de care fac asta ar putea sa zica "cere-ti-le pana imbatranesti". 

Din pacate, exprimarea asta imbecila va dainui. A intrat atat de adanc in limba, incat apare si in unele dictionare. Practic nu mai ai ce face, daca te exprimi corect risti sa rada lumea de tine, asa cu i s-a intamplat unui domn din Bucuresti, pe vremea cand eram eu student.

Pe atunci, transportul in comun era o problema uriasa. Autobuzele, tramvaiele si toate celelalte mergeau mai mereu cu oameni pe scara. Inauntru era un infern, oamenii stateau inghesuiti in asemenea hal incat nici mainile nu le mai puteau misca uneori. Cand cineva avea de gand sa coboare, trebuia sa se lupte pentru asta. De indata ce autobuzul pleca dintr-o statie, omul respectiv incepea sa se precipite, se foia, isi dregea glasul, respira adanc, se misca in fel si chip, apoi incepea sa intrebe, om cu om: "coborati la prima?" Cand primea raspunsul "da", statea linistit, pentru ca tot ce avea de facut era sa se tina dupa cel care urma sa coboare si el. Daca, insa, i se spunea "nu", atunci urma un fel de rocada. Cei doi se tarau unul pe langa celalalt, sporind si mai mult presiunea asupra celorlalti calatori si reuseau cumva sa-si schimbe locurile. Apoi totul se repeta cu urmatorul calator. Ei bine, acest "coborati la prima?" nu era de ajuns uneori, asa ca se trezea cate unul intreband "coborati la a doua?" - asta in cazul unor statii mai scurte.
Intr-o zi, un domn cu figura de filosof de care stateam lipit cu burta, l-a intrebat, ignorandu-ma, pe tipul din spatele meu, care se afla mai aproape de usa: "veti cobori la prima?" Sigur ca acel domn se exprimase corect, era vorba de o chestionare asupra unei actiuni viitoare. Dar cat de fortat a parut! Unii au pufnit in ras, altii au incercat sa se intoarca pentru a-l vedea pe cel care pusese intrebarea.

Probabil ca daca azi s-ar circula in conditiile din vremea lui Ceausescu, s-ar gasi cate unul (poate as fi chiar eu acela) care sa-si intrebe vecinul: "va rog sa acceptati scuzele mele pentru faptul ca va deranjez, dar vreau sa va intreb: veti cobori la prima?"