O poveste a lui Italo Calvino

Totul într-un punct.

Pornind de la calculele lui Edwin P. Hubble referitoare la viteza de îndepărtare a galaxiilor, se poate stabili momentul în care, înainte de începerea expansiunii ei în spaţiu, întreaga materie a universului era concentrată într-un singur punct.

- Bineînţeles că stăteam cu toţii acolo, - zise bătrânul Qfwfq. Unde să stăm în altă parte? Că ar putea exista spaţiu, nimeni nu bănuia. Nici timp; şi, la urma urmelor, ce să facem cu timpul acolo, înghesuiţi ca sardelele cum şedeam?

Am zis ,,înghesuiţi ca sardelele" aşa, ca să folosesc o imagine literară, de fapt n-aveam loc nici măcar să ne înghesuim. Fiecare punct al fiecăruia dintre noi coincidea cu fiecare punct al fiecăruia dintre ceilalţi într-un punct unic care era acela în care stăteam cu toţii. De altfel, nici nu ne prea stingheream, atâta doar că firile nu ni se potriveau cine ştie ce. Pentru că, ce poate fi mai plictisitor, atunci când n-ai spaţiu, decât să tot dai cu nasul de un antipatic ca domnul Pbert Pberd?

Câţi eram? Ei bine, de asta nu mi-am putut da seama nici măcar cu aproximaţie. Ca să te poţi număra, trebuie să te depărtezi cât de cât unul de altul, pe când noi stăteam cu toţii în acelaşi punct. Deşi poate părea ciudat, această situaţie nu era de natură să ne facă prea sociabili; ştiu, de exemplu, că în alte epoci vecinii mai merg unii pe la alţii; acolo, însă, din cauză că eram vecini cu toţii, nu ne spuneam nici măcar bună ziua sau bună seara.

Fiecare avea relaţii doar cu un număr restrâns de cunoştinţe. Eu îmi aduc aminte mai ales de doamna Ph(i)Nko, de prietenul ei De XuaeauX, de o familie de imigranţi, anume familia Z'zu şi de domnul Pbert Pberd de care am mai pomenit. Mai era şi o femeie de serviciu - ,,responsabilă cu întreţinerea" i se spunea - una singură pentru tot universul, dat fiind spaţiul atât de mic. Adevărul e că nu avea nimic de făcut cât e ziua de lungă, nici măcar să şteargă praful (evident, într-un punct nu poate intra nici măcar un grăunte de praf) şi atunci nu mai contenea cu bârfa şi cu văicărelile.

De n-am fi fost decât noi, cei de care am vorbit, şi tot eram prea mulţi; unde mai pui că trebuia să ţinem acolo îngrămădite şi diverse lucruri: tot materialul din care urma să se creeze universul, demontat şi concentrat, de nu puteai deosebi ce urma să facă parte din astronomie (ca nebuloasa Andromedei) de ceea ce era destinat geografiei (ca Vosgii de exemplu) sau chimiei (ca anumiţi izotopi ai beriliului). In plus, te tot impiedicai de boarfele familiei Z’zu, hamace, saltele, coşuri; dacă nu erai atent, cei din familia Z’zu, sub pretextul că sunt numeroşi, se purtau ca şi cum ar fi fost singuri pe lume; au avut chiar pretenţia să agaţe nişte sfori prin punct că să-şi întindă rufăria.

Dar şi ceilalţi erau oarecum vinovaţi faţă de familia Z’zu, de n-ar fi fost decât denumirea de ,,imigranţi", intemeiată pe pretenţia că toţi se aflau acolo dinainte, în timp ce familia Z’zu ar fi venit mai târziu. Că prejudecata aceasta era totalmente lipsită de temei mi se pare a fi evidenţa însăşi, dacă ne gândim că nu exista nici un înainte, nici un mai târziu, şi nici vreun altundeva de unde s-ar fi putut emigra; dar se găseau unii care să susţină că noţiunea de “emigrant” poate fi luată şi în sine, adică independent de spaţiu şi de timp.

Mentalitatea noastră de atunci, să fim drepţi, era îngustă, meschină chiar. Vina o purta mediul în care ne formasem. O mentalitate care ne-a rămas în fond tuturora şi, atenţie, care iese la iveală chiar şi astăzi, ori de câte ori, din întâmplare, doi dintre noi se întâlnesc - într-o staţie de autobuz, la cinema, la câte un congres internaţional al dentiştilor - şi încep să depene amintiri din vremurile de atunci. Ne salutăm - uneori mă recunoaşte câte cineva, alteori îl recunosc eu - şi începem să vorbim de unul sau de altul (chiar dacă fiecare îşi aduce aminte numai de o parte din cei de care celălalt povesteşte) şi astfel o luăm de la capăt cu certurile de odinioară, cu răutăţile şi bârfele. Dar asta, până nu vine vorba de doamna Ph(i)Nko - căci toate discuţiile sfârşesc aici - atunci lăsăm deoparte meschinăria şi ne simţim copleşiţi de o emoţie fericită şi generoasă. Doamna Ph(i)Nko, singura pe care nici unul dintre noi n-a uitat-o şi pe care fiecare o regretă. Unde o fi acum? De mult am încetat s-o mai caut; pe doamna Ph(i)Nko, cu sânii ei, cu şoldurile ei, cu capotul ei portocaliu, n-o s-o mai întâlnim niciodată, nici în acest sistem de galaxii, nici în altul.

Să fie limpede, pe mine nu m-a convins niciodată teoria că universul, după ce va fi ajuns la un grad maxim de rarefiere, se va condensa din nou şi că deci va trebui să ne întâlnim din nou în acel punct, ca s-o luăm iarăşi de la capăt. Şi totuşi, mulţi dintre noi sunt convinşi că aşa se va întâmpla şi continuă să facă planuri pentru când vom fi din nou cu toţii acolo. Luna trecută, intru în cafeneaua din colţ şi pe cine văd? Pe domnul Pbert Pberd:

- Ce mai faceţi? Cum de aţi ajuns aici?

Aflu că are o reprezentanţă de materiale plastice, la Pavia. Era neschimbat, cu dintele acela de viplă şi cu bretelele înflorate.

- Când ne vom întoarce acolo - îmi spune el, în şoaptă - trebuie să fim atenţi ca de data asta câţiva să rămână pe dinafară... Cred că ai înţeles: familia aia Z’zu...

Aş fi dorit să-i răspund că această frază am auzit-o de la mulţi dintre noi, care adăugau: ,,Cred că ai înţeles... domnul Pbert Pberd..."

Ca să nu cad în ispită, mă grăbii să spun :

- Şi crezi că pe doamna Ph(i)Nko o vom regăsi?

- Ah, da... Pe ea da... făcu el, înroşindu-se.

Pentru noi toţi speranţa de a ne întoarce în punct înseamnă mai ales să fim din nou cu doamna Ph(i)Nko. (Chiar şi pentru mine, care nu cred în teoria asta). Şi cum se întâmplă mereu, am început, în cafeneaua aceea, s-o evocăm pe ea, emoţionaţi, şi chiar scârboşenia domnului Pbert Pberd pălea în faţa acestei amintiri.

Marea artă a doamnei Ph(i)Nko este că nu a provocat niciodată gelozii între noi. Şi nici măcar bârfe. Că se culca cu prietenul ei, domnul De XuaeauX, era lucru notoriu. Dar într-un punct, dacă există un pat, apoi acel pat ocupă tot punctul, deci nu se punea problema că se ducea să se culce ci că era în pat, pentru că oricine se află în punct e în acelaşi timp şi în pat. Prin urmare, era inevitabil ca ea să fie în pat şi cu fiecare dintre noi. Dacă ar fi fost altcineva, cine ştie câte nu s-ar fi vorbit pe la spate. Femeia de serviciu era prima care să dea drumul la clevetiri, iar ceilalţi nu se sfiau s-o imite. Despre familia Z’zu, de exemplu, ce lucruri îngrozitoare auzeam: nu se dădeau în lături de la cele mai mârşave insinuări despre tată fiice fraţi surori mamă mătuşi. În schimb, cu doamna Ph(i)Nko era altceva: fericirea pe care mi-o dădea ea era în acelaşi timp aceea de a mă ascunde eu punctiform în ea, cât şi cea de a o proteja pe ea punctiformă în mine, era o contemplare vicioasă (dată fiind promiscuitatea convergenţei punctiforme a tuturor în ea) şi în acelaşi timp castă (dată fiind impenetrabilitatea ei punctiformă). Pe scurt, ce puteam cere mai mult ?

Şi acest lucru, aşa cum era adevărat pentru mine, era la fel de adevărat şi pentru fiecare dintre noi. Şi pentru ea: stăpânea şi era stăpânită cu o bucurie egală, şi ne primea şi ne iubea şi ne găzduia pe toţi la fel.

Ne simţeam atât de bine cu toţii împreună, atât de bine, încât trebuia să se întâmple ceva extraordinar. A fost de ajuns ca ea să spună la un moment dat: ,,Băieţi, dacă aş avea puţin spaţiu, ce tăiţei grozavi v-aş mai face !" şi în clipa aceea, toţi ne-am gândit la spaţiul pe care l-ar fi ocupat braţele ei rotunde mişcându-se înainte şi înapoi cu făcăleţul peste foaia de cocă, la pieptul ei aplecat peste grămada imensă de făină şi ouă ce ocupa toată lărgimea scândurii în timp ce braţele ei frământau, frământau într-una, albe şi unse cu ulei până peste coate; ne-am gândit la spaţiul pe care l-ar fi ocupat făina, la grâul din care s-ar fi făcut făina, la ogoarele pentru cultivarea grâului, la munţii din care coboară râurile pentru a iriga ogoarele, la păşunile pentru turmele de viţei din a căror carne s-ar fi făcut sosul, la spaţiul necesar pentru ca razele soarelui să coacă grâul; la spaţiul necesar pentru că Soarele să se condenseze din norii de gaze stelare şi să ardă; la mulţimea de stele şi de galaxii şi de nebuloase galactice în mişcare prin spaţiul de care ar fi fost nevoie pentru a ţine suspendată fiecare galaxie, fiecare nebuloasă, fiecare soare, fiecare planetă; şi chiar în timp ce ne gândeam la asta, spaţiul se şi forma fără a mai putea fi oprit; în timp ce doamna Ph(i)Nko pronunţa cuvintele: ,,...ce tăiţei, măi băieţi!" - punctul care o conţinea pe ea şi pe noi toţi se dilata într-un fascicol de distanţe de ani-lumină şi secole-lumină şi miliarde de milenii-lumină, iar noi eram aruncaţi în cele patru colţuri ale universului (domnul Pbert Pberd până la Pavia), iar ea era descompusă în nu ştiu ce fel de energie-lumină-caldură, ea, doamna Ph(i)Nko, cea care în mijlocul lumii noastre meschine şi închise a fost capabilă de un elan generos, de primul: ,,Băieţi, ce mai tăiţei v-aş da să mâncaţi", un adevărat elan de dragoste universală, dând naştere în acelaşi timp noţiunii de spaţiu şi spaţiului propriu-zis, şi timpului, şi gravitaţiei universale şi universului care gravitează, făcând posibili miliarde de miliarde de sori, şi de planete, şi de câmpuri de grâu şi de doamne Ph(i)Nko risipite pe continentele planetelor şi frământând aluatul cu braţele pline de ulei şi de făină, ea, cea care din clipa aceea era pierdută, şi căreia noi îi duceam dorul.