O poveste a lui Emil Garleanu

O rază

S-a desprins raza din ghemul ei de aur si-a rătăcit prin senin. Si-n întâia zi, tremurătoare, căută pe ce să se oprească.

Într-o poiană, din mijlocul unei păduri, găsi urma copitei unui cerb plină, ochi, de apa ploilor. Vroi să se strecoare în unda rece dar, în clipa aceea, un biet lup, slab de i se vedeau coastele, dădu buzna dintr-un desis, se repezi, sorbi apa, turbură ce mai ramase, apoi se prăbusi în cealaltă margine a pădurii după o căprioară care tocmai trecea.

Raza călători mai departe.

            Munti, dealuri, văi: ai ce cutreiera în lume când te-ai asternut la drum.

Pe-un câmp, o grămadă de oameni prăfuiti, osteniti, adusi de sale, merg laolaltă. Pe umeri de-abia îsi duc pustile cu spăngile ascutite. Raza îi urmăreste; ar vrea să se înfăsoare ca o sârmă de aur împrejurul spăngii călătorului celui mai obosit, rămas în urmă. Dar, deodată, un sunet de goarnă răzbate până în adâncuri. Călătorii se opresc, îsi îndreaptă trupurile, privesc iscoditori si crunti înainte, scot pustile, si într-o clipă, dimpotriva lor alti oameni se arată. O clipire: dusmanii se aruncă unii spre altii, pustile răzbubuie, spăngile se-nrosesc în piepturi. Călătorul obosit din urmă, însetat adineoare poate ca si lupul din pădure, acum e si el o fiară. Pe luciul de otel al pustii lui se prelinge sângele.

Înfiorată, raza călătoreste mai departe. Când vrei să rătăcesti ai unde. Asa raza ajunge deasupra unui târg.

Într-o casă mare, bogată, într-un salon, o multime de femei si de bărbati sorb ceaiul aromat. Râs, vorbă; si-un vals molatec se desprinde de pe clapele pianului, sub degetele subtiri si albe ale cântăretei.

Ce mâni frumoase! Iar la degetul cel mic o piatră pretioasă, un diamant, parcă atrăgea raza; din înalt ea se scoboară, si-n clipa aceea degetul fetei pare că fulgeră de focuri. Uimită, mândră, cântăreata se opreste, frânge cântecul si se uită cu îngâmfare împrejur:

– Uitati-vă la diamantul meu, zice celor din odaie. Dar raza se furisează, si ochii tuturor privesc răutăciosi.

Mai departe. Un colt curat, senin si linistit nu e pe lumea aceasta?

Într-alt târg, într-o mahala sarăcăcioasă, la o colibă. Fereastra mică e deschisă; lângă fereastră, mama, cu fata suptă de neodihnă, îsi leagănă copilasul bolnav pe genunchi. Micutul stă cu ochisorii verzi deschisi, pieptul mai nu i se ridică, buzele albe nu se pot misca. Se gândeste mama: câte necazuri, câte nădejdi, si acum! Si cum gândea astfel, o lacrimă, curată ca un mărgăritar, îi izvorăste în ochi mamei si i se anină de geană. Si-atunci raza pribeagă se topi în lacrimă si-o polei.

Iar copilasul, care de mult nu se mai înviorase, o zări; întinse mânusita spre obrazul mamei si zâmbi usor.