Dino Buzzati - Povestioare de seara

Aniversare

Astăzi, 16 octombrie, împlinesc cincizeci şi opt de ani. E un lucru înspăimântător. Şi voi veţi simţi asta într-o zi.

În sine, ar fi o aniversare ca oricare alta, sau, în cel mai rău caz, poate, ceva mai apăsătoare decât celelalte din pricina numărului. Asta însă dacă tatăl meu n-ar fi murit chiar la cincizeci şi opt de ani. Şi confruntarea este inevitabilă.

Instinctiv fac comparaţii de felul acesta când vizitez marile muzee. Şi-mi produc o vagă indispoziţie. Jos, pe rama tabloului, vezi de exemplu că scrie: Raffaello Sanzio, 1483-1520. Atunci fac calculul şi mă gândesc.
Raffael a trăit numai treizeci şi şapte de ani, la vârsta mea ar fi mort de douăzeci şi unu de ani. Sau: Michelangelo Amerighi zis Caravaggio, 1569-1609. Doar patruzeci de ani de viaţă. Eu m-am bucurat de optsprezece ani mai mult. Vincent Van Gogh, 1853-1890. Treizeci şi şapte de ani, ca şi Raffael. Amedeo Modigliani, 1884-1920, numai treizeci şi şase de ani. Dacă aş fi fost în locul lui, aş fi fost cadavru de douăzeci şi doi de ani.

N-au pierdut timpul, domnii aceia, s-au născut, au crescut, au plecat repede pentru totdeauna. Le-a fost de ajuns puţină vreme pentru a cuceri gloria nemuritoare. Şi eu ce am făcut cu viaţa mea? Nimic care să-mi permită comparaţia cu geniile acelea. Dar ce am izbutit totuşi să realizez? Faţă de unul dintre ei am avut un avantaj de douăzeci de ani, faţă de alţii de zece, de cincisprezece. Şi stau frumuşel aici cu mâinile-n sân, mă uit în jur, aştept, ca şi când partea cea mai bună de-abia de acum încolo ar trebui să înceapă, şi n-ar fi nici o grabă.

Din momentul acesta încerc senzaţia prăbuşirii, remuşcarea timpului irosit, ameţeala golului şi a vanităţii.

Amar şi descurajant este jocul acesta cu anii în sălile marilor muzee. Totuşi e vorba în genere de personaje antice sau legendare, de fapt străine de mine. Mult mai puternică şi tulbu­rătoare este confruntarea cu propriul meu tată.

Când a murit tata eu eram încă un băieţaş şi abia mi-l amintesc. Poate din pricina bărbii, care-l îmbătrânea în mod evident cu vreo zece ani, îmi părea un om tare bătrân, prototipul bătrâneţii, mi se părea că trăise până atunci o viaţă foarte lungă, iar gândul că într-o zi aş fi putut ajunge la o vârstă ca a lui era cu totul neverosimil.

Şi în schimb iată-mă acum la nemaipomenita culme care altădată îmi părea o poveste şi care acum, odată ajunsă, îmi suscită sentimente contrarii. Aş dori, mărturisesc, să mai trăiesc o eternitate, dar pretenţia de-a trăi mai mult decât tatăl meu îmi apare instinctiv aproape ilicită, o lipsă de respect, o abuzivă aviditate. Cu atât mai rău pentru mine dacă într-atâta întindere de timp am realizat atât de puţin. În concluzie, tot timpul ce-mi mai rămâne în faţă este un surplus, un nemeritat privilegiu.

În acelaşi timp recunosc, totuşi, la mine, o antitetică atitudine sufletească. O să râdeţi, dar de când aveam treizeci de ani şi până acum nu constat nicio apreciabilă diferenţă, modul meu de viaţă nu s-a schimbat. Există fără îndoială o diminuare a cantităţii totale de energie pe care pot s-o cheltuiesc, dar disponibilitatea calitativă a rămas aceeaşi. Mă explic: azi abia reuşesc să lucrez patru ore neîntrerupt pe când altădată trăgeam opt ore în şir fără efort. Dar lucrez în acelaşi fel. Altădată făceam zilnic cu schiurile şapte-opt ore coborâri de pe Platoul Roşu, astăzi mă mulţumesc cu trei. Dar schiez în acelaşi fel, ba probabil chiar mai bine. Am deci absurda şi chiar scandaloasa senzaţie că nu am trecut de la o categorie la alta, că tinereţea n-a trecut încă.

Chiar dacă oglinda, data naşterii, felul cum mă consideră aproapele meu sunt, o ştiu prea bine, tot atâtea dezminţiri energice.

Aşa că, purtat de curentul orelor, astăzi 16 octombrie 1964, oscilez între resemnata constatare că, măcar teoretic, rândul meu s-a terminat, şi încrederea într-un îndelungat viitor, iluzia, speranţa, teribila speranţă!

Cioara

Marele industriaş decădea, se simţea obosit şi dezamăgit. Se retrase în vila sa de la ţară, unul câte unul prietenii îl părăsiră. Stând în grădină, îşi petrecea zilele privind şi ascultând ciorile care îşi aveau cuibul în copacii din jur, aşa că începu să le înţeleagă graiul, începu să stea de vorbă ce ele. În fiecare zi sta de vorbă cu ciorile ore în şir. Servitorii, plictisiţi şi prost plătiţi, plecară de la el. Într-o dimineaţă, marele industriaş se pomeni transformat în cioară. Îi puseră la dispoziţie drept locuinţă un cuib vechi şi prăpădit, dar cum el nu era capabil să-1 repare dată fiind vârsta şi lipsa lui de experienţă, celelalte ciori se păzeau cu străşnicie să-i dea vreun ajutor. Cuibul era pe ramurile unui copac aflat în apropierea autostrăzii. Şi-n cuib bătea ploaia. Noaptea, ud şi îngheţat, cu aripile tremurânde, marele industriaş vedea trecând limuzine enorme având la bord pe colegii săi de altădată care se întorceau de la Torino în compania unor secretare superbe, după ce puseseră la cale afaceri uriaşe.

Casa

Când vei intra în casă, ceilalţi chiriaşi te vor primi cu bucurie. Toţi sunt oameni buni şi simpatici. Te vor iubi tare mult. Ghilarduzzi, de pildă, ce băiat drăguţ. Şi familia Fossadoca, el şi ea, nu sunt nişte oameni minunaţi? Te vei împrieteni şi cu doctorul Polpar, şi cu domnişoara Mastoma, care dă lecţii de pian, cu ceasornicarul Latrani, câte un pic chiar cu toţi. Şi te vei simţi bine, ca în familie, apărat împotriva insidiilor vieţii de o splendidă platoşă de sentimente.

Numai că într-o zi vei auzi, de după uşă, un şuşotit. Vei apropia urechea: Ceramini, dentistul şi doamna Jugeri de la etajul trei râd cam în silă.

—   Cum? Dumneavoastră nu ştiţi? îţi vor spune. N-aţi auzit nimic despre familia Fossadoca?

—   De ce? Ce s-a întâmplat?

—   Păi s-a întâmplat că, îţi vor spune la ureche, s-a întâmplat că bz bz bz bz bz... Nu găsiţi că e scandalos?

A doua zi te va opri domnişoara Mastorna.

—  Cum ? N-aţi auzit? Latrani...

—  Ce i s-a întâmplat?

—  Ştiţi, i-adevărat că n-am văzut eu cu ochii mei, dar toţi spun că bz bz bz bz bz...

Şi a doua zi Latrani îţi va povesti nişte lucruri oribile despre domnişoara Mastorna, iar domnişoara Mastorna despre doctorul Polpar şi doctorul Polpar despre doamna Jugeri şi aşa mai departe într-o urzeală fără sfârşit.

Până când îţi vei da seama că acelaşi lucru se petrece şi în privinţa ta. Va spune deci doamna Fossadoca:

—  Fiţi atent cum vorbiţi cu Latrani. În locul dumneavoastră n-aş avea încredere. Ştiţi ce spune despre dumneavoastră?

—  Ce spune?

—  Spune că dumneavoastră bz bz bz bz bz...

Apoi îl întâlneşti pe ceasornicarul Latrani.

—  Dacă aţi şti, îţi va spune, ce draci îmi vin când aud vorbindu-se despre dumneavoastră cum l-am auzit ieri pe Ghilarduzzi...

—  De ce? Ce spunea?

—  Spunea că dumneavoastră bz bz bz bz bz...

Şi apoi afli că şi domna Jiigeri, şi Polpar, şi doamna Fossadoca, toţi bunii prieteni, de cum te întorci şi pleci se pun să clevetească. Până la urmă îţi vei da seama că şi prietenii tăi cei mai buni, unii mai mult, alţii mai puţin, sunt nişte mici ticăloşi, şi dacă ţi se întâmplă vreo neplăcere, se bucură. Păcatul originar, în clocotul său cel mai luxuriant, cu toate că au fost botezaţi.

Dar tu trebuie să te ţii tare, pentru Dumnezeu. Va fi neno­rocire, mare nenorocire dacă te laşi prins, dacă răspunzi cu aceeaşi monedă. Acesta va fi momentul potrivit să verifici dacă-ţi mai aminteşti câte ceva din filozofia antică. Tu trebuie să răspunzi cu toleranţă şi bunătate; sunt unicele remedii (dacă izbuteşti). Şi cine ştie dacă până la urmă scumpii tăi prieteni...

Câinele

Pe bulevardul Piave, în după-amiaza târzie, un câine boxer merge încet înaintea stăpânului bătrân care stă de vorbă cu un tânăr. Dar câinele se opreşte mereu şi priveşte în sus. Priveşte copacii? Priveşte, priveşte. Nu, nu priveşte copacii. Iată. Coroana copacilor s-a sfârşit şi el priveşte tot mai sus. Cerul? Dar stăpânul e în spate şi el o porneşte iar la drum, încet.

Ghicitoarea

Condamnatul la moarte fu întrebat care este ultima sa dorinţă.

—  Aş vrea să fiu dus la o ghicitoare, răspunse.

—  Care ghicitoare?

—  Amelia, zise, ghicitoarea regelui.

Amelia era de fapt cea mai bună ghicitoare şi regele avea atâta încredere în ea că nu lua niciodată vreo hotărâre fără ca mai înainte să-i ceară sfatul.

Condamnatul la moarte fu deci condus la ghicitoare, care nu ştia nimic despre el. Femeia îi examină palma stângă şi, zâmbind, îi spuse:

—   Eşti plin de noroc, băiete, vei trăi până la adânci bătrâneţe.

—   Mi-e de ajuns, spuse condamnatul, şi ceru să fie dus înapoi la închisoare.

Vestea despre această întâmplare se răspândi numaidecât, şi lumea râse din toată inima. Dar a doua zi dimineaţă, când omul fu dus la butuc, călăul, ridicând securea să-i dea lovitura, ezită, apoi izbucni în plâns.

—   Nu, nu! strigă el. Nu pot! Gândiţi-vă ce-ar spune maiestatea-sa dacă ar şti. Mi-e cu neputinţă! Şi azvârli fierul ucigător.