Inutilitate

Mi s-a luat!

Nu mai am niciun chef sa scriu pe blog. Mi se pare o inutilitate perfecta, mai ales cand vine vorba de urcat literatura. Nu am niciun fel de feedback, nu am habar daca e cineva multumit ca poate citi ce urc eu - sa zicem Buzzati, ori Calvino, ca sa nu mai vorbesc de Cehov sau de Goethe. Nu mi-am propus sa fac culturalizare, departe de mine gandul asta, tot ce-am vrut a fost sa urc aici textele care m-au format. Evident ca aceste texte nu mai pot forma pe nimeni altcineva, pentru ca ele sunt, ca sa zic asa, depasite. Astazi literatura este altceva decat era pe vremea copilariei si a tineretii mele. Asa incat pur si simplu nu am nicio speranta si de fapt nicio dorinta de a influenta pe cineva. N-am reusit eu s-o fac pe Maria sa citeasca, daramite pe niste necunoscuti care ajung pe blogul meu din intamplare.

Maturizarea

Ce înseamnă, la urma urmei, să te maturizezi, tu cel de sex masculin? Aud povestea asta mai tot timpul, spusă de cele mai diferite persoane (de sex feminin) care se pot imagina. Hai s-o luăm sistematic.
În primul rând, a te maturiza, așa cum își închipuie cei (de fapt cele) care s-au maturizat deja, înseamnă să nu mai crezi în Moș Crăciun. Dar nu în sensul, să-i zicem, fizic - nu e vorba de un moș în carne și oase, care vine în decembrie cu cadouri pentru copii și în existența căruia ar trebui să renunți a crede. Sensul e general și distructiv: să nu mai crezi că vreodată, cât e viața ta de lungă, ar putea veni la tine cineva care aduce daruri, indiferent de felul lor. Nu, tu trebuie să te maturizezi și să pricepi că nimeni, niciodată, nu-ți aduce nimic, iar dacă totuși face asta, e clar că urmărește să te exploateze cumva, mai devreme sau mai târziu.

Sfinţii lui Buzzati

Sfinţii

Sfinţii au fiecare câte o căsuţă pe plajă, cu balcoane care dau înspre ocean şi oceanul acela e Dumnezeu.

Vara, când căldura e mare, plonjează în apele proaspete ca să se răcorească şi apele acelea sunt Dumnezeu.

La vestea că trebuie să sosească un alt sfânt, imediat începe construirea unei noi căsuţe alături de celelalte. Astfel că acestea ajung să alcătuiască un şir foarte lung pe ţărmul mării. Fără doar şi poate, spaţiul nu lipseşte. Iar sfântul Gancillo, cum ajunse la faţa locului, după numire, îşi găsi căsuţa pregătită, la fel ca toate celelalte, cu mobilă, lenjerie, farfurii, câteva cărţi bune şi toate cele trebuincioase. Agăţat de zid, era chiar şi un plici de muşte drăguţ, fiindcă în zonă erau destule muşte, însă nu dintre cele supărătoare.

Mai sus de marginea fustei

Şi dacă?

El era dictatorul şi, de câteva minute, în Sala Supre­mului Konzern, se terminase raportul Congresului Universal al Înfrăţirii, la sfârşitul căruia moţiunea adversarilor săi fusese înlăturată cu o majoritate zdrobitoare; datorită cărui fapt, el era Personajul Cel Mai Puternic Din Ţară Şi Tot Ceea Ce Se Referea La El De Acum Înainte Va Fi Scris Sau Spus Cu Litere Mari, Asta Ca Un Tribut De Onoare.

Ajunsese deci pe culmea cea mai de sus a vieţii şi nu mai putea dori nimic mai mult care să fie cu putinţă. La patruzeci şi cinci de ani, Stăpânirea Pământului! Şi nu ajunsese aici prin violenţă, cum se obişnuieşte, ci prin muncă, fidelitate, aus­teritate, renunţare la bucurii, la râsete, la plăcerile fizice şi la sirenele moderne. Era palid şi purta ochelari, dar cu toate astea nimeni nu-i era superior. Se simţea chiar puţin obosit. Dar fericit.

O poveste cu tablouri a lui Buzzati

Falsul răposat 

Într-o dimineaţă, cunoscutul pictor Lucio Predonzani, de patruzeci şi şase de ani, care de multă vreme se retrăsese în casa lui de la ţară, la Vimercate, rămase împietrit când, deschizând ziarul pe care-l citea în fiecare zi, zări în pagina a treia, în dreapta, jos, pe patru coloane, titlul:

O MARE PIERDERE PENTRU ARTA ITALIANĂ - A MURIT PICTORUL PREDONZANI

Sub care, o notă în cursive, spunea:

Vimercate, 21 februarie, noaptea. În urma unei scurte boli, împotriva căreia îngrijirile medicilor s-au dovedit fără rezultat, s-a stins din viaţă, acum două zile, pictorul Lucio Predonzani. Anunţul, potrivit dorinţei celui dispărut, a fost dat după funeralii.

Termenele lui Buzzati

Echivalenţă

La un moment dat, faimosul medic, în camera bolnavului, îi făcu un semn aproape imperceptibil soţiei bolnavului şi, cu un surâs blând, se îndreptă către uşă. Doamna intui.

Ajunşi pe coridor, medicul luă un aer pe deplin potrivit cu ocazia, profund uman şi înţelegător, îşi drese vocea:

— Doamnă, spuse, este datoria mea obliga­torie, din păcate, să vă înştiinţez... că soţul dumneavoastră...

— E grav?

— Doamnă, spuse el, din păcate, situaţia este de aşa natură... Trebuie să fim conştienţi că...

— Nu, să nu-mi spuneţi!... Adică...

Un reportaj important

Surpătura

A fost trezit de soneria telefonului. Era directorul ziarului.

— Luaţi maşina şi plecaţi imediat, i-a spus. In Valle Ortica s-a ivit o mare surpătura... Valle Ortica, exact, aproape de Goro... Un sat a fost acoperit, trebuie să fie şi victime... Veţi vedea la faţa locului. Nu pierdeţi timpul. Şi aveţi grijă!

Era pentru prima oară când i se încredinţa un reportaj important, şi răspunderea îl îngri­jora. Cu toate acestea, socotind că dispunea de timpul necesar, se linişti. Erau cam două sute de kilometri de şosea, în trei ore avea să ajungă. Îi rămânea întreaga după-amiază pentru investigaţie şi pentru a-şi redacta „materialul". Un reportaj comod, se gândi; se va descurca onorabil, ce mai.

O poveste cu fantome a lui Dino Buzzati

Prietenii

Fabricantul de instrumente cu coarde Amedeo Torti şi soţia stăteau la o cafea. Copiii se culcaseră. Cei doi tăceau, aşa cum se întâmpla adesea. La un moment dat ea spuse:

— Vrei să-ţi spun ceva? Toată ziua am avut o senzaţie ciudată... De parcă în seara asta ar trebui să vină Appacher pe la noi.

— Nici în glumă să nu spui asta! i-a replicat soţul, supărat.

Luna lui Buzzati

Vraja naturii

Din patul în care era întins, Adolfo Lo Ritto, pictor decorator de cincizeci şi doi de ani, auzi cheia întorcându-se în broască. Se uită la ceas. Unu şi un sfert. Era soţia sa, Renata, care se întorcea acasă.

Se opri în pragul camerei scoţându-şi pălăriuţa din pene, cu un surâs ce voia să pară dezinvolt pe buze. La treizeci şi opt de ani, slabă, cu talia foarte subţire şi cu buzele arcuite de la natură într-un botic copilăresc îmbufnat, avea în ea ceva respin­gător şi obraznic.

Buzzati despre umilinţă

Umilinţa

Un călugăr cu numele Celestino se făcuse sihastru şi se dusese să trăiască în inima metropolei unde singurătatea inimilor e mai desăvârşită şi unde chemarea lui Dumnezeu e mai puternică. Pentru că miraculoasă este puterea deserturilor din Orient, făcute din pietre, nisip şi soare, unde chiar şi omul cel mai strâmt la minte îşi dă seama de propria nimicnicie faţă de imensitatea creaţiunii şi de abisurile eternităţii, dar şi mai puternic este deşertul oraşului făcut din mulţimi, din zgomote, din roţi, din asfalt, din lumini electrice şi din ceasuri care merg toate laolaltă şi pronunţă toate în acelaşi timp aceeaşi osândă.

Ei bine, în locul cel mai rătăcit din această landă secată, trăia părintele Celestino, pierdut mai mult ca oricând în adoraţia sa faţă de Cel Etern; şi pentru că se ştia de harul pe care-l avea, venea la el, chiar şi de pe meleagurile cele mai îndepărtate, lume necăjită şi chinuită, să-i ceară un sfat ori să i se spove­dească. În spatele halei unei fabrici găsise, cine ştie cum, resturile unui camion străvechi, a cărui minusculă cabină, din nefericire fără geamuri, îi slujea de confesional.

Într-o seară, pe când se şi lăsa întunericul, după ce ascultase ceasuri întregi enumerarea unor păcate, de care oamenii se căiau mai mult sau mai puţin, părintele Celestino tocmai se pregătea să-şi părăsească ghereta când, în penumbră, o figură uscată se apropie de el gata pentru penitenţă.

Butonul lui Buzzati

Fricosul

Într-o cafenea din Milano, doi bărbaţi se certau, la a doua masă din dreapta, dinspre intrare.

— De-aici până aici într-o suflare, pricepi? spunea unul dintre ei, cu tonul unuia care vrea să provoace, trasând cu mâna pe masă o linie dreaptă. Şi-apoi... ţac!

Celălalt, un tip musculos în tricou, fără dinţi, se suia pe toţi pereţii:

— Hai, scuteşte-mă, scuteşte-mă! Erai acolo? se răstea grosolan. Tu, tu erai acolo?

— Îţi repet, spunea primul, de-aici până aici într-o suflare, şi-apoi... ţac!

Vorbeau despre fotbal? Era clar că tocmai acel „ţac" îl supăra pe bărbatul în tricou. Care tot repeta:

— Şi tu, tu erai acolo? Erai tu acolo?

Ceilalţi, împrejur, nu interveneau.

Cateva prajituri de la Buzzati

Sclav

Deschizând uşa casei cu cheia, Luigi nu făcu niciun zgomot. Nu fiindcă ar fi avut motive speciale de precauţie, ci din pură întâmplare.

Şi, înaintând cu paşi prudenţi şi neauziţi, profită de asta ca să facă o surpriză.

De cum intră, intui că Clara era acasă. În privinţa aceasta nu se înşela niciodată. Cine ştie cum, prezenţa femeii transforma atmosfera din jur. Avu un sentiment de consolare. O iubea atât de mult încât uneori, întorcându-se acasă, oricât de absurd ar fi fost, îl cuprindea teama că ea plecase pentru totdeauna.

Trecu, fără să provoace trosnituri, pe parchetul anticamerei şi, cu riscuri mai mici, păşi pe plăcile de gresie din hol. Cu multă grijă, îşi vârî capul ca să exploreze bucătăria.

Iat-o pe Clara. O vedea din spate, la mai puţin de doi metri. In picioare, fără să bănuiască prezenţa lui Luigi, era preocupată să aranjeze ceva pe masă. Privind cu atenţie ceafa soţiei sale, el înţelese că zâmbea. Ce scumpă, ce minunată făptură! Probabil că era vorba de una din mâncă­rurile lui preferate, şi ea era fericită, bucurându-se dinainte de satisfacţia lui.

Picatura lui Buzzati

O picătură

O picătură de apă urcă treptele scării. O auzi? Întins pe pat, în întuneric, îi ascult pasul tainic. Cum face? Sare? Tic, tic, se aude cu intermitenţă. Apoi picătura se opreşte şi, poate pentru tot restul nopţii, nu se mai aude. Totuşi urcă. Din treaptă în treaptă, vine sus, spre deosebire de celelalte pică­turi, care cad perpendicular, în conformitate cu legea gravitaţiei, şi la sfârşit fac un scurt „pleosc", cunoscut în toată lumea. Dar asta nu: încet-încet, urcă de-a lungul scărilor în formă de E ale nesfâr­şitului bloc.

Nu am fost noi, adulţii, rafinaţii, sensibilii, cei care am semnalat-o, ci o slujnicuţă de la primul etaj, o creatură palidă, mică, ignorantă. A observat-o într-o seară, la o oră târzie, când toată lumea se dusese la culcare. După un timp nu s-a putut abţine, s-a dat jos din pat şi a alergat să-şi tre­zească stăpâna.

O poveste a lui Buzzati

Copilul despot

Copilul Giorgio, chiar dacă era considerat în familie o minune de frumuseţe fizică, bunătate şi inteligenţă, era temut. Tatăl, mama, bunicul şi bunica dinspre tată, cameristele Anna şi Ida, toată lumea trăia cu coşmarul capriciilor lui, dar nimeni n-ar fi îndrăznit s-o mărturisească - dimpotrivă, se întreceau neîncetat în a spune sus şi tare că nu exista pe lume copil mai scump, mai iubitor şi mai ascultător. Fiecare dintre ei voia să fie pe primul loc în această adoraţie neînfrânată. Şi tremura la gândul că ar putea, fără intenţie, să-l facă pe copil să plângă: şi asta nu pentru nişte lacrimi, acolo, cât din pricina reproşurilor adulţilor. De fapt, sub pretextul dragostei pentru cel mic, ei îşi revărsau duhurile rele, controlându-se şi spionându-se.

Cantecul lui Buzzati

Cântec de război

Regele şi-a ridicat capul de pe masa de lucru făcută din oţel şi diamante.

— Ce naiba cântă soldaţii mei? a întrebat.

Afară, prin Piaţa Încoronării, treceau batali­oane după batalioane, mărşăluind spre graniţă şi cântând. Le era uşoară viaţa, pentru că duşmanul fusese pus pe fugă şi departe, în câmpii, nu mai aveau de cules decât gloria, cu care urmau să se încoroneze la întoarcere. În consecinţă şi regele simţea că are o sănătate de fier şi era sigur pe el. Lumea era pe cale să fie supusă.

Pe mal cu Buzzati

Furtună pe râu

Trestia, iarba de pe mal, micile pâlcuri de sălcii şi copacii cei mari l-au văzut şi în duminica aceea de septembrie pe domnul în vârstă îmbrăcat în alb.

Cu mulţi ani în urmă — numai trunchiurile mai bătrâne îşi amintesc vag — un necunoscut a început să pescuiască pe meandrul acela singu­ratic al râului, unde apa era liniştită şi adâncă. De sărbători, în anotimpurile calde, se întorcea punctual.

Într-o zi, n-a mai venit singur; cu el era un copil care se juca printre pomi şi avea o voce mică şi cristalină. Încet, anii au trecut: domnul era tot mai obosit, copilul tot mai mare. Şi la un moment dat, într-o duminică de primăvară, bătrânul n-a mai apărut. A venit doar tânărul, care a început să pescuiască de unul singur.

O povestire cu clopotel a lui Buzzati

Un lucru care începe cu „l"

După ce-a sosit în satul Sisto şi-a tras la acelaşi han unde obişnuia să vină de două-trei ori pe an, Cristoforo Schroder, negustor de cherestea, se duse imediat să se culce, pentru că nu se simţea bine. Puse să fie chemat medicul, doctorul Lugosi, pe care îl cunoştea de mulţi ani. Medicul veni şi păru nedumerit. Excluse că avea ceva grav, luă într-o sticluţă puţină urină ca s-o examineze şi îi promise să se întoarcă în aceeaşi zi.

A doua zi dimineaţă, Schroder se simţea mult mai bine şi vru să se scoale fără să-l mai aştepte pe doctor. În cămaşă, se bărbierea, când cineva bătu la uşă. Era medicul. Schroder îi spuse să intre.

— Mă simt binişor în dimineaţa asta, spuse negustorul fără a se întoarce spre el, continuând să se radă în faţa oglinzii. Îţi mulţumesc că ai venit, dar cred că poţi să pleci.

— Câtă grabă, câtă grabă, spuse medicul şi îşi drese glasul, ca pentru a-i atrage atenţia că se simte oarecum încurcat. Am venit cu un prieten, în dimineaţa aceasta.

Schroder se întoarse şi văzu în prag, alături de doctor, un domn de vreo patruzeci de ani, solid, roşu la faţă şi cam grosolan, care zâmbea insi­nuant. Negustorul, bărbat întotdeauna mulţumit de sine şi obişnuit să facă pe stăpânul, se uită supărat la medic, cu un aer întrebător.

— Un prieten, repetă Lugosi. Don Valerio Melito. Mai târziu trebuie să mergem împreună la un bolnav, aşa că l-am rugat să mă însoţească.

O infratire cu Buzzati

Invitaţii inutile

Aş vrea să vii la mine într-o seară de iarnă şi, îmbrăţişaţi în spatele ferestrelor, privind singu­rătatea străzilor întunecoase şi reci, să ne amin­tim de iernile din poveşti, unde trăiam împreună fără să ştim. Pe acele poteci vrăjite am trecut cu adevărat tu şi eu, cu paşi timizi, împreună am mers prin pădurile pline de lupi, spiriduşii ne spionau din smocurile de muşchi prinse de tur­nuri. Impreună, fără s-o ştim, priveam de acolo la viaţa misterioasă care ne aştepta. Acolo au tresărit în noi pentru prima oară dorinţele nebune şi dulci. „Îţi amin­teşti?", ne vom spune unul altuia, strângându-ne uşor în braţe, în încăperea caldă şi tu îmi vei zâmbi încrezătoare, în vreme ce afară tablele zgâlţâite de vânt vor scoate un sunet lugubru. Dar tu - acum îmi amintesc - nu cunoşti basmele vechi cu regi fără nume, cu căpcăuni şi grădini fermecate. N-ai trecut niciodată, vrăjită, pe sub copacii fan­tastici ce-ţi vorbesc cu voce omenească, n-ai bătut la poarta castelului pustiu, nici n-ai umblat noaptea după lumina din depărtare, n-ai adormit sub ste­lele Răsăritului, legănată de o pirogă sacră. În spatele ferestrelor, într-o seară de iarnă, probabil am rămâne muţi, eu pierdut în basmele moarte, tu în alte griji, necunoscute mie. Eu aş întreba: „Îţi aminteşti?", dar tu nu ţi-ai aminti.

O povestire a lui Dino Buzzati

Mantaua

După o nesfârşită aşteptare, când speranţa începea să moară, Giovanni se întoarse acasă. Nu bătuse ora două, mama lui strângea masa, era o zi cenuşie de martie şi ciorile zburau de colo-colo.

Apăru pe neaşteptate în prag, mama strigă: „Ah, binecuvântatule!" şi alergă să-l îmbrăţişeze. Ana şi Pietro, cei doi frăţiori mult mai mici decât el, începură să strige de bucurie. Acesta era momentul aşteptat de luni şi luni de zile, ce trecea atât de des ca fulgerul prin visele dulci din zori, momentul care trebuia să aducă fericirea.

O povestire teribila a lui Dino Buzzati

Şapte etaje

După o zi de mers cu trenul, Giuseppe Corte a sosit, într-o dimineaţă de martie, în oraşul unde se afla faimoasa casă de sănătate. Avea puţină febră, dar a vrut să meargă pe jos de la gară până la spital, cărându-şi singur valijoara.

Deşi avea o formă uşoară, incipientă a bolii, Giuseppe Corte fusese sfătuit să se adreseze cunos­cutului sanatoriu în care era tratată doar acea maladie, ceea ce garanta deosebita competenţă a doctorilor şi o raţională repartizare a dotărilor.