O povestire cu clopotel a lui Buzzati

Un lucru care începe cu „l"

După ce-a sosit în satul Sisto şi-a tras la acelaşi han unde obişnuia să vină de două-trei ori pe an, Cristoforo Schroder, negustor de cherestea, se duse imediat să se culce, pentru că nu se simţea bine. Puse să fie chemat medicul, doctorul Lugosi, pe care îl cunoştea de mulţi ani. Medicul veni şi păru nedumerit. Excluse că avea ceva grav, luă într-o sticluţă puţină urină ca s-o examineze şi îi promise să se întoarcă în aceeaşi zi.

A doua zi dimineaţă, Schroder se simţea mult mai bine şi vru să se scoale fără să-l mai aştepte pe doctor. În cămaşă, se bărbierea, când cineva bătu la uşă. Era medicul. Schroder îi spuse să intre.

— Mă simt binişor în dimineaţa asta, spuse negustorul fără a se întoarce spre el, continuând să se radă în faţa oglinzii. Îţi mulţumesc că ai venit, dar cred că poţi să pleci.

— Câtă grabă, câtă grabă, spuse medicul şi îşi drese glasul, ca pentru a-i atrage atenţia că se simte oarecum încurcat. Am venit cu un prieten, în dimineaţa aceasta.

Schroder se întoarse şi văzu în prag, alături de doctor, un domn de vreo patruzeci de ani, solid, roşu la faţă şi cam grosolan, care zâmbea insi­nuant. Negustorul, bărbat întotdeauna mulţumit de sine şi obişnuit să facă pe stăpânul, se uită supărat la medic, cu un aer întrebător.

— Un prieten, repetă Lugosi. Don Valerio Melito. Mai târziu trebuie să mergem împreună la un bolnav, aşa că l-am rugat să mă însoţească.

— Servitorul dumneavoastră, spuse Schroder rece. Aşezaţi-vă, aşezaţi-vă.

— Oricum, continuă medicul ca să se justifice mai mult, azi, după cât se pare, nu-i nevoie de vizită medicală. Totu-i bine cu urina. Aş vrea doar să-ţi iau puţin sânge.

— Să-mi iei sânge? De ce să-mi iei sânge?

— O să-ţi facă bine, îi explică medicul. O să te simţi alt om după aceea. Face întotdeauna bine temperamentelor sangvine. Şi e chestiune de două minute.

După ce vorbi, scoase din mantou o tăviţă de sticlă cu trei lipitori. O puse pe masă şi adăugă: — Pune-ţi câte una la încheieturile mâinilor. Doar să le ţii nemişcate o clipă, şi ele se prind imediat. Şi te rog s-o faci dumneata. Cum să-ţi spun, de douăzeci de ani sunt medic, dar n-am fost nici­odată în stare să pun mâna pe o lipitoare.

— Dă-mi-le mie, spuse Schroder cu aerul său de superioritate agasantă.

Luă tăviţa, se aşeză pe pat şi-şi puse la încheieturi două lipitori, ca şi cum nu făcuse altceva în viaţa lui.

Între timp, vizitatorul străin, fără a-şi scoate mantaua largă, îşi pusese pe masă pălăria şi un pachet dreptunghiular, care scoase un zgomot metalic. Schroder observă, cu un sentiment de vagă neplăcere, că bărbatul se oprise aproape în prag, ca şi cum era dornic să stea departe de el.

— N-o să-ţi vină să crezi, dar don Valerio te cunoaşte, îi spuse lui Schroder medicul, aşezându-se şi el, cine ştie de ce, lângă uşă.

— Nu-mi amintesc să fi avut onoarea, răspunse Schroder care, stând pe pat, îşi lăsase mâinile în voia lor pe saltea, cu palmele întoarse în sus, în vreme ce lipitorile îi sugeau din încheietură. ÎI întrebă pe medic: spune-mi, Lugosi, plouă în dimineaţa asta? Nu m-am uitat afară. Mare neplăcere dacă plouă, trebuie să umblu toată ziua.

— Nu, nu plouă, răspunse medicul, fără a da importanţă faptului. Dar Valerio te cunoaşte şi era nerăbdător să te revadă.

— Vă spun, vorbi Melito cu voce neplăcut de groasă, vă spun că nu am avut onoarea să vă întâlnesc personal, dar ştiu câte ceva despre dumneavoastră, ceva ce nu vă închipuiţi.

— Chiar nu-mi închipui, răspunse negustorul cu totală indiferenţă.

— Acum trei luni? îl întrebă Melito. Încercaţi să vă amintiţi, acum trei luni n-aţi trecut cu trăsura pe drumul de la hotarul vechi?

— Se poate, răspunse Schroder, se prea poate, dar nu-mi amintesc precis.

— Nu-i nimic. Dar nu vă amintiţi că aţi alu­necat la o curbă, că aţi ieşit de pe drum ?

— Aşa e, admise Schroder, aruncându-i o pri­vire de gheaţă noii şi nedoritei cunoştinţe.

— Şi o roată a intrat în şanţ, iar calul nu reuşea s-o tragă înapoi pe drum?

— Chiar aşa a fost, dar dumneavoastră unde eraţi?

— O să vă spun imediat, răspunse Melito izbucnind în râs şi făcându-i doctorului cu ochiul. Şi apoi aţi coborât, dar nici dumneavoastră nu aţi reuşit să îndreptaţi trăsura. N-a fost aşa, ia spuneţi ?

— Chiar aşa. Şi ploua de parcă venise potopul.

— Şi cum mai ploua! continuă don Valerio, foarte mulţumit. Şi în timp ce vă dădeaţi osteneala nu s-a apropiat un tip ciudat, lung şi negru la faţă?

— Ei, nu-mi mai amintesc bine, îl întrerupse Schroder. Scuză-mă, doctore, mai durează mult cu lipitorile astea? S-au făcut cât nişte broaşte râioase. M-am săturat. Şi ţi-am spus că am multe lucruri de făcut.

— Doar câteva minute! îl îndemnă medicul. Ai puţină răbdare, dragă Schroder. O să te simţi alt om, o să vezi. Nu-i nici ora zece, drace, ai tot timpul!

— Nu era un bărbat înalt, negru la faţă, cu o pălărie cilindrică ciudată? insista don Valerio. Şi nu avea un fel de clopoţel? Nu vă amintiţi că tot suna din el?

— Bine, da, îmi amintesc, răspunse nepoliticos Schroder. Scuzaţi-mă, unde vreţi să ajungeţi?

— Nicăieri! spuse Melito. Voiam doar să vă spun că vă cunoşteam de mai înainte. Şi că am o memorie bună. Din păcate, în ziua aceea eram departe, de cealaltă parte a şanţului, la mai bine de cinci sute de metri. Stăteam sub un copac ca să mă adăpostesc de ploaie şi am putut să vă văd.

— Şi cine era bărbatul acela, prin urmare? întrebă Schroder cu asprime, ca să-i dea de înţeles lui Melito că, dacă avea ceva de spus, era mai bine să-i spună imediat.

— Ah, nu ştiu precis cine era, l-am văzut de departe. Dumneavoastră cine credeţi că a fost, oare?

— Un amărât de nenorocit trebuie să fi fost, spuse negustorul. Părea surdo-mut. Când l-am rugat să vină să mă ajute, parcă a mugit, n-am înţeles un cuvânt.

— Şi atunci v-aţi dus la el, şi el s-a dat înapoi, apoi l-aţi apucat de braţ, l-aţi obligat să împingă trăsura împreună cu dumneavoastră. Nu-i aşa? Spuneţi adevărul!

— Şi ce-i cu asta? întrebă Schroder bănuitor. Nu i-am făcut nici un rău. Dimpotrivă, după aceea i-am dat două lire.

— Ai auzit? îl întrebă Melito în şoaptă pe medic. Apoi, mai tare, îi spuse negustorului: nu i-aţi făcut nici un rău, cine vă contrazice? Dar veţi admite că am văzut totul.

— N-ai nici un motiv să te agiţi, dragă Schroder, spuse medicul în acel moment, văzând că negus­torul se încrunta. Extraordinarul don Valerio, aici prezent, este un tip glumeţ. Voia doar să te uimească.

Melito se întoarse spre doctor, încuviinţând cele spuse. Când se mişcă, marginile mantalei se deschi­seră puţin şi Schroder, care îl fixa, se făcu palid.

— Scuzaţi-mă, don Valerio, spuse cu o voce mai puţin dezinvoltă ca de obicei. Purtaţi un pistol. Cred că puteaţi să-l lăsaţi jos. Şi pe aici există acest obicei, dacă nu mă înşel.

— Vai de mine, scuzaţi-mă! exclamă Melito, dându-şi o palmă peste frunte în semn de părere de rău. Nu ştiu cum să mă scuz. Chiar uitasem de el. Nu-l port de obicei, de aceea am uitat. Azi trebuie să mă duc la ţară, pe cal.

Părea sincer, dar îşi lăsă pistolul la brâu, con­tinuând să dea din cap.

— Şi spuneţi, continuă el întors spre Schroder, ce impresie v-a făcut amărâtul ăla?

— Ce impresie trebuia să-mi facă? Un amărât, un nenorocit.

— Şi clopoţelul acela, povestea aia care continua să sune, nu v-aţi întrebat ce era?

— Deh, răspunse Schroder, căutându-şi cuvin­tele cu presentimentul unei capcane, putea fi un ţigan, i-am văzut de multe ori sunând un clopoţel ca să cheme oamenii.

— Un ţigan! strigă Melito, începând să râdă, ca şi cum gândul acesta l-ar fi amuzat mult. Aha, aţi crezut că-i un ţigan?

Schroder se întoarse iritat către medic.

— Ce-i? îl întrebă dur. Ce înseamnă intero­gatoriul ăsta? Dragul meu Lugosi, povestea asta nu-mi place deloc. Explicaţi-mi ce vreţi de la mine.

— Nu te agita, te rog... răspunse medicul, interzis.

— Dacă vreţi să spuneţi că acestui vagabond i s-a întâmplat un accident şi este vina mea, vorbiţi clar, continuă negustorul ridicând tot mai mult vocea, vorbiţi clar, dragii mei domni. Vreţi să spu­neţi că a fost omorât?

— Da' de unde, omorât! spuse Melito zâmbind, deplin stăpân pe situaţie. Dar ce vă trece prin minte? Dacă v-am deranjat, chiar îmi pare rău. Doctorul mi-a spus: don Valerio, vino şi dum­neata, a sosit cavalerul Schroder. Ah, îl cunosc, i-am spus eu. Bine, mi-a spus el, vino şi dumneata cu mine, va fi încântat să te vadă. Îmi pare rău dacă sunt inoportun...

Negustorul îşi dădu seama că s-a lăsat dus de val.

— Scuzaţi-mă pe mine, dacă mi-am pierdut răb­darea. Dar părea un interogatoriu în toată regula. Dacă e ceva, spuneţi-mi fără atâtea menajamente.

— Ei bine, interveni medicul cu multă grijă, ei bine, este într-adevăr ceva.

— Un denunţ? întrebă Schroder, tot sigur de el, în vreme ce încerca să-şi pună din nou lipitorile desprinse din cauza furiei de mai înainte. Există vreo bănuială în ceea ce mă priveşte ?

— Don Valerio, spuse medicul, poate ar fi mai bine să vorbeşti dumneata.

— Bine, spuse pentru început Melito. Ştiţi cine era individul acela care v-a ajutat să scoateţi tră­sura din şanţ?

— Nu, vă jur, de câte ori este nevoie să vă repet?

— Vă cred, zise Melito. Vă întreb însă dacă vă imaginaţi cine era.

— Nu ştiu, un ţigan, m-am gândit, un vagabond...

— Nu, nu era un ţigan, sau, dacă o fi fost cândva, nu mai este acum. Bărbatul, ca să fiu clar, este ceva care începe cu „l".

— Ceva care începe cu „l", repetă mecanic Schroder, căutând în memorie, şi o umbră de neli­nişte i se aşternu pe faţă.

— Chiar aşa. Începe cu „l", confirmă Melito cu un zâmbet maliţios.

— O lichea, asta vreţi să spuneţi? întrebă negustorul, luminându-se la faţă, sigur că ghicise.

Don Valerio izbucni în râs:

— Ha, o lichea! E bună! Aveai dreptate, doctore, e o persoană cu mult umor, cavalerul Schroder!

In clipa aceea se auzi de afară zgomotul ploii.

— Vă salut, spuse negustorul scurt, înlăturând cele două lipitori şi punându-le înapoi în tăviţă. Plouă. Trebuie să plec, dacă nu, o să întârzii.

— Ceva care începe cu „l", insistă Melito, ridicându-se şi el şi manevrând ceva pe sub mantaua largă.

— Nu ştiu. Ghicitorile nu-s de mine. Hotărâţi-vă, dacă aveţi să-mi spuneţi ceva... începe cu „l"? Un lăncier, spuse pe un ton batjocoritor.

Melito şi doctorul, în picioare, se apropiaseră unul de celălalt, sprijinindu-se cu spatele de uşă. Nici unul dintre ei nu mai zâmbea.

— Nici lichea, nici lăncier, spuse încet Melito, era un lepros.

Negustorul se uită la cei doi bărbaţi, palid ca un mort.

— Ei, şi? Ce dacă a fost un lepros?

— Era un lepros, cu siguranţă, din păcate, spuse doctorul, încercând temător să se adăpostească în spatele lui don Valerio, iar acum sunteţi şi dumneavoastră.

— Ajunge! urlă negustorul tremurând de furie. Ieşiţi afară! Glumele astea nu-mi plac. Ieşiţi afară amândoi!

Atunci Melito scoase la iveală din manta ţeava pistolului.

— Sunt judecătorul, dragă domnule. Liniştiţi-vă, e spre binele dumneavoastră.

— O să vedeţi cine sunt eu! urla Schroder. Ce-o să-mi faceţi acum?

Melito se uita atent la Schroder, gata să pre­vină un eventual atac din partea lui.

— În pachetul acela se află clopoţelul dumnea­voastră, răspunse. Veţi pleca imediat de aici şi veţi continua să sunaţi din clopoţel până când veţi fi ieşit afară din sat, şi tot aşa până când ieşiţi din regat.

— O să vă dau eu vouă clopoţel! replică Schroder şi încercă să ţipe, dar vocea i se stinse în gât, oroarea revelaţiei îi îngheţă inima.

În sfârşit înţelegea: doctorul, vizitându-l cu o zi înainte, a avut o bănuială şi s-a dus să-l prevină pe primar. Judecătorul, întâmplător, îl văzuse prinzându-l de braţ, cu trei luni înainte, pe leprosul aflat în trecere, şi acum el, Schroder, era con­damnat. Povestea cu lipitorile servise ca să câştige timp. Spuse:

— O să plec fără să am nevoie de ordinele voastre, canaliilor, o să vă arăt eu vouă, o să vă arăt eu...

— Puneţi-vă haina, ordonă Melito, faţa sa luminându-se de o plăcere diabolică, puneţi-vă haina şi apoi ieşiţi afară de aici, imediat.

— Aşteptaţi să-mi iau lucrurile, spuse Schroder, mai puţin mândru ca altădată. Cum împachetez lucrurile, plec de aici, fiţi siguri.

— Lucrurile dumneavoastră trebuie arse, îl aver­tiză rânjind judecătorul, veţi lua doar clopoţelul.

— Lucrurile mele măcar! exclamă Schroder, până în acel moment atât de mulţumit şi îndrăzneţ, şi se ruga de magistrat ca un copil, măcar hainele, banii să mi-i lăsaţi!

— Haina, mantaua şi este suficient. Toate celelalte trebuie arse. De trăsură şi de cal ne-am ocupat deja.

— Cum? Ce vreţi să spuneţi? se bâlbâi negus­torul.

— Trăsura şi calul au fost arse, după cum spune legea, răspunse judecătorul, bucurându-se de disperarea lui, doar nu vă imaginaţi că un lepros o să se plimbe pe-aici în trăsură, nu-i aşa?

Şi râse grosolan. Apoi i se adresă brutal:

— Afară! Afară de-aici! urlă la Schroder, doar nu-ţi imaginezi c-o să stau ore în şir la discuţii cu tine? Afară, imediat, câine!

Schroder tremura tot, mare şi gras cum era, când ieşi din cameră sub ameninţarea pistolului, cu maxilarul căzut, privirea prostită.

— Clopoţelul, mai strigă o dată la el Melito, făcându-l să tresară, şi îi aruncă în faţă, pe jos, pachetul misterios, care scoase o rezonanţă meta­lică. Ia-l şi pune-ţi-l la gât!

Schroder se aplecă încet, cu greutatea unui bătrân, luă pachetul, îi desfăcu încet sforile, scoase din învelitoare un clopoţel de aramă, cu mânerul de lemn sculptat, nou, strălucitor.

— Pune-l la gât! urlă din nou Melito. Dacă nu te grăbeşti, trag!

Mâinile lui Schroder erau cuprinse de tremur, şi nu era uşor să execute ordinul judecătorului. Totuşi, negustorul reuşi să-şi treacă în jurul gâtu­lui cureluşa clopoţelului, care îi atârna pe pântece, sunând la fiecare mişcare pe care o făcea.

— Prinde-l cu mâna, scutură-l, pentru Dumnezeu! O să fii cuminte, nu-i aşa? Un sfânt ca tine... Uite ce lepros frumos! spuse don Valerio, provocându-l, în timp ce medicul se retrăgea într-un colţ, uluit de oribila scenă.

Cu paşi de infirm, Schroder începu să coboare pe trepte. Dădea din cap asemenea cretinilor pe care-i întâlneşti pe străzi. După două trepte se întoarse, căutându-l pe medic, şi îl privi îndelung, drept în ochi.

— Nu e vina mea, şopti doctorul Lugosi, ce nenorocire, ce nenorocire!

— Du-te, du-te, îl îndemna în vremea aceasta judecătorul ca pe un animal, şi sună clopoţelul, lumea trebuie să ştie că soseşti.

Schroder continuă să coboare. După puţin timp apăru în uşa hanului şi o luă încet prin piaţă. Zeci şi zeci de oameni îi făceau loc să treacă, retrăgându-se pe măsură ce el se apropia. Piaţa era mare, avea mult de mers. Cu un gest mecanic, suna din clopoţelul care scotea un sunet limpede şi vesel: ding, ding.