Ispravile lui Pacala (19)

Prânzul

Dimineaţa următoare, alba nu intrase-n sat,

Stancu, hai la câmp, cu sluga... s-aşternu din nou pe-arat.

Iar nevastă-sa, la vatra-i, singură când a rămas,

Prinse iute din ogradă cocoşelul cel mai gras,

Şi făcu nişte friptură... s-o mănânci chiar neflămând!

Mai făcu nişte plăcinte... buzele să-ţi lingi mâncând.

Scoase-apoi spre-amiazi, din bute şi vin vechi într-un ulcior

Şi porni, să ospăteze pe iubitul ei odor.

Când ajunse-n dreptul crucii, stete-un  pic şi s-a uitat

Peste câmp la deal, să vază: încotro-i vrun bou bălţat?

Dar Păcală, de departe, de pe coastă, o zăreşte;

Şi ghicind pe cine cată: — Ho, plăvanilor! grăieşte.

Badea Stancu nu-nţelege: — Pentru ce-i opreşti, române?

— Ian te uită la Joianu, vezi, umflat ce e, stăpâne?

Cu trifoi azi, de pe luncă, să se-ndoape-l puse dracul!

Vreau să-l leg de-a curmezişul, până n-a plesni, săracul.

Scoate-ţi brâul, iute!... Dă-mi-l!

— Ce?... Glumeşti?

— Ferit-a Sfântul!

Hai... căci altfel... crapă boul, nu-ţi mai ari cu el pământul!

Adă, bade, brâu-ncoace!

Omul, ce era să facă?

— De! Mai ştii?... Îşi scoase brâul:

— Na-ţi-l, măi creştine, iacă!

Şi luând Păcală brâul, pe Joianu l-a legat

Astfel, că din depărtare, semăna a bou bălţat.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Stănculeasa, tot plimbându-şi ochii peste câmpu-ntins,

În sfârşit zăreşte boul cel cu brâu albastru-ncins:

— Uite-l pe bălţat! Acolo deci cumătru-o fi arând!

Şi-ntr-acolo ea apucă, drept... s-ajungă mai curând.

Dar, în loc să-şi vaz-odorul, dup-o dâlmă, dă deodată

Peste soţ şi peste slugă. — Valeu! Ce făcui! sunt beată?

Încotro s-o şterg mai iute?

Aş! Era târziu acum.

Ajunsese prea aproape, nu putea cârmi din drum.

Omu-n faţa lui văzând-o, şi-a făcut o cruce mare:

— Tu aicea, măi femeie? Ce vânt mi te-aduse oare?

S-a-ntâmplat ceva pe-acasă?

— Nu, bărbate! zise ea

Zâmbitoare, arătându-i cele ce-n ştergar avea.

Ţi-am adus de prânz doar, uite!

Stancu, bietul, când zări

Pui prăjit, plăcinte calde... şi mai tare se-ncruci:

— Tii! Da ce-ţi veni azi, soro, prânz ca ăsta să-mi găteşti

Şi cu el atâta cale, singură să osteneşti?

Ea-şi coboară-n jos privirea: — Păi... de-acasă tu plecaşi

Nemâncat azi şi merinde mai nimica nu-ţi luaşi.

Se putea să am odihnă? Deci, pe lucru mă pusei

Şi făcându-ţi astea-n pripă, iată-mă, ţi le-adusei.

Omul o cuprinde-n braţe, şi-o sărută lung: — Vai, dragă,

Cât de bună eşti la suflet! Preţuieşti o lume-ntreagă.

Spre Păcal-apoi se-ntoarce: — Lasă boii, slobozi, frate,

Vino şi tu ici la umbră, să ne-aşternem pe mâncate!

— Iacă viu! Şi stând pe iarbă sub un plop, încep să care

Din friptură, din plăcinte, amândoi cu poftă mare.

Iară Stănculeasa, biata, în acest timp, ce făcea?

Lângă ei şezând deoparte, la odoru-i se gândea:

“Unde-o fi el, sărăcuţul? M-o fi aşteptând lihnit.

Dar degeaba, prânzul nu e pentru cine s-a gătit.

Pentru el făcui plăcinte, puişor în unt scăldat.

Când colo... le papă, cine?... Sluga... tontul de bărbat!

Li-i de nas un prânz ca ăsta? Of! Înţepeni-le-ar gura!

Şi le-ar sta-n gâtlej, să steie şi plăcinte şi friptura!”

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Aruncându-şi ochii însă peste câmp, ea tresări;

Căci — pe-o dâlmă, nu departe, bădişoru şi-l zări.

Ca pe foc stătea văzându-l. Dar — şireată — s-a uitat.

S-a făcut că nu-l cunoaşte, şi pe soţu-i l-a-ntrebat:

— Stancule, ia uite, cine ară mai la deal colea,

Pe ridicătura ceea?

— Ce? Nu vezi, drăguţa mea?

E cumătru’! zise omul.

— A!... cumătru’?... Da... aşa e!

Nu-i văzusem bine faţa... E cumătrul Nicolae!

Tii! Ştii ce atunci? Plăcinte, uite, v-au rămas destule.

Astea oare, n-ar fi bine lui să i le duc?

— Ba du-le...

Lingă-şi şi el degetele... (Stancu mulţumit grăi)

Sau... de ce să te mai superi tu, când sluga este-aci?

Ia-le şi le du, Păcală, fuga!

Ea ar fi voit

Singură să i le ducă, puişorului iubit.

Însă, n-avu ce să facă!

Sluga ia de jos ştergarul

Cu plăcintele... şi pleacă încotro ara morarul.

Dar în loc de-a i le duce lui, precum avea poruncă,

Ce-i dă-n minte? Una icea, alta colo, le aruncă.

Pân’ le-a semănat de-a rândul pe cărări. Iar când soseşte

La morar cu mâna goală: — Bădişorule!-i grăieşte.

M-a trimes a mea stăpână, ca să-ţi spui că Stancu ştie,

Ştie tot... şi-aici îndată cu toporul o să vie,

Să te taie-n bucăţele! Bagă dar de seamă bine:

Nu sta, de ţi-e dragă lumea! S-o tuleşti, când vezi că vine!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi-ndărăt apoi se-ntoarce, tot într-o alergătură.

— Ei, le-ai dus? Cumătrul ce-a zis!?

— De, plăcintele-i plăcură.

Dar e necăjit, sărmanul! Plugu i s-a descheiat.

Dete să şi-l dreagă singur. Însă, geaba s-a-ncercat.

N-are nici topor, creştinul. Îţi aşteaptă ajutorul.

Să te duci, te roagă, iute, pân-acolo cu toporul.

Stancu, auzind acestea, ia toporul şi se duce.

Iar cumătru, când îl vede: — Aoleu! — îşi face cruce.

Vasăzică, n-a fost glumă ceea ce mi-a spus argatul:

Stancu vine cu toporul, iacă vine, zău, turbatul!

Şi-unde mi-o tuli morarul, către sat în jos... ca vântul!

De părea că nici n-atinge cu picioarele pământul.

Stancu stă-n loc: — Ce să fie? zice-n gândul său, mirat.

Şi cu ochii urmărindu-l: — Hei! s-aşterne pe strigat.

Stăi, cumetre Niculae! Unde fugi aşa cu zorul?

Vino-ncoa’, să dregem plugul! Uite, ţi-am adus toporul!

Aş!... în loc să stea morarul, strigătu-i când auzi,

A-nceput s-o ia la fugă, bietul, parcă şi mai şi.

Deci, văzând aşa românul, ce să-i facă, l-a lăsat;

Şi s-a-ntors napoi din cale, să se-apuce de arat.

Dar în drumul său, prin iarbă, numai iată că zăreşte:

O plăcintă! Alta! Alta! “Tii! În sine se gândeşte:

Le-a pierdut — se vede - argatul... Bate-l-ar de păcătos!”

Apoi prinde, câte una, să le-adune de pe jos.

Stănculeasa: — Măi, ia uite! (lui Păcală i-a grăit),

Cum se tot apleacă Stancu! Oare ce va fi găsit?

Iar Păcală: — Hei, stăpână, a răspuns de lângă boi

Când ai şti, de ce se pleacă! Tot adună la pietroi,

Ca să-ţi deie-n cap, când vine, c-a aflat ce poamă eşti!

Ştie cum, pe-acasă-n taină, cu morarul te iubeşti!

Auzind aceste vorbe, Stănculeasa: — Aoleu!

Prinse-a tremura, ca varga... “Sărăcuţ de capul meu!”

Apoi hai spre sat şi dânsa! Dă-i la fugă iepurească!

De-ai fi zis că turci pe urma-i s-au luat, s-o prăpădească.

* * *

Stancu, ajungând la slugă: — Ei, drăcia dracului!

Ce-i, de-mi fuge şi nevasta către casă? Poţi să-mi spui?

— De! grăi Păcală. Fuge... că vă arde casa, bade!

Chiar acum ne-a spus vecinul care mai la vale şade.

— Casa noastră! Şi ca glonţul, când din puşcă vânt i-ai dat,

Hai şi Stancu, fuga-ndată, după soaţă-i, către sat!

Ea văzând că-i urmărită: “Patruzeci de sfinţi!... gândeşte,

Ajutaţi-mi!...” Şi la fugă şi mai repede-o tuleşte.

Aş! Un pas din ai lui Stancu, face de-ai femeii trei!

Se scurta văzând cu ochii depărtarea dintre ei.

“Ce să mai alerg degeaba? Zice ea la urmă-n sine.

Tot o să m-ajungă! Iată-l! Să-l aştept aci mai bine.”

Şi când se afla bărbatul la un pas de ea, nevasta

Îi căzu-n genunchi, smerită: — Iartă-mă de data asta,

Iartă-mă, că n-oi mai face, câte zile voi avea!

Stancu, se uita la dânsa, şi nimic nu pricepea.

— Cum? Ce-ai zis? Mai spune-o dată!

— Ştiu, femeia-i da nainte.

Ştiu c-aflat-ai totul... Însă, iartă-mă! Voi fi cuminte!

Dragoste ca pân-acilea, cu cumătru-meu morarul,

N-oi mai face-n veci de-acuma! El e vinovat, tâlharul!

El tot vine pe la mine, de cu zori, cum pleci, de-acasă,

Şi să mai îmi văz de treburi, până seara, nu mă lasă!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Stancu, care pentru soaţa-i mâna şi-ar fi pus-o-n foc,

Auzind aceste vorbe împietrit rămase-n loc.

Iar la urmă: — Vai, femeie! Vasăzic-aşa-mi făceai?

Când plecam eu, de comedii cu morarul te ţineai?

— Fii îndurător, bărbate! Nu mai fac, pe legea mea!

Dac-oi mai călca vreodată strâmb, atunci, să-mi faci ce-i vrea!

— Piei din ochi-mi, ticăloaso! Fugi, să te mai văd mi-e silă!

S-ar cădea să n-am de tine, ca de-un şarpe, nici o milă,

Să te calc aci-n picioare!

— El e, nu-s eu vinovată!

— El? Tu nu? Ha-ha! N-ai teamă d-ăl de sus, c-o să te bată?

Scoală, fugi ! Îţi iert greşeala, astă dată! Dar de-acum,

Doar un pas greşit de-i face, fără milă te sugrum!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi ştergându-şi fruntea omul şi scoţând un lung oftat:

Înspre plug-napoi, sărmanul, paşii grei şi i-a-ndreptat.

Cine-a spus că-i arde casa? Mofturi! Casa nu-i ardea:

Dar ca focul lui din suflet, foc mai mare se putea?

Petre Dulfu