Fluierul fermecat

Abia astept sa se termine cu referendumul, ca sa pot sa revin la o viata fara politica. Am spus-o: nu voi mai scrie nimic despre politica, indiferent de rezultatul referendumului, imediat dupa incheierea scandalului. Sunt surprins de reactia pe care am avut-o la suspendarea presedintelui, credeam ca sunt imun. Se pare insa ca ranile pe care mi le-au produs comunistii aia rai odata cu venirea lui Iliescu sunt atat de adanci, incat de indata ce simt mirosul mlastinii pesediste (in care, din pacate, se balacesc si liberalii), indata ce vad spinarile varanilor misunand printre smarcuri, reactionez. E ca in povestea cu Pacala si fluierul fermecat: cum il auzeai, incepeai sa dansezi si nu te mai puteai opri decat cand nu-l mai auzeai.

Pana in acest moment, tot ce am realizat a fost ca mi-am mai pierdut ceva prieteni. Puteam sa stau linistit si sa scriu despre povesti. Dar ce sa fac, daca am auzit fluierul fermecat?

Ispravile lui Pacala (24) - sfarsit

Păcală mare gospodar

Staţi, duşmanilor nemernici, se gândea mergând pe drum,

V-aţi bătut voi joc de mine? Staţi c-o să vedeţi de-acum!

Şi acas-ajuns cu banii, îşi dărâmă casa veche,

Şi-şi clădeşte alta nouă, care n-avea-n sat pereche.

Apoi rost de vite-şi face, de-acareturi, de moşie;

Rost de car, de plug, de toate! Şi să vezi gospodărie!

Dup-un an de străduinţă, n-avea prin împrejurime

Rosturi, casă mai de seamă ca Păcală, nime, nime!

Dar când îl vedeau sătenii tot făcându-şi lucruri noi,

Cumpărându-şi azi moşie, mâine plug, poimâine boi,

Nu puteau să doarmă-n tihnă! — Cum? De unde-atâta ban

Ce tot varsă, varsă, zilnic, omu-acesta, cam de-un an?

O fi dat de vreo comoară? se-ntrebau cu gând pizmaş,

Sau... o fi prădat în codri, noaptea, pe vrun bogătaş?

Deci la vatra lui cea nouă merseră câţiva-ntr-o seară;

Şi cu vorba, spre-a-l descoase, pe departe mi-l luară.

Iar Păcal-atunci le spuse: — De! Ştiţi pielea cea de vacă,

Ce-ntr-o zi aţi aruncat-o în ograda mea săracă?

Ispravile lui Pacala (23)

La vatra părintească

Şi-a umblat Păcală, iarăşi, nu ştiu cât, prin cele sate.

De-ale lui isprăvi, în cale-i, săvârşind nenumărate.

Dar de la o vreme — ce vreţi, tot stingher, pe căi străine,

S-a cam săturat şi dânsul... Şi-şi zicea ades în sine:

Ce-o mai fi făcând sătuţul, unde-am fost copil odată?...

L-apucase dor de vatra de atâta timp uitată.     

Ispravile lui Pacala (22)

Alte rămăşaguri

— Ei, boierule, Bălanul şi cu Murgul sunt ai mei.

Hai să-ţi fur acum inelul cel din deget, dacă vrei.

Şi de-l fur în timp de-o lună, tot al meu pe veci să fie!

Nu? Să te slujesc nainte, trei ani, fără de simbrie.

Te mai prinzi? grăi Păcală. Ori ţi-ajunge, mi se pare.

— De! boierul îi răspunde. Hai, mai facem o-ncercare.

Şi de-oi pierde tot eu, iarăşi: lucrul nu-i curat, argate!

Am să jur atunci pe cruce că tu eşti cu dracul frate.

Iar în gându-i: — Aş! pe Murgu, pe Bălan, mi i-a furat,

Căci pe amândoi în grija slugilor eu i-am lăsat.

Sluga să-ţi păzeasc-avutul? Zi argat... şi taci din gură!

La inel... sunt eu de pază, însumi! Nu cred că mi-l fură.

Şi inelul scump, boierul, ştiţi de-atunci cum şi-l păzea?

Cât e ziua, cât e noaptea, tot în deget îl ţinea.

Ispravile lui Pacala (21)

Rămăşaguri c-un boier

După hoinărit de-o vară, iacătă-mi-l într-un sat,

La o curte boierească, slujitor din nou intrat.

Ş-acolo-ntr-o zi de iarnă, fiind vorba printre-argaţi

Despre ăi cu mâna lungă, el sări-n sus: — Măi fârtaţi!

N-am pus mâna, pân-acuma, nici pe-un ac străin, v-o jur:

Dar de-aş vrea, eu şi cămaşa de pe om aş şti s-o fur

Ispravile lui Pacala (20)

Otrava

Stănculeasa, mulţumită c-a scăpat cu-atâta doară,

Sare-n sus, îşi face cruce şi spre sat din nou coboară.

Dar sosind colo la gârlă, unde creşte des tufarul,

În desiş pe cine vede? Pe cumătru-său morarul.

Acolo, din fugă, bietul, se oprise gâfâind.

Iată-i unul lângă altul. Oare ce şi-or fi spuind?

El i-a spus cum sta, l-amiază, aşteptând-o ars de dor,

Cum, când a zărit pe Stancu, a luat-o la picior.

Dânsa... cum s-a dus cu prânzul drept la soţu-i, făr’ să vrea,

Cum era pe-aci, cu pietre, Stancu-n cap şi ei să-i dea!

Apoi zise: — Of, şi-acestea, toate-argatul le-a urzit!

Cât mai calcă iarbă verde el şi soţu-mi... s-a sfârşit

D-astea noi mereu păţi-vom! Viaţa o să ne-o urâm!

Deci ascultă-mă, cumetre, ştii ce? Hai să-i omorâm!

Ispravile lui Pacala (19)

Prânzul

Dimineaţa următoare, alba nu intrase-n sat,

Stancu, hai la câmp, cu sluga... s-aşternu din nou pe-arat.

Iar nevastă-sa, la vatra-i, singură când a rămas,

Prinse iute din ogradă cocoşelul cel mai gras,

Şi făcu nişte friptură... s-o mănânci chiar neflămând!

Mai făcu nişte plăcinte... buzele să-ţi lingi mâncând.

Scoase-apoi spre-amiazi, din bute şi vin vechi într-un ulcior

Şi porni, să ospăteze pe iubitul ei odor.

Ispravile lui Pacala (18)

Strechea

Despărţit de-a sa nevastă ce-i făcea viaţa amară,

Iată-l iarăşi pe Păcală, singur, treierând cea ţară

Şi râzându-şi de-ale lumii neghiobii, azi într-un sat,

Mâine-ntr-altul, ca-nainte, pân-a nu se fi-nsurat.

Ispravile lui Pacala (17)

Păcală însurat

Scumpă este tinereţea, dulce-i viaţa de flăcău,

Ca o pasăre prin crânguri, să trăieşti de capul tău;

Nimeni grija să ţi-o poarte, nici tu grija nimănui:

Noaptea unde te apucă, mâna căpătâi să-ţi pui

Şi să dormi, pân’ te deşteaptă soarele de dimineaţă.

Dup-un timp, te saturi însă şi de-acest fel de viaţă.

Şi din zi în zi — p-al vieţii plai cu flori ce râd la soare —

Simţi că tot mai greu ţi-e drumul, făr-o soaţă iubitoare.

Ispravile lui Pacala (16)

Învierea morţilor

Dete gerul şi Păcală, rupt de drum, de neodihnă,

Într-un sat se aşezase, iarna s-o petreacă-n tihnă.

Ci sătenii — hoţi cu toţii, spre fărădelegi porniţi —

C-un aşa om printre dânşii, nu puteau dormi tihniţi.

Învârteau deci la şuruburi: doar din sat îl vor urni!

Când văzu aşa Păcală, ştiţi prin minte ce-i trăsni?

“Mă voi face mort”, îşi zise. “Asta... are să le placă!

Vreau să-i văd, când mort zăcea-voi, ce vor spune? Ce-au să facă?”

Ispravile lui Pacala (15)

Păcală şi Tândală
Pe Păcală-n vremea asta l-au tot dus departe paşii.

Iată-l în pădurea unde se-ntâlnise cu nuntaşii.

Merge pe un drum, alene, printre ulmi, tot merge-ntruna,

Ne-nsoţit în cale-i decât de stăpâna nopţii, luna.

Când, deodată, ce zăreşte, jos, culcat în drumul său?

E un om, gândea-ntru sine... A, ba uite!... Sacul meu!

Sacul cu gogoşi! Mireasa, neavând puteri să-l care,

L-o fi aruncat, se vede, jos, aicea, din spinare.

Ispravile lui Pacala (14)

MIREASA

După ce-a lăsat pe popa lângă râu, precum v-am spus,

Hai! cu sacu gol pe-o mână — tot a mers pe râu în sus,

Pân-ajunse-ntr-o pădure mândră, de stejari frunzoşi.

Iară pe un deal acolo: plini stejarii... de gogoşi!

— A! gândi Păcală-n sine, ia stăi! tot n-am ce să fac.

Şi-a cules gogoşi de tufă, câte-i încăpură-n sac.

Ispravile lui Pacala (13)

Răfuiala

Încotro să se mai ducă? Şi la ce? Era şi seară.

Osteniţi de drum, pe malul râului se aşezară.

— Să mânem aci!

— Prea bine. Ah, stăpânule iubit,

Nici nu ştii, în calea asta cât de multe-am pătimit!

Ba în sac să mă înăbuş, ba în râu să pier la fund,

Dar avuşi de mine milă, n-ai lăsat să mă cufund.

D-aia şi eu, îndurat-am toate, fără să cârtesc;

Doar să pot, părinte dragă, şi la drum să te-nsoţesc!

Ispravile lui Pacala (12)

Evanghelia

După ce-a-ngropat-o popa şi pe ea cu cinste mare,

Sta la vatra-i, dus pe gânduri: ce să mai încerce oare?

Astăzi soacra, ieri nevasta îi plecară pe vecie.

Mai avea un fiu pe lume, doar atâta bucurie.

Şi Păcală tot în slujbă!

Spre-al său fiu deci s-a-ndreptat:

— Dragul tatii! Cu-aşa diavol, într-o casă nu-i de stat!

Să lăsăm aicea totul şi s-o ştergem amândoi;

Că de nu, strigoiul ăsta ne răpune şi pe noi!

Ispravile lui Pacala (11)

Cucul

Cam aşa o duse popa cu Păcală, toată vara;

Orice născocea... degeaba! tot el înghiţea papara.

Şi când se gândea, sărmanul, câte-o să mai pătimească,

Până va cânta-n pomi cucul: îi venea să-nnebunească!

Ispravile lui Pacala (10)

Moara dracilor

Asfinţise mândrul soare. Popa se plimba-ncruntat

Prin cerdac, prin bătătură, tot cu gândul la argat.

“Cum s-o scot cu el la capăt? Nu mai ştiu, s-a mântuit!”

Dar deodată-n loc s-opreşte: “A, ba ia stăi! Am găsit!”

Ispravile lui Pacala (9)

Boii lui Păcală

Iată ce suntem pe lume: nişte umbre trecătoare!

Îşi zicea-ntru sine popa, dimineaţa următoare.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

...şi a treia zi, porneşte pe iubita lui soţie,

Cu alai, cu cinste multă, spre locaşul de vecie.

Ispravile lui Pacala (8)

La oi

Popa şi-a ţinut cuvântul. Pe Păcală l-a trimes,

Chiar în dimineaţa-aceea, să păzească oi la şes.

El s-a dus. Şi-n larg afară, stând la umbra unui fag,

Scoase fluierul şi prinse a cânta cu mare drag.

Iară oile-mprejuru-i — parcă le-ncinsese-un foc —

Cum îi auziră cântul, toate s-au pornit pe joc!

Ispravile lui Pacala (7)

Caprele popii

Dimineaţ-abia-ncepură zorile să se arate,

Popa iese-n pragul tinzii: — Ei! acum... ştii ce, argate?

Mergi de-mi ad-un car de lemne! Din pădure vii doar mâine.

Pân-atunci, merinde, iacă! eu îţi dau: un caş şi-o pâine.

Dar când vii, întreagă pâinea s-o aduci, — şi caşu-ntreg;

Ne-ncepute, pe-amândouă! Înţelegi tu?

— Înţeleg.

Şi punând în car merindea, mai punând şi o secure,

A-njugat Păcală boii şi-a pornit-o-nspre pădure.

Ispravile lui Pacala (6)

Tocmeala

Când pe munte-a pus piciorul, cruce şi-a făcut voios,

Apoi s-adânci-n desimea codrului întunecos.

Şi sub câte-un brad la umbră, fără grijă de nimica,

Sta, cânta cu drag din fluier, cât de mare-i ziulica.

Brazii, auzindu-i cântul, ramurile-şi clătinau;

Păsările, fermecate, pâlcuri prin văzduh săltau.

Dar s-a săturat la urmă prin păduri de hoinărit,

Şi-ntr-o zi, din munţi porneşte către şesul înflorit.