Ispravile lui Pacala (11)

Cucul

Cam aşa o duse popa cu Păcală, toată vara;

Orice născocea... degeaba! tot el înghiţea papara.

Şi când se gândea, sărmanul, câte-o să mai pătimească,

Până va cânta-n pomi cucul: îi venea să-nnebunească!

Într-o caldă zi de toamnă, după ce se preumblase

Mult pe-afară, dus pe gânduri... iată-mi-l că intră-n casă:

— Mamă-soacră! zău, ştii cine m-ar putea chiar azi scăpa

De solomonarul ăsta?...

— Cine?

— Uite, dumneata!

— Eu? mirată soacra-ntreabă. Dacă n-au fost ele-n stare

Să te scape, mai deunăzi, nici ale pădurii fiare,

Ba nici diavolii din moară: apoi eu, o slabă — spune! —

Cum crezi c-aş putea, părinte, făptui aşa minune?

— Prea uşor. Ascultă, mamă: dacă te-ai sui-ntr-un nuc

Şi de-acolo: cucu! cucu!... ai cânta, cum cântă-un cuc,

N-ar avea-ncotro tâlharul!... Cum ar auzi aşa,

Nevoit ar fi, chiar astăzi, tălpăşiţa să şi-o ia.

— De! să văd! grăi bătrâna. Greutate mare nu-i,

A cânta cum cântă cucii. Este greu doar pân’ te sui.

De socoţi că prin aceasta vei putea să scapi de-argat,

Nu mă pun de-a curmezişul. Hai, ajută-mi la urcat!

— Hai! părintele răspunse. Şi-n grădină s-afundară.

El a răzimat de trunchiul unui nuc bătrân o scară.

Soacra, se sui pe scară; de pe scară sus în nuc.

Şi de-acolo: cucu! cucu!... ea cânta... să juri că-i cuc!

Popa, cum aude, fuga! pe Păcală să mi-l cate.

Şi găsindu-l după şură: — Ei! n-auzi nimic, argate?

— Ce s-aud?

— Ascultă!... Cucul!

— Ira! bate-i-ar pustia!

Ba-l aud, părinte! Cum nu?

— Vino dar, să-ţi dau simbria.

Ce stai? Îmi vei zice iarăşi: “Anul nu mi-s-a-mplinit?”

— Aş!... se poate-acum, stăpâne, să mai zic? S-a mântuit!

Cucul naibii! i-auzi colo... doar într-un cântat o ţine.

Dă-mi ce crezi că mi se cade... şi-apoi... s-auzim de bine!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

“Ah! scăpai!” zicea-n gând popa. “Mulţumescu-ţi, Doamne, ţie!

Şi mântuitoru-mi, cine-i? Soacra, Dumnezeu mi-o ţie!

Zică lumea orice-ar zice, eu la toţi mereu voi spune:

Fi-vor soacre, multe, rele; ei, dar sunt şi soacre bune!”

Şi-nspre grajd înaintară. Acolo, sub un arţar,

Nu departe de intrarea grajdului, stătea un car.

Iar în grajd doi boi la iesle. — Uite icea! De la noi

Vreau să pleci bogat acasă. Na, argate, ăşti doi boi.

Ia cu ei şi carul ăsta, tot averea ta să fie.

Cred că e destul de mare pentr-un an aşa simbrie.

N-o să zici că-s rău de plată!

— Nu! Păcală i-a răspuns,

Cu privirea-n zări pierdută. Îmi plăteşti chiar prea de-ajuns.

— Păi, de ce mai stai pe gânduri?

— De! la alta mă gândesc.

Cuc, să cânte-n miez de toamnă, n-am văzut de când trăiesc.

Cum o fi la pene oare? Vroi să-l văz cu ochii mei!

Astfel glăsuind, s-apleacă, ia de jos un retevei,

Merge-aproape — şi deodată: zvârr! cu el în nuc spre babă.

Speriată, ea se dete la o parte-atunci, cu grabă;

Şi de sus, de-a berbeleaca, buf! pe pajişte-a căzut!

Popa sare s-o ridice: — Vai, argate!... ce-ai făcut?...

M-ai lăsat şi făr’ de soacră!

— Ce? Păcală s-a-ncruntat,

Dumneaei era deci cucul? Cu minciuna mi-ai umblat?

Bun!... atunci rămân, părinte, anul nu mi s-a-mplinit!

Popa, n-a mai scos o vorbă... Tremura de necăjit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Doamne! cum îl rabzi pe lume? Na! Îţi place? se gândea.

El rămâne... iar în locu-i s-a dus biata soacră-mea!
Petre Dulfu