De-ale lui Zoscenko (5)

ACTORUL

Schiţa asta e o întîmplare adevărată. Lucrurile s-au petrecut la Astrahan. Cum a fost, mi-a po­vestit un artist amator.

Iată ce mi-a povestit actorul:

Mă întrebaţi, măi tovarăşi, dac-am fost la viaţa mea actor? Da, am fost. Am făcut teatru. Am cunoscut şi eu arta asta. Numai că nu face două parale.

Adicătelea, dacă stai să te gîndeşti, are şi ea unele părţi bune.

  Bunăoară, apari pe scenă şi lumea se uită la tine. În public vezi cunoscuţi, neamuri din partea nevestei, vecini. Ăia la parter îţi fac cu ochiul: Ţin-te bine, Vasea, dă-i bătaie! Mă rog, le faci şi tu tot felul de semne: Fiţi pe pace, fraţilor! Las’ că ne descurcăm noi. Dar dacă stai să te gîndeşti mai bine, în meseria asta nu găseşti ni­mic bun. Mai mult îţi faci sînge rău.

Odată jucam piesa „Cine e de vină?”

O piesă tare. Într-unul din acte, cum îţi spui, nişte tîlhari îl jefuiesc pe un negustor în văzul lumii. Iese ceva foarte natural. Negustorul ţipă ca din gură de şarpe şi dă din picioare, se apără. Ăia îl jefuiesc. Te ia groaza!

Ei bine, am pus noi în scenă piesa asta.

Dar vezi că taman înainte de spectacol, ama­torul care juca rolul negustorului a tras la măsea. S-a cherchelit în aşa hal haimanaua, că nu mai putea juca. Cum ieşea la rampă, înadins strivea becurile electrice cu piciorul.

Regizorul, Ivan Palîci, îmi zicea:

— În actul doi nu-i mai dăm drumul, că sparge, nemernicul, toate becurile. Poate, zice, îl dublezi dumneata? Publicul e prost, n-o să bage de sea-mă.

— Nu pot, măi tovarăşi, zic, să ies la rampă. Nu stăruiţi. Adineauri, zic, am mîncat doi pe­peni.

Regizorul zice:

— Ajută-mă, frăţioare. Măcar un act. Poate că mai tîrziu îşi vine-ăla în fire. Nu da de rîpă munca culturală, zice.

Pînă la urmă, toţi m-au convins. Am ieşit la rampă.

Am ieşit aşa cum eram, în hăinuţă şi pantaloni. Numai că mi-am pus o barbă. Şi am ieşit.

Publicul, prost-prost, dar m-a recunoscut numaidecît.

— A, zice unul, uite-l pe Vasea! Ţin-te bine, Vasea, dă-i bătaie!

— De ţinut, mă ţin eu, fraţilor, zic, dat fiind că e un moment critic. Artistul ăla, zic, s-a făcut criţă şi nu poate să iasă la rampă. Borăşte.

Începe jocul.

Eu fac pe negustorul. Şi cum îţi spui, ţip, dau din picioare, mă lupt cu tîlharii. Şi simt că, nu ştiu care dintre amatori, parcă îmi vîră mîna în buzu-nar de-adevăratelea.

Mă închei la haină. Aşa, ca să nu vadă artiştii.

Mă lupt eu ei. Îi plesnesc peste obraz. Zău aşa!

— Nu vă apropiaţi, nemernicilor — zic — vă rog cu frumosul!

Ăia, aşa acum cere piesa, mă înghesuie şi mai rău. Mi-au scos portofelul (o sută optzeci de ru­ble), şi se dau la ceas.

Ţip ca din gură de şarpe:

— Săriţi, oameni buni, că mă fură de-a binelea!

Efectul e colosal.

Lumea, proasta, bate din palme. Strigă:

— Dă-i, Vasea, dă-i! Aşa, aşa! Arde-i la do­vleac, fir-ar ei de pezevenghi!

— N-ajută, fraţilor! strig eu.

Şi-i ating, tot la mutră.

Văd că unul din amatori s-a umplut de sînge. Ăilalţi, ai naibii, s-au încins şi mă înghesuie mai al dracului.

Regizorul îşi scoate nasul din culise.

— Bravo, Vasea! zice. Îţi joci rolul de mi­nune, zice. Dă-i bătaie!

Văd că ţipetele n-ajută la nimic. Pentru că, vezi bine, aşa e piesa, cu ţipete.

— Fraţilor! zic. Ivan Palîci, nu mai pot! Trage cortina! Ăştia îmi zulesc şi ultimele eco­nomii!

Auzind asta, mulţi dintre specialiştii în materie de teatru văd că aceste cuvinte nu sînt din piesă, şi ies din culise. Suflerul, mulţumesc frumos, iese şi el din cuşca lui.

— Oameni buni — zice — se pare că într-ade-văr i-au zulit negustorului portofelul.

S-a tras cortina. Cineva mi-a adus apă într-un urcior. Am băut.

— Fraţilor! zic. Ivan Palîci, ce-i asta? Con­form piesei, zic, cineva mi-a scos portofelul din buzunar.

Mă rog, amatorii au fost percheziţionaţi. Dar banii nu s-au găsit. S-a găsit numai portofelul gol, aruncat în culise.

Banii s-au dus. Parcă i-a înghiţit focul.

Artă, zici? Las' că ştim! Am jucat şi noi!