Mă tot gândesc de la o vreme că ar trebui să îmi schimb stilul de viață. Am găsit și în ce ar putea constă schimbarea: renunțarea la alcooluri (fine sau nu), mersul zilnic pe jos, trecerea la un regim alimentar fără grăsimi, sare etc. Excelent, nu-i așa?
Apare, însă, o problemă de ordin filosofic: dacă produc aceste schimbări, o să mai rămân eu însumi? Mie mi se pare evident că nu. Iată și teoria pe care mă bazez.
Omul, în aproape fiecare moment al existenței sale, este pus în fața unor situațîi în care trebuie să aleagă. Și întotdeauna, alegerea trebuie făcută între ceva dictat de rațiune și ceva sugerat de fire. Spre exemplu, dacă stau la o masă și am terminat de supt a treia bere, firea (în cazul acesta burta) îmi cere să mai iau una, iar rațiunea îmi cere să mă opresc. Dacă beau și a patra bere, rămân eu însumi. Dacă mă opresc, am schimbat ceva în ordinea naturală. Așa zic eu că se întâmplă cu toate alegerile pe care le facem. Dacă dăm curs firii, suntem ceea ce am fost lăsați să fim. Dacă însă începem să gândim și să ne împotrivim firii, devenim altcineva.
În cazul ăsta, mă întreb dacă schimbarea stilului de viață e benefică pentru un om. De ce ar fi bine să te împotrivești propriei tale firi? Nu mai bine te lași în voia ei, mai cu seama că ea îți cere să faci numai lucruri plăcute? Ce dacă am două chintale? Înseamnă că ăsta sunt eu, așa m-a dus firea mea, să am două chintale. Ce dacă sunt greoi? Asta e firea, sunt mulțumit că i-am îndeplinit toate dorințele, merg mai departe. Ce dacă o să mor pentru că beau ca un gropar sovietic? O să mor conform firii mele și nu împotrivindu-i-mă, precum alții, care mor și ei, deopotrivă. Și atunci?
Cu această problema filosofică în minte, beau și mănânc în fiecare zi mai mult decât îmi cere rațiunea, mă mișc mult mai puțin decât îmi cere rațiunea și, în general, îi trag rațiunii palme după ceafă. Costică, pus în fața acestei realități, ar întreba: „O fi bine? N-o fi bine?” Dacă ar fi beat de să cadă în sprâncene, ar adânci așa: „To be? Or not to be?” Iar dacă ar fi cu adevărat criță, ar scurta până și dilema hamletiană, punând o singură întrebare esențială și rămânând pe de-a-ntregul el însuși: „To be?”
Omul, în aproape fiecare moment al existenței sale, este pus în fața unor situațîi în care trebuie să aleagă. Și întotdeauna, alegerea trebuie făcută între ceva dictat de rațiune și ceva sugerat de fire. Spre exemplu, dacă stau la o masă și am terminat de supt a treia bere, firea (în cazul acesta burta) îmi cere să mai iau una, iar rațiunea îmi cere să mă opresc. Dacă beau și a patra bere, rămân eu însumi. Dacă mă opresc, am schimbat ceva în ordinea naturală. Așa zic eu că se întâmplă cu toate alegerile pe care le facem. Dacă dăm curs firii, suntem ceea ce am fost lăsați să fim. Dacă însă începem să gândim și să ne împotrivim firii, devenim altcineva.
În cazul ăsta, mă întreb dacă schimbarea stilului de viață e benefică pentru un om. De ce ar fi bine să te împotrivești propriei tale firi? Nu mai bine te lași în voia ei, mai cu seama că ea îți cere să faci numai lucruri plăcute? Ce dacă am două chintale? Înseamnă că ăsta sunt eu, așa m-a dus firea mea, să am două chintale. Ce dacă sunt greoi? Asta e firea, sunt mulțumit că i-am îndeplinit toate dorințele, merg mai departe. Ce dacă o să mor pentru că beau ca un gropar sovietic? O să mor conform firii mele și nu împotrivindu-i-mă, precum alții, care mor și ei, deopotrivă. Și atunci?
Cu această problema filosofică în minte, beau și mănânc în fiecare zi mai mult decât îmi cere rațiunea, mă mișc mult mai puțin decât îmi cere rațiunea și, în general, îi trag rațiunii palme după ceafă. Costică, pus în fața acestei realități, ar întreba: „O fi bine? N-o fi bine?” Dacă ar fi beat de să cadă în sprâncene, ar adânci așa: „To be? Or not to be?” Iar dacă ar fi cu adevărat criță, ar scurta până și dilema hamletiană, punând o singură întrebare esențială și rămânând pe de-a-ntregul el însuși: „To be?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu