Vecinul meu avea
în dosul casei o livadă cu fel de fel de poame alese. Era acolo şi un păr
bătrîn, care spre toamnă cocea nişte fructe galbene ca aurul, mai dulci ca
mierea şi cu un parfum deosebit de delicat. Perele acestea erau deliciul oamenilor,
dar şi al graurilor.
Omul nu putea
sta toată ziua să hîşîiască de la pere păsările, aşa că într-o vară a făcut o
sperietoare. A umplut cu paie nişte pantaloni vechi, un veston, a trecut prin
mîneci o bîtă ca să stea mînecile răstignite, a găsit pe undeva şi o căciulă
spartă, a pus-o în capul chipului de om şi i-a cusut-o acolo, ţuguiată. Apoi a
suit momîia în păr şi a priponit-o bine.
Într-o zi, pe la
sfîrşitul lui mărţişor, mă strigă de lîngă gard vecinul:
—
Hai să vezi ce n-ai mai văzut.
Ocolesc pe la
portiţa de către uliţă, intru în livadă şi văd şi eu minunea. Tocmai în
creştetul momîiei cînta un graur (Sturnus vulgaris). Cînta de dragoste grăunţei
de pe o cloambă, cum ştia el mai frumos, cu ciocul întredeschis, tremurînd din
guşă.
— Asta
nu-i destul. Mai zăboveşte oleacă si ai să te cruceşti. Am zăbovit şi apoi m-am
mirat şi eu. Grăunţa, după ce s-a delectat destul în arta soţului, a zvîcnit
din aripi şi... a intrat în căciula sperietorii, pe uşiţa unei spărturi.
— Curată
batjocură! — se scîrbi vecinul. În loc să se sperie, îşi fac cuib în căciula
mogîldeţei. Ce zici, oare să le stric casa?
Era cam ruşinat
omul de „succesul" paznicului de pere, dar era şi bun la suflet. M-a
întrebat aşa, cu toate că ştia dinainte răspunsul meu, şi mi se pare că şi fără
acesta deja hotărîse ce are să facă.
A scos perechea
de grauri puzderie de pui în cuibul din căciulă, şi au rămas toamna pere
destule şi pe seama oamenilor. Păcat că
cel din copac n-a rezistat viscolelor unei alte ierni, care i-a flendurit
hainele şi i-a smuls căciula din cap. Poate revenea perechea de grauri la
cuibul vechi, care s-a dovedit atît de bun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu