Interfetele

Aici, in hotelul Pelikan, am avut revelatia faptului ca e al naibii de greu sa gasesti niscai oameni in libertate prin tarile civilizate. In libertate de exprimare, vreau sa spun. Toti se ascund atat de bine in interioarele lor, incat ceea ce vezi te poate face sa crezi ca esti intr-un joc din alea cu personaje animate. Oamenii cu care intri in contact au niste limite bine stabilite ale apropierii de ceilalti. Nu poti discuta cu ei decat profesional, sau despre vreme. Cine are unul-doi prieteni, poate ca isi mai deschide sufletul cat de cat in fata lor. Altfel, totul e butaforie. Decoruri. Masti. Toate tipele alea care traiesc la modul oficial, care nu sunt decat interfete intre tine si sistem, toate sunt niste masti. Daca vrei oameni, trebuie sa-i cauti in alta parte, printre cei care sunt la baza sistemului. Cameriste, bucatari, soferi, vanzatori, portari, astia sunt cu totul altfel. Astia au figuri omenesti vii, figuri care exprima ceva, sentimente, nemultumiri, bucurie, ingrijorare, fericire. 

Una dintre cameriste, o femeie intre doua varste, care trebuie ca e de undeva de prin Mexic, are o figura foarte preocupata, pare ca ar avea probleme la care se gandeste. Chiar si mersul arata ca undeva, in lumea asta mare, se intampla ceva care o priveste direct si la care se gandeste mereu. Poate are o mama bolnava, poate sotul e in puscarie, Dumnezeu stie ce se petrece, dar sunt sigur ca e ceva. Una dintre colegele ei, blonda, cu ochi albastri, plina de riduri, are un zambet care ii lumineaza toata fata - un zambet natural, care nu are nimic de-a face cu cel profesional arborat de interfete. Ieri, pe la 4, dupa ce am adus-o pe Maria de la scoala, am iesit cu Richi. Dupa cateva minute, am vazut-o pe mexicana, impreuna cu blonda cu fata brazdata. Iesisera din tura si se grabeau catre casa. Au intors capul, m-au zarit si, incredibil, mi-au facut cu mana, zambind. Chestia asta m-a facut sa ma simt, o clipa, ca acasa.

La ZOO, am avut acelasi sentiment. Dupa ce ne-am plimbat cu barca pe raul Zambezi, am mers la o terasa, unde Maria si-a luat nu una ci doua cornete cu inghetata, iar eu mi-am luat o cafea. Tipul care mi-a dat cafeaua era un negru pirpiriu, cu o privire inteligenta. L-am intrebat daca are lapte sa-mi dea si el mi-a aratat niste capsule din alea standard, pe care insa scria sahne, nu milk, ceea ce va sa zica crema. Am avut o mica discutie, mi-a explicat ca nu e vorba de zahar (eu beau cafeaua complet neindulcita) si pana la urma am luat crema aia, care s-a dovedit a fi OK. Inainte sa plec, l-am intrebat cum e cu ceasca - o aduc inapoi si primesc un euro? (asa mi se paruse ca scrie in nemteste pe un A4). A zis ca da, apoi s-a uitat la mine cu o privire glumeata si mi-a zis: "asta daca sunt eu aici, daca nu mai sunt, nu mai vezi banii". Ei, uite, o poanta, ceva omenesc, nu stiu cum sa zic. Si interfetele fac glume, dar sunt din alea oficiale, pe care probabil le au in instructiuni - legate de vreme, de lift, in orice caz, ceva total impersonal - persoanele sunt excluse din conversatii, din glume, din orice. Totul e o masinarie care merge unsa, nu se aude niciun scartait, nu se opreste nicio rotita, unele persoane sunt inauntru, altele afara, intre ele sunt interfetele cu zambet profesional si cam atat. Fiecare cu pizda ma-sii, ar zice romanul.